Patrimoniul cultural de ieri: implicații în dezvoltarea societății durabile de mâine
~ 536 ~
te.
Cu toate acestea, poveștile despre barbarii de peste Nistru circulă și astăzi sub formă de folclor
urban. Flămânzii stepelor asiatice mâncau cu mâna în restaurant, le lipseau batistele, iar femeile
lor erau neîngrijite, neavând nici cea mai vagă idee de cum se poartă obiectele de vestimentație
fină. Iată una din scenele cu valoare reprezentativă, înfățișând noua elită a orașului:
„În casa maiorului doctor Alexandrescu, care se refugiase, la răpirea Basarabiei, fără să poată
lua nimic, s-a instalat un ofițer superior. Soția acestui bolșevic a găsit în garderoba doamnei Ale-
xandrescu o pereche de pantofi argintii de bal. Timp de o săptămână nobila comunistă a făcut pe
cetățenii din Chișinău să râdă cu hohote, fiindcă apărea în fiecare seară, la plimbare, pe stradă,
la braț cu soțul ei, purtând pantofii argintii de bal ai doamnei Alexandrescu cu șosete. Mai târ-
ziu când pantofii s-au învechit, nobila coloneleasă îi purta și când se ducea la piață. Spectacolul
era într-adevăr neverosimil de ridicol: să te plimbi pe stradă și să te duci la piață cu șosete și cu
pantofi argintii de bal. Și cu toate că râdea întregul oraș, coloneleasa era foarte încântată de pan-
tofii pe care îi găsise. Dar, tot atât de ilar e și faptul că dânsa
purta la fel, la bucătărie și pe stradă,
rochiile de seară, decoltate și lungi până în pământ, ale doamnei Alexandrescu.”
6
.
Pentru exponenții noului regim, oamenii locului nu erau altceva decât acei „burjui” pe care
ei aveau misiunea să-i nimicească. Nu înainte de a le folosi cu dezmăț săpunul de calitatea supe-
rioară, pudra fină, colanții, pantofii, ceasurile și vinurile alese. Amintirile despre mașina neagră
a poliției NKVD bântuind străzile după miezul nopții nu se vor șterge niciodată din memoria
localnicilor pătimiți.
Chișinăul este orașul nenorocirilor în palimpsest. Peisajul selenar cu clădiri distruse și po-
pulaţie decimată îi induce lui Virgil Gheorghiu expresii ale înduioșării și disperării deopotrivă.
Motivul destinului implacabil al orașului nevoit să-și edifice mereu „vatra” și să-și reconsidere în
mod repetat identitatea erupe în fraza imagologică: „Ce destin sfâșietor a avut acest oraș!”
„Chișinăul n-are decât un singur chip: acela
al izolării, al marii singurătăți și al suferinței
”
7
,
afirma îndurerat Laurenţiu Fulga. Scriitorul prahovean a fost absolvent
al Liceului Militar din
Chișinău. Sensibil la ororile și splendorile orașului în care și-a făcut studiile, a scris două reporta-
je literare după ce l-a vizitat în două rânduri în anul 1942. Textele au reprezentat capitala provin-
ciei după același model de ridicare a realității la nivel de simbol îngroșat de sensuri. După drama
din iulie 1941, Chișinău nu era altceva decât un
oraș-victimă
, al nefericirii colective. Prăbușit,
umilit, acesta a fost lipsit de temelie stabilă și de speranţă. Scriitorul străbătea mental orașul de
altădată într-un efort genezic sacru, deoarece peisajul real era înspăimântător, greu de suportat.
Coșmarul suferinței erupea din el năvalnic:
„N-au mai rămas din case decât zidurile dărăpănate, molozul adunat în mijloc și
iarba care a
început să crească sălbatică peste ele. Spectacolul este dureros. Oriunde îți întorci privirile, ți se
descoperă aceeași forță majoră a orașului, aceleași prăbușiri, aceiași pereți cenușii. (...)
Așadar, acesta-i Chișinăul! Îmi amintesc de acele elegante hoteluri Londra, Suisse, Simplon –
și privind acești pereți nevăruiți de ani, contemplând această oribilă și primitivă oală de pământ
– îmi vine să mă întorc la gară și să fug definitiv. (...)
Cobor scările, ies în stradă, merg până la colț, apoi mă îndrept pe Alexandrovskaia, în sus.
