Conceptul de proprietate intelectuală Ce sunt indicaţiile geografice ? Precizări terminologice

Partea 1.

Noţiuni generale despre indicatiile geografice

1. 
   Conceptul de proprietate intelectuală
   
2. 
   Ce sunt indicaţiile geografice ?
   
3. 
   Precizări terminologice
   
4. 
   Definirea noţiunilor
   

1.5 Relaţiile între mărci, şi indicaţii geografice

1.6 Indicaţiile geografice şi concurenţa neloială

1.1 Conceptul de proprietate intelectuală

Proprietatea intelectuală, în sens foarte larg, cuprinde drepturile legale ce rezultă din activitatea intelectuală în domeniile industrial, ştiinţific, literar sau artistic. Statele au instituit legi care să protejeze proprietatea intelectuală din două motive speciale. Primul: pentru a da o expresie statutară drepturilor morale şi economice ale creatorilor asupra creaţiilor lor, precum şi drepturilor publicului de a avea acces la aceste creaţii. Al doilea motiv este pentru a promova, prin politica guvernamentală, creativitatea, propagarea şi aplicarea rezultatelor acesteia şi încurajarea unui comerţ corect, ceea ce ar contribui la dezvoltarea economică şi socială.

Creaţiile intelectuale, cum ar fi o idee de invenţie, o piesă muzicală sau o marcă de fabrică sau de comerţ nu pot fi protejate prin simpla posesie, ca în cazul bunurilor materiale, împotriva utilizării lor de către alte persoane. De îndată ce creaţia intelectuală este pusă la dispoziţia publicului, creatorul acesteia nu mai poate să-şi exercite controlul asupra utilizării creaţiei. Această realitate fundamentală, în speţă imposibilitatea protecţiei prin simpla posesie asupra obiectului, reprezintă baza întregului concept al legii privind proprietatea intelectuală.

În general, legea proprietăţii intelectuale are drept scop apărarea creatorilor şi a altor producători de bunuri şi servicii intelectuale prin cesionarea, pe durată limitată, a dreptului de control asupra utilizării acestor opere, bunuri sau servicii. Aceste drepturi nu se aplică obiectului material în care poate fi înglobată creaţia, ci creaţiei intelectuale ca atare¹.

În mod tradiţional, proprietatea intelectuală se împarte în două ramuri:proprietatea industrială şi dreptul de autor.

Proprietatea industrială cuprinde protecţia invenţiilor prin brevetele de invenţie, protecţia unor anumite interese comerciale prin intermediul legii privind mărcile de fabrică sau de comerţ, al legii privind denumirile comerciale şi al legii pentru protecţia desenelor industriale. în plus, proprietatea industrială mai cuprinde şi combaterea concurenţei neloiale.

Dreptul de autor garantează autorilor şi altor creatori de opere intelectuale -literare, muzicale şi artistice, dreptul de a autoriza sau a interzice, pentru perioade de timp strict determinate, exploatarea operelor lor în moduri de asemenea determinate. în sens larg, dreptul de autor cuprinde protecţia dreptului de autor în sensul restrâns al termenului dar şi protecţia a ceea ce în mod curent este denumit ca drepturi conexe.

Convenţia privind instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), încheiată la Stockholm la 14 iulie 1967, prevede la art. 2 (viii) că „proprietatea intelectuală va include drepturile legate de:

1. 
   operele literare, artistice şi ştiinţifice;
   
2. 
   prestaţiile artiştilor interpreţi, fonograme şi transmisiuni radio şi TV;
   
3. 
   invenţiile din toate domeniile activităţii umane;
   
4. 
   descoperirile ştiinţifice;
   
5. 
   desenele şi modelele industriale;
   
6. 
   mărcile de fabrică sau de comerţ, mărcile de servicii, denumirile şi alte indicaţii geografice;
   
7. 
   protecţia împotriva concurenţei neloiale şi toate celelalte drepturi decurgând din activitatea intelectuală în domeniul industrial, ştiinţific, literar sau artistic."
   

Domeniile menţionate la punctul (1) aparţin, în cadrul proprietăţii intelectuale, ramurii dreptului de autor. Domeniile menţionate la punctul (2) sunt de obicei numite „drepturi conexe" şi acestea sunt drepturi înrudite cu dreptul de autor. Domeniile menţionate la punctele (3), (5) şi (6) aparţin, în cadru pietăţii intelectuale, ramurii proprietăţii industriale. Domeniul menţionat la punctul (7) poate fi de asemenea considerat ca aparţinând acestei ramuri, cu atât mai mult cu cât articolul 1 (2) al Convenţie de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale include combaterea concurenţei neloiale printre domeniile protecţiei proprietăţii industriale.Convenţia sus-numită stipulează că „orice act de concurenţă contrar practicilor oneste în sferele activităţi industriale sau comerciale constituie un act de concurenţă neloială²"

Uneori, expresia „proprietate industrială" este înţeleasă defectuos, în sensul că s-ar referi asupra bunurilor mobile sau imobile folosite pentru producţia industrială, cum ar fi fabricile, utilajele de producţie etc. În interpretarea corectă, proprietatea industrială este o ramură a proprietăţii intelectuale şi prin urmare, se referă la creaţiile minţii umane³.

