Patrimoniul cultural de ieri: implicații în dezvoltarea societății durabile de mâine
~ 544 ~
părtate în spațiul urban și chiar să reînnoade
povestea de sine, pentru o mai bună autocunoaștere
necesară: „Cele mai triste gânduri ale mele/ își amintesc și-mi povestesc/ de mine…”
47
.
Reîntâlnirea cu orașul e mai puțin dureroasă și, peste un timp, de acum, nu mai este simțit
același chin de gânduri rele, din contra, sunt resuscitate topofiliile: „După o îndelungată uitare
de mine,/mi-am regăsit vechile bucurii:/ plimbările melancolice prin parc”
48
și sunt recuperate
treptat, odată cu obiectele purtătoare de energie pozitivă din alte timpuri, și încrederea, și singu-
rătatea benefică. Paradoxal, este simțită necesitatea de a „readuce la viață generațiide gânduri”
49
și de a remodela din ele noi rosturi.
După 12 texte, un ritm ce poate sugera încheierea-împlinire a unui ciclu temporal, locul ob-
servării-radiografieri a stărilor existențiale este schimbat în
seria a II-a,
Foișor de Miazănoapte
.
Discursul obține tonalitate revendicativă a unei ființe care, exuberant ca stihiile cosmice: tunetul,
ploaia, dar și ca personajele mitice, își cere dreptul la replica, la răzbunare, a spălării propriilor
urme-răni provocate de societate, dar și a recunoașterii definitive a învingătorului care și-a con-
fruntat propriul abis ființial: „Într-un tunet voi veni/ într-o zi, într-un tunet”
50
. Este invocat un alt
indice spațial Podul, întâlnit aleatoriu anterior în texte, investit cu dimensiune suprasemnifican-
tă bipolară: însoțitor în/ despărțitor de 2 lumi: ea și ceilalți, guru în cunoașterea înălțării/ căderii,
dar, în
mare parte, dascăl înțelept care ajută la înțelegerea mizei existențiale: „De la el avea să
învețe/ că cele mai multe se trec”
51
.
În adâncă noapte, se acumulează periculos toate neplăcerile și gândurile negre în subconștient
și este invocată ploaia dezlănțuită pentru a purifica, devastator, de orice regret și a distruge defi-
nitiv singurul reper-legătură cu trecutul – Podul, o reînființare de sine din nou, fără vreo urmă
din trecut: „chemase ploaia/ să biciuiască drumurile,/să înece remușcările/ și să smulgă Podul”.
Cele trei texte din seria dată, circumscriu starea de
insomnie din turnul de veghe, care catalizează
trăirea acută a frământărilor și refularea vocilor interioare, care vin cu un mesaj profetic.
Seria lirică a III-a
Foișor Apus
indică atât schimbarea locației, cât și modificarea intenției dis-
cursive, însumând 6 emoții poetice textuale care se complinesc mozaical. Mișcarea sufletească a
iubirii se consolidează în pulsații ale bucuriei vieții: speranța împlinirii sentimentului care ia pa-
rabolic forma copilei ce „s-a făcut mare/ și e frumoasă,/ și-ți seamănă ție”
52
; satisfacția reîntoar-
cerii pancosmice la bunurile patriarhale ale vieții în comuniune naturală a firii iubitului, așteptat
să revină „ca și altădată.../ Cu traista plină/ și tristă de povești”; dorința refacerii cuplului folosind
energiile primare în ciuda separării:„ ploaie m-aș face,/ să-ți ascult rugăciunile”
53
; trăirea
elemen-
tară la nivelul senzației candorii: „ca pe două cuvinte/ sincere, le poartă atent/ ca pe două flori/
pe care, timid,/ a venit să mi le ofere”
54
; adorarea imaginii amintite și introspectarea celuilalt
prinlirismul definirii metaforice revelatorii a sufletului iubitului: „Când se întrista, era ca marea./
Cuvintele ajungeau la suprafață/ cu burțile albe, întoarse în sus/ ca peștii otrăviți (adâncimile/ le
cunosc numai înecații)”; participarea la ritmurile subterane ale lumii și revelația misterului adus
de „Străinul acela, în negru,/ care a intrat în oraș”
55
.
