Întărirea mecanismului insolvenței în România

Jurisprudență



Recurenta a solicitat autorizarea în vederea formulării cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a administratorului societății debitoare ulterior închiderii procedurii. În mod corect a reținut judecătorul-sindic că, în raport de prevederile art. 138 alin. (1) și (3), art. 140 și art. 142 din Legea insolvenței, cererea de atragere a răspunderii patrimoniale nu poate fi formulată decât până la închiderea procedurii, ulterior acestui moment fiind posibilă doar executarea silită a hotărârii pronunțate în temeiul art. 138 din lege. (Curtea de Apel București, Secția a VI-a Comercială, Decizia nr. 1478/07.12.2010)
Nepredarea actelor contabile către administratorul/lichidator poate constitui o prezumţie de neţinere a contabilităţii, însă trebuie demonstrată distinct proba concretă a autoratului şi a legăturii de cauzalitate, în sensul că instalarea stării de insolvenţă este efectul neţinerii contabilităţii sau al distrugerii ei. (Curtea de Apel Iasi, Decizia nr. 627 /13.12.2010)
În concret, a fost stabilit pe cale de expertiză faptul că modalitatea de utilizare a unor sume de bani de către persoane ce aveau drept de administrare asupra debitoarei a condus spre efectuarea unor plăţi către o societate afiliată, unde administratorii debitoarei aveau un interes nemijlocit. (Curtea de Apel Cluj, Decizia nr. 1120 / 15.03.2011)
Este greşită admiterea cererii de antrenare a răspunderii personale pentru considerente generale şi presupuneri. Nu s-a făcut dovada certă a utilizării creanţelor şi stocurilor debitorului în interes propriu sau al altuia. (Curtea de Apel Iasi, Decizia nr. 42/18.01.2010)
În jurisprudența creată sub imperiul vechii legi s-a reținut faptul că nu poate fi angajată răspunderea pe temeiul exercitării de activități de producție, comerț sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice, în cazul în care operațiunile de comerț au fost efectuate cu o societate controlată de administrator, dacă s-au încadrat în cursul normal al activității debitorului. (Curtea de Apel Timișoara, Decizia nr.1559 din 26.10.2009, în RDC nr.2/2011 p.60-63)
Conditiile și natura juridica a raspunderii prevazute de art. 138. O astfel de răspundere, care este o răspundere civilă delictuală (atipică), se angajează numai dacă fapta a condus la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, prin această faptă să se fi produs un prejudiciu creditorilor, între fapta comisă şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate, în sensul că această faptă a provocat acel prejudiciu şi, nu în ultimul rând, vinovăţia autorului. Nedemonstrarea acestora conduce la respingerea cererii. (Curtea de Apel Constanta, Decizia nr. 1938 din 01.11.2010)
Critica privind neformularea de către lichidator a acţiunii în antrenarea răspunderii nu poate fi primită, cât timp recurenta creditoare era singurul creditor din tabel, neputându-şi astfel invoca propria culpă.(Curtea de Apel Constanta, Decizia nr. 109 din 27.01.2010)
Simpla continuare a activitatii societatii chiar și în ipoteza în care se evidentiaza ca aceasta va determina intrarea în insolventa nu poate fi interpretata ca fiind suficienta pentru aplicarea prevederilor art.138 alin. (1) lit. c) din Legea nr.85/2006, fiind necesar a se face și dovada interesului personal al intimatei pârâte în a dispune continuarea activitatii debitoarei, care conform sustinerilor reclamantului ducea în mod vadit la încetarea de plati. Or, un atare interes nu a fost nici afirmat și nici dovedit de catre lichidatorul judiciar. În acest context, gresit instanta de fond a admis actiunea lichidatorului și în raport cu art. 138 lit. c). Într-adevar, prezumtiile sunt mijloace de proba care pot duce la clarificarea unor fapte juridice, însa, în cauza, raportat la faptele dovedite prin probele administrate nu se poate prezuma ca pârâtul recurent a dispus în interes personal continuarea unei activitati care ducea în mod vadit persoana juridica la încetare de plati.” (Curtea de Apel Oradea, Sectia a II-a civila, de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 383/C/ 04. 12. 2014)
