Conferință științifică internațională, Chișinău, 22-23 septembrie 2020, ediția a II-a
~ 539 ~
curilor, o cutie de rezonanță a teritoriului care poate exprima un discurs topofilic sau topofobic.
Într-adevăr, dacă literatura este capabilă să creeze un mit al unui oraș, atunci este susceptibilă să
creeze și
un contra-mit geografic
ˮ
7
.
Explorarea contemporană a transformării relaționării umane cu spațiul în era globalizării
și a transmigraționismului a provocat extinderea conceptuală a perceperii pozitive a spațiului
și apariția unui termen nou
tropofilia
8
,care completează setul înrădăcinat, static și stabil de
relații cu locul și exprimă dinamica stilului de viață, subminând ipoteza tradițională a necesității
stabilității, înrădăcinării prin recunoașterea dorinței puternice de mobilitate, experimentare a
noilor forme de existență.
În creația lui Emilian Galaicu-Păun găsim un caz interesant de autotextualizare la nivelul
opereicare remodelează în timp propriile reprezentări ale orașului:
instituind un raport dialo-
gic între propriile texte, scriitorul folosește dimensiunea intratextualizării nu ca o formă de re-
ciclare monotonă, ci ca o strategie complexă de transcontextualizare și transtilizare,
pentru a
refuncționaliza mesajul din textele anterioare, realizând scriitura în lanț și punând bazele unui
dialogism intratextual sofisticat. Astfel indicatorii urbani din volumul
Cel bătut îl duce pe Cel
nebătut
(1994
): două autostrăzi cu circulația-n sensuri opuse, golul ce se cască în locul Clopotniței,
Cimitirul Central de pe strada Armenească, monumentul lui Lenin, Arca de Triumf ca o poartă
batantă, clădirea C.C.-ului (fostă) în formă de scoabă, Catedrala căzută-n genunchi ca o babă
, sunt
scoși din libertatea de ritm și rostire dezinvoltă a revoltei tinerești în fața unui „loc viran unde nu
se întâmplă nimic/ ragtime/ hău”
9
și sunt recontextualizați prin transfocalizare în
trilogia nimicu-
lui uman
, cu
o galerie de goluri prin aer, de gesturi suspendate în spațiu oniric, menținând starea
poetică de subversiune literară, acum transpusă la nivel arhitextual narativ.
Maria Șleahtițchi în cercetarea postdoctorală
Romanul generației ´80. Poetica
afirmă că textul
Gesturi
„s-a vrut, de fapt, în ordinea obișnuită a scriiturii lui Em. Galaicu-Păun, un anti-roman
la limită, o polemică principială cu realitatea Ch-ău-lui postsovietic (în care se scaldă ca într-un
total nimic personajul-autor-narator), cu tipurile de construcții romanești
bine edificate, cu for-
mele clasicizate ale discursului narativ”
10
. Intenţia de a nara istoria nimicului personal, atribuind
și construcţiei narative forma unor gesturi ale personajelor este transpusă în „tabloul cotidian, al
unui plan secund din viaţa
unei oarecare urbe, care se dovedește a fi Chișinăul, ortografiat peste
tot, în varianta sa de metaforă, Ch-ău”
11
.
Anti-romanul, poemul în proză postmodern
Gesturi. Trilogia nimicului
(1996)
de Emilian
Galaicu-Păun se deschide textual neordinar, descentrat (
continuare din P. S
.), cu reprezentarea
imaginii spațiului închis urban al „refugiatului în fundul unei curți prăpădite”
12
, care încearcă
să găsească soluții de evadare: „ochii lui injectați căutau o ieșire din curtea strâmtă ca o curea
soldățească”
13
, fiind fugărit, „vânat toată seara prin hudițile suburbiei”
14
, prins și adus forțat pen-
tru a participa la spectacolul umilirii de către tinerii din curte.
Spațiul ostil, periculos, topofobic, este transbordat
Do'stlaringiz bilan baham: