Galerie de gânduri
, apărut la Editura
Prut Internațional
în 2003, Doina Postolachi
propunea o insolită incursiune în subteranele stărilor de meditare intimă, expuse curajos spre
cunoaștere prin dialogismul inerent poetic cu lectorul, în procesul defulării lente și al denudării
resorturilor propriilor tatonări tinerești ale existenței urbane, care pare a fi ostilă autoafirmării.
În primul text poetic din seria
Foișor Nord,
emoțiile plecării sunt concentrate în întreg spațiu
chișinăuian, familiar, ce devine receptacol, dar și cutie de rezonanță a zbuciumărilor sufletului
răvășit și rătăcit, care abandonează traseul destinal format aici și lasă doar amintirea sa. Transpare
topologia orașului transformat într-o făptură straniu însufleţită: „streșinile roșii de nesomn”, „mă
petrece gara”, „turnul își flutură batista de fum”
40
, exprimând idiolocalitatea, adică semnificațiile
unice ale locului interiorizat și apoi stabilit ca experiență trăită la maxim, realizând imersiunea
în meandrele sinelui debusolat.
Seria lirică a consemnării plecării din oraș continuă cu al doilea text, în care se deconspiră
motivul evadării și, discursive, este schimbat intenționat registru temporal și regimul scriptural:
de la înregistrarea directă a trăirii se ajunge la rememorarea rupturii radicale de trecut, de ve-
chile gânduri triste, pentru a se detașa definitiv, fără posibilitate de regret și revenire: „eu îmi voi
așterne uitarea/ ca pe o limbă de pod/ și niciodată/ să nu mă mai întorc”
41
.
În lipsa ființei-personaj feminin, care a fugit din labirintul urban chișinăuian, indiferent la
căutările de sine traumatizante, obiectele-indicatori ai prezenței familiare își asumă rolul de păs-
trători ai energiei locuirii: caloriferul îmblânzește rumoarea gândurilor triste rămase, apropiin-
du-le și împărțind cu ele vidul singurătății, iar ghetele, resemnate, intră în procesul așteptării în-
delungate a reluării vechiului ritual de a trece la picior orașul pe aceleași trasee, cu îngândurarea
specifică purtătoarei-stăpâne.
Relevantă este analogia de atitudine identică poetică față de spațiul citadin în discursurile
poetice ale tinerilor scriitori basarabeni scrise aproape în aceeași perioadă: „Ch-ău/ loc viran
unde nu se întâmplă nimic”
42
la Emilian Galaicu Păun și „oraș mic și pustiu,/în care foarte rar se
mai întâmplă/ câte ceva…”
43
la Doina Postolachi. În ambele cazuri, percepția orașului-capitală
generează spaţii mentale poetice asociate unor sentimente de timp încremenit, recluziune nega-
tivă provincială, zădărnicie sterilă, care în niciun chip nu corespunde, nu răspunde dorinței de
manifestare a vitalității debordante a tinereții avide de schimbare ontologică.
Totuși, spațiul domestic este revizitat sporadic și, în ciuda trecerii timpului metamorfozat în
praful depus pe rafturi și a alienării prin trecere în posesia altcuiva„bucură alți ochi”
44
, durerea
își ia revanșa și copleșește cu noi forțe distructive sufletul, amintind de neșansa autoafirmării
poetice de cândva: „Mă dor rândurile nescrise,/mă dor tristețile, cu care/ mi-am dăruit prietenii,/
mă doare singurătatea,/ să o împart/ cu nimeni…”
45
.
Redundanța „gândului trist”, prezent în fiecare enunțare lirică, comunică faptul că nu poate
exista brusc un purgatoriu al ființei și este nevoie de o trăire intensă a plictisului și a nerecunoașterii
de talent, pentru a conștientiza maturizarea și intrarea într-o nouă lume, cu un bagaj de frustrări
depășite. Ca semn al neuitării care mai bântuie sufletul, personajul liric cere refacerea traseului
factual prin oraș, dar și revenirea în locul unde i se poate oferi șansa să-și ia avântul din nou,
după o încercare eșuată: „Dați-mi nesomnul lui Eliade/ și biblioteca mamei – / încă o dată să
trec/ pe lângă Universitatea,/cu aripile în reconstrucție./ Acest Icar/ promite să mai zboare…”
46
.
Vechile gânduri nu mai sunt ostile, ci reușesc să fie mesageri-povestitori între două ființe înde-
40
Doina Postolachi,
Do'stlaringiz bilan baham: |