Conform prevederilor art.138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitoarei, persoană juridică, ajuns în insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere ori de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin una din faptele expres şi limitativ prevăzute la lit."a-g" ale articolului. Această răspundere patrimonială personală decurge din natura raporturilor care se stabilesc între organele de conducere şi alte persoane ce au cauzat insolvenţa şi societatea debitoare, iar pentru antrenarea ei este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: prejudiciul creditorilor, fapta să se încadreze în cazurile expres prevăzute de lege, raportul de cauzalitate dintre faptă şi încetarea plăţilor şi culpa persoanei a cărei răspundere se antrenează. (Curtea de Apel Oradea, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr.219/C/11.02.2010)
Este adevărat că procedura insolvenţei prezintă un pregnant caracter concursual, al cărei scop este acela de a asigura acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, calitatea de creditor al recurentei prezumând interesul acesteia de a obţine un rezultat favorabil în cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, contrar celui dat de prima instanţă, în scopul final al încasării creanţei sale. Însă, dincolo de aceste observaţii, dreptul la recurs, recunoscut în condiţiile art. 8 din Legea nr. 85/2006, prezintă o exclusivă componentă procesuală şi este distinct de dreptul subiectiv material a cărui protecţie o urmăreşte. Nicio dispoziţie a legii nu instituie excepţii procesuale prin care să titularizeze dreptul la recurs, ca drept procesual, oricărei persoane ale cărei interese se leagă de lichidităţile patrimoniului debitorului aflat în insolvenţă. În consecinţă, cadrul procesual subiectiv în judecată a fost stabilit în faţa instanţei de fond în persoana participanţilor la această procedură şi, cum Administraţia Finanţelor Publice nu a avut în faţa primei instanţe calitate procesuală în cererea întemeiată pe dispoziţiile art.138 din Legea nr. 85/2006, a cărei soluţie este singura criticată în recurs, ci doar comitetul creditorilor, Curtea constată că, în mod simetric, dreptul la recurs aparţine litigianţilor iniţiali, în raport de care recurenta este terţ. Aşa fiind, neavând calitatea de parte în litigiul derulat în faţa instanţei de fond şi, cum prin recurs se critică exclusiv soluţia dată cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, Administraţia Finanţelor Publice nu poate avea calitatea de recurentă.” (Curtea de Apel Iaşi, Secţia Comercială, Decizia nr. 72/01.02.2010)
În cadrul cererilor de atragere a răspunderii patrimoniale a persoanelor vinovate de starea de insolvență a debitorului, prezumția simplă de neținere a evidențelor contabile conform legii, născută ca urmare a refuzului sau omisiunii culpabile de predare a acestora către administratorul judiciar, este întărita determinant și face aproape inutilă obligarea petentului la a demonstra legătura de cauzalitate dintre fapta proprie a pârâtului și starea debitoarei. Acest mod de a raționa este determinat tocmai de imperativul care constă în necesitatea existenței unor evidențe fidele privind starea patrimoniului unui agent economic. Prezumția se transformă într-un indiciu semnificativ, pe care se poate întemeia și admite o acțiune în atragerea răspunderii, deoarece fără existența și analiza evidențelor contabile nu se poate determina mai presus de orice dubiu rezonabil că activele societății au fost folosite în scopuri licite și valide, fără practicii nelegale din partea societarilor și organelor de conducere. (Curtea de Apel Cluj, Decizia nr. 6072/04.09.2014).
Art. 170

Acţiunea prevăzută la art. 169 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripţia începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a contribuit la apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de insolvenţă.

Comentariu
Problema interpretării textelor care guvernează cursul acestor termene a fost clarificată în noua reglementare, Legea nr. 85/2014 instituind un termen de prescripție (special) de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a contribuit la apariția stării de insolvență.

Oricât de târziu ar fi cunoscută această persoană, momentul începerii cursului prescripției nu poate excede 2 ani de la data deschiderii procedurii²⁰².
Jurisprudență
În cazul în care printre creditorii beneficiari ai unei hătărâri executorii de atragere a răspunderii în materie de insolvență este creditorul fiscal, termenul de prescripție este cel de 3 ani, prevăzut de art. 405 C.proc.civ., iar nu cel de 5 ani, prevăzut de art. 131 C.proc.fisc. Justificarea este aceea că, în situația dată, creanța care se execută – deși este dată în competența specială a organelor de executare fiscală prin art. 136 alin. (6) C.proc.fisc. – izvorăște dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii, adică din răpunderea patrimonială a fostelor organe de conducere, nefiind deci o creanță fiscală. (Tribunalul Dolj, Secția I-a Civilă, Sentința nr. 859/24.10.2014)
Art. 171

Sumele depuse potrivit dispoziţiilor art. 169 alin. (1) vor intra în averea debitorului şi vor fi destinate, în caz de reorganizare, plăţii creanţelor potrivit programului de plăţi, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitorului, iar în caz de faliment, acoperirii pasivului.

Comentariu
Sumele de bani obținute din executarea hotărârilor prin care s-a dispus atragerea răspunderii intră în averea debitorului, și nu în averea creditorilor, indiferent de titularul acțiunii, iar destinația acestora diferă în funcție de etapa procedurii insolvenței în care se află debitorul: în reorganizare – plății creanțelor potrivit programului de plăți, completării fondurilor necesare continuării activității debitorului, iar în faliment – acoperirii pasivului²⁰³.
Art. 172

(1)Odată cu cererea formulată potrivit prevederilor art. 169 alin. (1) sau ale alin. (2), administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar ori, după caz, comitetul creditorilor va putea cere judecătorului-sindic să instituie măsuri asigurătorii asupra bunurilor din averea persoanelor urmărite potrivit prevederilor art. 169. Fixarea unei cauţiuni de până la 10% din valoarea pretenţiilor este obligatorie.

(2)Cererea de măsuri asigurătorii poate fi formulată şi ulterior introducerii acţiunii prevăzute la art. 169.
Comentariu

În scopul indisponibilizării bunurilor din patrimoniul persoanei responsabile pe durata soluționării acțiunii pentru angajarea răspunderii acesteia pot fi instituite măsuri asigurătorii temporare, preventive și de conservare: sechestru asigurător, poprire asigurătorie și orice alte măsuri prevăzute de lege.

În doctrină s-a apreciat că judecarea cererii de înființare a măsurilor asigurătorii se face de către judecătorul-sindic în condiții derogatorii față de dispozițiile Codului de Procedură Civilă²⁰⁴. Această cerere poate fi formulată odată cu acțiunea prevăzută la art.169 alin. (1) sau ulterior introducerii acesteia, cu precizarea că „fixarea unei cauțiuni de până la 10% din valoarea pretențiilor este obligatorie”.
Art. 173

(1)Executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 169 alin. (1) se efectuează de către executorul judecătoresc, potrivit Codului de procedură civilă.

(2)După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc potrivit prevederilor prezentului titlu, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe pus la dispoziţia sa de către lichidatorul judiciar.

Comentariu
Subsecvent angajării răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere, executarea hotărârii judecătorești prin care aceștia sunt obligați la plata unei sume de bani poate fi voluntară sau adusă la îndeplinire în mod silit.Competența executării silite a hotărârilor având acest obiect revine executorului judecătoresc.

Nefinalizarea executării silite a hotărârii judecătorești pronunțate în materia angajării răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere nu afectează închiderea procedurii. Astfel, sumele de bani nu vor mai tranzita averea debitorului, prin ipoteză radiat din registrul în care este înmatriculat, ci vor fi distribuite de către executorul judecătoresc direct creditorilor îndreptățiți să le încaseze, conform tabelului definitiv consolidat de creanțe²⁰⁵.
SECŢIUNEA 9: Închiderea procedurii
Art. 174

(1)În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezentul titlu, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va audia de urgenţă creditorii într-o şedinţă, iar în cazul refuzului exprimat de aceştia de a avansa sumele necesare sau în cazul neprezentării acestora, deşi s-a îndeplinit procedura citării prin BPI, va da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

(2)În cazul prevăzut la alin. (1) nu sunt aplicabile prevederile art. 167.
Comentariu
Astfel cum a reținut doctrina²⁰⁶, textul de lege reglementează închiderea procedurii în orice stadiu al acesteia, indiferent de forma procedurii, generală sau simplificată, prin raportare la rațiunea legii, respectiv acoperirea pasivului debitorului. Închiderea procedurii se fundamentează pe lipsa obiectului executării, în sensul că, în ipoteza în care nu există bunuri valorificabile, nu se întrevede utilitatea continuării procedurii, având în vedere scopul legii, şi anume acoperirea pasivului debitorului²⁰⁷.