Oameni puțini, mai pleacă încă și au impresia că merg printr-o cetate îngropată. La stânga, la
dreapta, aceleași molozuri uriașe, aceleași ruine. Un tramvai trece spre gară. Casa mitropolitană e
distrusă. La sobor se mai văd urme de dărâmături. Acolo unde au fost statuile Regelui Ferdinand
și a lui Ștefan cel Mare, n-au rămas decât soclurile de piatră. Mă
opresc la un debit, îmi cumpăr
țigări, două ilustrații, le scriu la repezeală și le arunc în cutia poștală. Ajung, în sfârșit, acolo
6
Virgil Gheorghiu,
Arde Chișinăul!
, in:
Ard malurile Nistrului. Reportaje de război,
Făgăraș: Agaton,
2008, p. 82.
7
Laurenţiu Fulga,
Chipurile Chișinăului
, in: „Universul literar”, București, An. LI, 28 februarie 1942,
p. 3-4; după
Chișinău. Evocări interbelice
(ediție îngrijită și argument de Diana Vrabie, cuvânt înainte
Adrian Dinu Rachieru), București: Eikon, 2018, p. 313.
Conferință științifică internațională, Chișinău, 22-23 septembrie 2020, ediția a II-a
~ 537 ~
unde a fost Liceul Militar. În față, trenul cinematografic al propagandei. Din stradă se vede toată
clădirea prăbușită”
8
.
Reîntâlnirea
cu locul drag, acum sub dărâmături și pâclă, i-a inspirat o viziune morbidă.
Orașul i se părea scriitorului cu apetență pentru estetica suprarealistă un mormânt uriaș, o ab-
surdă „oală de pământ”. Sub stratul de moloz, o umanitate somnoroasă ducea o viață de infern,
iar făpturile ei fără substanță sufletească și psihică ca nălucile se mișcau alene prin galeriile lui
subpământene. Femei cu fețele sfâșiate de lene, mizerie sau zădărnicie, grupuri de mojici bolnavi,
slabi, lihniți de viață, tineri domni bântuind ca strigoii fără memorie, ciudate mașini circulând ca
niște moluște sinistre desenau decorul acesta disperat.
Într-o cetate care și-a îngropat trecutul, de bună seamă, nimeni nu dorește să se întoarcă.
Totuși, scriitorul își mărturisește vraja, atracţia mistică pe care o resimte față de acest oraș
ori de
câte ori revine aici, în pofida greutăților și frustrărilor locuirii în el. Oricine l-a vizitat odată și a
măsurat cu sine acel „dezmăţ divin” cu funcție catharhică, și-l va dori restituit. Poate și pentru că
„este singurul oraș din România – în care se poate trăi fără să simți urmele timpului”. Se intră în
el ca în Eternitate.
De la București, și Gala Galaction deplângea soarta orașului delabrat, pus la pământ de o urgie
teribilă:„Chișinăul este de nerecunoscut… Frumoasele biserici cercetate cu drag, altădată, sunt des-
cununate. (…) Nu e prea ușor să pui faţă în faţă ceea ce odinioară era: surâzător, tihnit și ţărm al vi-
sului cu ceea ce azi a ajuns: tragic, răsturnat și prilej de multă amărăciune. Pe lângă acestea, Basarabia
și îndeosebi Chișinăul aveau,
pentru mine, un înțeles înalt: eram, în Basarabia, și în primul loc pentru
basarabeni, un tâlcuitor al Sfintelor Scripturi. Facultatea de Teologie din Chișinău era, în provincia
dintre Prut și Nistru, un candelabru de spiritualitate și de afirmare națională ...”
9
.
Prilej de nesfârșită jale și suferință era devastarea bisericilor – „aureola didactică”, la edifica-
rea căreia a depus cu imensă osteneală efort misionar. Va trebui să se reia totul de la capăt, se vor
căuta forţe pentru a restabili comorile distruse. Ca un blestem, mereu de la început, „Chișinăul
va renaște din cenușa lui!”
Având privirea dintâi, mai receptivă în momentul de interacţiune cu imaginea orașului de-
vastat, acești trei scriitori au descris și au reprezentat Chișinăul acelui iulie 1941 cu o expresivitate
mai vie, mai convingătoare și,
important, mai memorabilă. Deplângându-i starea de cetate îngro-
pată în mormane de cenușă și cu zidurile surpate, comparându-l cu ceea ce a fost altădată oraș
european cu un patrimoniu arhitectural apreciabil, Virgil Gheorghiu, Laurențiu Fulga și Gala
Galaction au înregistrat una din cele mai triste povești ale orașului.
8
Ibidem, p. 327.
9
Gala Galaction,
Zile basarabene
, Chișinău: Știinţa, 1993, p. 105.