Ultima serie
Foișorul gândurilor rătăcitoare
relevă spațializări interiorizate ale energiilor su-
biective: „În barul Singurătate,/ se adună zilele și anii” și glisarea metaforică către spaţiul eu-
ristic al diferenţei dramatice:„ciobită și murdară,/ Tinerețea mea-i o scrumieră,/ în care timpul
47
Ibidem.
48
Ibidem.
49
Ibidem.
50
Ibidem.
51
Ibidem.
52
Ibidem.
53
Ibidem.
54
Ibidem.
55
Ibidem.
Conferință științifică internațională, Chișinău, 22-23 septembrie 2020, ediția a II-a
~ 545 ~
își scutură cenușa... ”
56
. Doina Postolachi reinvestește metafora cu valoare cognitivă și
mai ales
autocognitivă, ca reacție la prozaismul textualizant, dar și la denaturare, de-naturalizare, în che-
ia lirismului generaționist douămiist care anulează teribilismul prin reintrarea subită a poeziei
senzuale. Aceleași „gânduri triste” continuă să domine scena lirică, dar dramatismul este evitat
prin ludicul gingaș, mântuitor care transpare: „Câteva gânduri triste, mi-au mai rămas,/ și iată
că, acum,/ se încălzesc la soare”; „îmi scot pe prispă tristețile,/ ca pe niște cartofi încolțiți,/ la
curățat”
57
.
Metaforizarea extensivă vie, cu caracter natural, a registrului poetic redă
afirmarea unui mod
personalizat de existență lirică: prin tentația configurării unei viziuni inedite asupra lumii: „Pal-
tonul doarme în cuier/ ca un liliac de noapte”, prin vivacitatea descriptivă care se opune gândi-
rii uniformizante a spațiului urban: „Troleibuzul bolnav…/ Oamenii ies din burta lui asemeni
furnicilor/ din burta unui hoit de gândac”; „Copacii, ca niște cerșetori,/ își întind cuiburile,/ ca
șlepcile,/ la drum”
58
. Impulsurile autodefinitorii, spre finalul volumului, sunt canalizate spre tera-
peutica benefică împotriva problematizării existenței în topografia urbei „în acest oraș/ cu multă
lume/ și tot atâtea singurătăți”,care se restrânge la aceleași trasee,
ego-geografii, construct mental
subiectiv care circumscrie revenirea triumfală: „În serile ploioase de iulie, voi reveni/ pe-aceleași
drumuri, de-altădată,/ pe care picioarele îmi răsfoiau,/ din mers, cele mai triste gânduri”
59
. Lepă-
darea de „gândurile triste”, suprapersonaj liric central al acestei galerii poetice, are loc irevocabil
prin înlocuirea fericită cu
altele
sub imperiul iubirii, deși regretul despărțirii mai persistă, căci au
fost, totuși, parte subtilă a tinereții.
În timp ce personajele lui Emilian Galaicu-Păun sondau „galerii de gesturi suspendate”
60
„ga-
lerii de goluri prin aer… pe care le populează cu iluzia de a fi…”
61
, Doina Postolachi insuflă forță,
energie discursului liric pentru a dialoga cu propria galerie sentimentală,
simbol al unei aven-
turi ontologice, oferind coerență mărturisirii de sine ca remediu de confruntare a indiferenţei
reci tipice spaţiilor conflictuale urbane, dar și pentru a denuda dinamismul trăirilor explozive
tinerești. Volumul
Galerie de gânduri
comunică prin cele 4 serii-
foișoare
faptul că frica ratării și
pierderii individualității în labirintul haosului interior mistuitor, dar și al mulțimii ostile urbane,
a fost depășită și personajele lirice reușesc să identifice modalități revigorante vitale pentru a-și
regăsi identitatea și autenticitatea.
56
Ibidem.
57
Ibidem.
58
Ibidem.
59
Ibidem.
60
Emilian Galaicu-Păun,
Gesturi
, p. 41.
61
Ibidem, p. 62.