Condițiile prevăzute de lege – inexistența/insuficiența bunurilor, lipsa sumelor necesare avansate de creditori și refuzul/neprezentarea creditorilor într-o ședință de audiere convocată de judecătorul sindic – trebuie îndeplinite cumulativ.

Cheltuielile administrative, în lipsa unei definiții a legii, se consideră a face referire la cheltuielile aferente procedurii, astfel cum acestea sunt descrise în principal în prevederile art. 39 din Codul insolvenței, ele incluzând şi plata remuneraţiilor administratorului judiciar, a lichidatorului judiciar, precum şi a persoanelor de specialitate desemnate de aceştia sau de către judecătorul-sindic. În cazul inexistenţei bunurilor, acestea se vor achita din fondul special de lichidare, inclusiv onorariul administratorului judiciar sau al lichidatorului judiciar. Imposibilitatea identificării faptice a bunurilor este motiv de închidere a procedurii - soluţia închiderii procedurii este legală şi temeinică deoarece lichidatorul şi-a îndeplinit obligaţiile, în sensul că a întreprins toate demersurile necesare identificării bunurilor în averea debitorului necesare continuării procedurii, fără ca acestea să poată fi identificate faptic, iar creditorii nu au oferit sumele corespunzătoare²⁰⁸.

Potrivit art. 58 alin. (1) lit. i) , administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie să sesizeze de urgenţă judecătorul-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului, ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile de procedură²⁰⁹. În acest caz, atribuţiile sale se restrâng în mod corespunzător la închiderea prematură a procedurii insolvenţei, nefiind obligat să întocmească raportul final prevăzut de art. 167.
Jurisprudență
Aplicarea acestui text legal presupune, aşadar, reţinerea a două condiţii: inexistenţa bunurilor sau insuficienţa lor şi neavansarea cheltuielilor de către niciunul dintre creditori.

Faptul că există posibilitatea ca o parte din cheltuielile privind desfăşurarea procedurii să fie suportată din fondul constituit potrivit art. 4 din Legea nr. 85/2006 nu înlătură această concluzie, întrucât utilizarea lui presupune posibilitatea reală a recuperării în viitor, cel puţin în parte, a sumelor avansate în urma înstrăinării bunurilor aflate în patrimoniul debitoarei. Întrucât în cauză este necontestată lipsa bunurilor din averea debitoarei, nu se poate pune problema acoperirii pasivului (scopul aplicării Legii nr. 85/2006- art. 2) şi, prin urmare, nu se justifică nici folosirea fondului de lichidare pentru continuarea procedurii, doar creditorii putând să-şi asume riscul avansării de noi sume şi, implicit, al creşterii pasivului. (Curtea de Apel Oradea, Decizia civilă nr. 30/C/2010-R/14.01.2010)
Fondul constituit conform art. 4 alin. (6) are alt regim juridic şi nu poate suplini faptul neavansării de către creditori a sumelor. Dispoziţiile art. 131 exclud de la aplicare dispoziţiile art. 4 alin. (4) din lege. (Curtea de Apel Constanta, Decizia civilă nr. 131 / 28.01.2010)
Obiecțiunile la raportul de închidere a procedurii, motivate de faptul că, nefiind îndeplinite condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar nu a formulat cerere de atragere a răspunderii patromoniale, nu sunt întemeiate. (Curtea de Apel Ploiesti, Decizia civilă nr. 145 /28.01.2010)
Cererea în atragerea răspunderii este o facultate pentru lichidator, iar nu o obligaţie, creditorii având la dispoziţie, la rândul lor, pârghiile procedurale adecvate formulării unei astfel de cereri.(Curtea de Apel Constanta, Decizia civilă nr. 1885 / 25.10.2010)
Dacă lichidatorul judiciar nu a identificat elemente care să conducă la atragerea răspunderii administratorului, iar Comitetul Creditorilor nu a întreprins niciun demers pentru a uza de calea prevăzută de lege, recurenta creditoare nu poate invoca inoportunitatea măsurii de închidere a procedurii.(Curtea de Apel Constanța, Decizia civilă nr. 2001 /18.11.2010)
Art. 175

