Patrimoniul cultural de ieri: implicații în dezvoltarea societății durabile de mâine
~ 554 ~
general acceptată”
2
. Conform „Teoriei falsificării” a lui Karl Popper, perspectivele de abordare și
interpretare a creației artistice au un anumit termen de valabilitate, astfel că la un moment dat
își pierd capacitatea de convingere fiind substituite de altele noi. Anume în felul acesta
se succed
modalitățile de existență a operei literare și tocmai acest criteriu reprezintă condiția fundamen-
tală a cercetării științifice în domeniul literaturii.
Așadar, concepția clasică consideră opera literară un „artefact”, un obiect material așa cum
este sculptura, pictura și arhitectura. Această părere este nesatisfăcătoare pentru că nu vizează în
nici un fel literatura orală, despre care nu se poate afirma că nu există, chiar dacă nu e concreti-
zată într-o formă materială. Dacă s-ar ține cont de această concepție, atunci fiecare exemplar în
parte, fiecare ediție tipărită ar reprezenta o altă operă. Iar distrugerea
unui singur exemplar, ar
însemna dispariția operei respective în general. Deci, nu putem echivala opera literară cu varian-
ta ei tipărită, ea există în afara artefactului. Teoreticienii René Wellek și Austin Warren consideră
că artefactul conține elemente străine operei propriu-zise, aceste elemente alcătuiesc paratextul și
au o pondere semnificativă mai ales în literatura postmodernă. În același timp, nu se poate infir-
ma adevărul general acceptat precum că scrisul asigură consemnarea creațiilor literare în cursul
istoriei. Cititorii diferitor generații (aproape) mereu pot reveni la varianta inițială a textului. Iar,
opera transmisă pe cale orală,
de la un receptor la altul, suferă modificări pregnante, atât la nivel
de conținut, cât și ca formă. În cazul în care varianta originală se pierde sau devine inaccesibilă
în timp, execuțiile ulterioare pot fi nepotrivite operei propriu-zise. Astfel, datorită invenției lui
Johannes Gutenberg se poate asigura continuitatea tradiției literare. Mai mult ca atât, la diferite
etape istorice, forma grafică a textului literar devine parte integrantă a operei.
Exemple perti-
nente în acest sens sunt caligramele lui Guillaume Apollinaire, poezia lettristă a lui Isidore Isou,
poezia concretă a lui Anatol Knotek, romanul
Tristan Shandy
din secolul al XVIII-lea, în care
scriitorul Laurence Sterne introduce intenționat pagini albe – un procedeu asemănător compor-
tă și romanul
Țesut viu. 10 × 10
semnat de Emilian Gălaicu-Păun. Forma grafică constituie și un
reper esențial
la analiza textelor, un principiu al delimitării genurilor și un indiciu de apartenență
la un anumit curent literar.
Altă concepție susține că poemul există doar atunci când este citit cu voce tare. Lectura cu
voce tare, argumentează Ernest Legouvé în
L’art de la lecture
, oferă o posibilitate de analiză pe
care lectura silențioasă nu o va cunoaște niciodată
3
. Această judecată este și ea parțial inadmisibi-
lă, pentru că opera nu-și pierde existența atunci când nu este verbalizată, ci se află într-o stare la-
tentă, în așteptarea lecturilor ulterioare. Opera ia ființă o singură dată, atunci când este creată, nu
se „naște” la fiecare nouă lectură. Romanele, de pildă,
nu sunt citite cu voce tare, dar aceasta nu
înseamnă că ele nu există și că, din cauza dimensiunilor lor, nu pot fi concretizate în „prezentul”
lecturii. Esteticianul italian, Luigi Pareyson tratează problema existenței operei literare într-un
mod cu totul deosebit. În studiul său
Estetica. Teoria formativității
(1977) se întrevede ideea că
poemul, drama și romanul își manifestă existența diferit. Poezia este executată de către declama-
tor, prin urmare își denotă prezența/trăirea
prin citirea cu voce tare, drama se cere a fi revelată
prin jocul actorului, iar narațiunii îi este specific lectura silențioasă. „Nu există acces spre opera
de artă decât prin intermediul execuției ce i se dă, fi că această muncă este împărțită între un
intermediar și un ascultător sau spectator, fie că se găsește adunată în întregime în
lectorul care
are acces direct la operă. Astfel, nu pot să citesc o poezie fără a o spune sau declama în gând, așa
cum cred că trebuie să fie rostită, nici să citesc o dramă fără a o reprezenta pe cont propriu pe
scena ideală așa cum cred eu că trebuie reprezentată.”
4
Deci, atât drama cât și poezia își pot revela
existența nu numai prin recitare sau reprezentație scenică, ci și prin lectura obișnuită, silențioasă.
„Dacă e adevărat, cum se spunea altădată, că o comedie bună nu se poate judeca decât la lumina
lumânărilor, nu e mai puțin adevărat că nu se poate da un verdict în privința ei decât prin lectură.
2
Ibidem, p. 122.
3
Ernest Legouvé,
Do'stlaringiz bilan baham: 