(1)O procedură de reorganizare prin continuarea activităţii sau de lichidare pe bază de plan va fi închisă, prin sentinţă, în baza unui raport al administratorului judiciar care constată îndeplinirea tuturor obligaţiilor de plată asumate prin planul confirmat, precum şi plata creanţelor curente scadente. Dacă o procedură începe ca reorganizare, dar apoi devine faliment, aceasta va fi închisă potrivit prevederilor art. 167.

(2)O procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă.

(3) Bunurile vor putea fi distribuite creditorilor în contul creanţelor pe care le deţin împotriva averii debitorului, în urma unei propuneri a creditorului, cu obligaţia acestuia de a achita toate sumele ce ar fi fost datorate creditorilor aflaţi pe ordinele de prioritate anterioare, precum şi celor de pe aceeaşi ordine de prioritate, potrivit prevederilor art. 159 şi 161, în situaţia în care bunul ar fi fost vândut către un terţ. Dacă sunt mai multe propuneri, bunul se va distribui celui care oferă cel mai mare preţ, caz în care creanţa respectivului creditor se va scădea din preţul datorat. În toate cazurile, preţul bunurilor distribuite creditorilor în contul creanţelor nu va fi mai mic decât valoarea stabilită prin raportul de evaluare.
Comentariu
Prima ipoteză a art.175prevede că o procedură de reorganizare prin continuarea activităţii sau lichidare pe bază de plan va fi închisă în urma îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată asumate în planul confirmat și a creanțelor născute în timpul procedurii și ajunse la scadență. Astfel cum a reținut doctrina²¹⁰, dacă, pentru creanțele curente scadente există o înțelegere pentru un alt termen de plată, după achitarea programului de plăți, se impune închiderea procedurii, cu condiția ca înțelegerea să fie adusă la cunoștința judecătorului-sindic care, în lipsa cunoașterii acesteia, nu ar putea închide procedura până la plată.

Cea de-a doua ipoteză, a închiderii procedurii în etapa falimentului, va avea loc atunci când, urmare a lichidării tuturor bunurilor din averea debitorului, judecătorul-sindic a aprobat raportul final în condiţiile art. 167 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite, iar fondurile nereclamate au fost depuse la bancă în condiţiile art. 168 din lege.

Conform doctrinei²¹¹, bunurile vor putea fi distribuite creditorilor în contul creanțelor deținute împotriva averii debitorului în următoarele condiții:

• 
  Creditorul către care se face distribuirea propune în mod expres o astfel de modalitate de acoperire a creanței sale – propunerea trebuie făcută în timpul procedurilor de valorificare a activelor, în conformitate cu prevederile art. 154-158 și cu cele ale regulamentelor de vânzare;
  
• 
  Creditorul către care se face distribuirea achită toate sumele ce ar fi fost datorate creditorilor aflați pe o ordine superioară de prioritate, precum și, în mod corespunzător, celor de pe aceeași ordine de prioritate, potrivit prevederilor art. 159 și 161 din lege. Textul de lege clarifică regimul aplicabil acestor obligații, suma de bani ce trebuie achitată de către creditor fiind calculată ca și cum bunul ar fi fost vândut către un terț. În cazul în care se vor înregistra mai multe solicitări, bunul se va distribui creditorului care oferă prețul cel mai mare, urmând ca suma deținută cu titlu de creanță să fie scăzută din prețul datorat, cu obligația de plată pentru creditorul – adjudecatar a creanțelor prioritare în rang și/sau a sumelor care li s-ar fi cuvenit creditorilor din aceeași categorie, dintr-o vânzare de la un terț.
  
• 
  Valoarea de achiziție a bunului este cel puțin egală cu valoarea stabilită prin raportul de evaluare. Această înseamnă că un creditor nu poate pretinde distribuirea unui bun în contul creanței sale decât dacă oferă cel puțin prețul stabilit prin raportul de evaluare.