Aceste creaţii sunt, de obicei, invenţiile, desenele şi modelele industriale. Pe scurt, invenţiile constituie soluţii noi ale problemelor de natură tehnică, iar desenele şi modelele industriale sunt creaţii estetice care determină aspectul produselor industriale. În plius, proprietatea industrială mai cuprinde şi mărcile de fabrică sau de comerţ, mărcile de servicii şi numirile si indicaţiile geografice, inclusiv indicaţiile de provenienţă şi denumirile de origine, şi protecţia împotriva concurenţei neloiale. În această măsură, aspectul de creaţie intelectuală, deşi existent este mai puţin evident. Relevant este că obiectul proprietăţii industriale constă, în mod caracteristic în semnele care transmit informaţii consumatorilor, în special în ceea ce priveşte produsele şi serviciil oferite pe piaţă, şi că protecţia este îndreptată împotriva folosirii neautorizate a acestor semne, ceea ce ar duce la inducerea în eroare a consumatorilor şi la practici de înşelătorie în general

Convenţia de la Paris prevede la art. 1(2) că „protecţia proprietăţii industriale are ca obiect brevetele de invenţie modelele de utilitate, desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică sau de comerţ, mărcile d servicii, denumirile si indicaţiile geografice, indicaţiile sursei şi ale originii şi combaterea concurenţe neloiale".

Domeniul menţionat în cadrul Convenţiei de instituire a OMPI la punctul (4) – descoperirii ştiinţifice - nu aparţine nici uneia dintre cele două ramuri ale proprietăţii intelectuale. Există şi opini conform căreia descoperirile ştiinţifice nu ar fi trebuit menţionate printre formele proprietăţii intelectuale, având în vedere că nici o lege naţională şi nici un tratat internaţional nu prevăd vreun drept de proprietate asupra descoperirilor ştiinţifice. Descoperirile ştiinţifice şi invenţiile nu sunt acelaşi lucru.

Tratatul de la Geneva privind înregistrarea internaţională a descoperirilor ştiinţific

(1978) defineşte descoperirea ştiinţifică la art. 1 (l)(i), drept „identificarea de fenomene, proprietăţi sau legi ale universului material, nedescoperite până în prezent şi care pot fi verificate". Invenţiile sunt soluţii noi pentru anumite probleme tehnice. Evident, aceste soluţii trebuie să se bazeze pe legi sau proprietăţile universului material altfel nu ar putea fi aplicate material dar aceste proprietăţi şi legi nu trebuie să fie din categoria celor„nedescoperite până în prezentşi care pot fi verificate".O invenţie valorifică într-o nouă utilizare, într-o nouă utilizare tehnică, proprietăţile şi legile menţionate
mai sus, indiferent dacă sunt identificate simultan cu apariţia invenţiei sau dacă erau
identificate („descoperite") anterior şi independent de invenţie⁴.

2. 
   Ce sunt indicaţiile geografice ?
   

Mărcile care indicau originile geografice ale bunurilor au fost cele mai timpurii tipuri de mărci de comerţ. Înainte de Revoluţia Industrială din Marea Britanie, care a început în secolul XVIII, producţia industrială era la o scară redusă. Forma corporatistă de organizare industrială nu exista încă. Pentru acest motiv, nu era necesară dezvoltarea noţiunii de înţelegere protejabilă. Până la acea dată, produsele principale, care intrau în comerţul internaţional, erau în general produse primare, cum ar fi ceramica şi ţesăturile din lână. În competiţia de a obţine câştiguri din comerţul internaţional, care se dezvolta la acea dată, a devenit clar că produsele unor anumite regiuni erau mai vandabile ca produsele comparabile din alte regiuni, ca urmare a calităţii lor superioare. Această calitate superioară a rezultat fie din avantaje naturale geografice cum ar fi clima şi geologia ( ca de exemplu portocalele din Sevilla, hamei din Kentish, vin de Burgundia ) sau reţete şi tehnici de procesare a alimentelor, locale pentru o anumită regiune sau tehnici de producţie indigene (oţelul din Toledo, articole ceramice din Delft etc ).

Pentru a profita de atractivitatea comercială a acestor reputaţii locale, comercianţii şi-au creat mărci pentru produsele lor care desemnau locul de origine a acestor produse. Acest mărci foloseau descrieri ale animalelor locale ( ursul panda ), semne terestre (muntele Fuji pentru sake), clărdiri ( mătase din Pisa ), semne heraldice sau chiar personalităţi locale binecunoscute ( ciocolăţile Mozart, brandy Napoleon ). Aceste branduri erau echivalente cu o garanţie a calităţii acestor produse.

Pentru a proteja reputaţia comercială a acestor bunuri, leguitorii locali au adoptat legi care împiedicau falsificarea producţiei locale prin introducerea de bunuri sau ingrediente inferioare. Aceste legi pedepseau falsificarea bunurilor şi înfiinţau sisteme de producere de bunuri locale aprobate cu mărci care certificau calitatea lor⁵.

Acolo unde reputaţia bunurilor locale era atribuibilă tehnicilor şi tehnologiei artiştilor locali, asociaţiile sau breslele de meseriaşi au înflorit. Autorităţile fiscale au vazut un avantaj în menţinerea tehnicilor şi a capacităţiilor de obţinere de câştiguri ale acestor bresle şi le-au conferit un monopol asupra producţiei. Pentru a reglementa acest monopol, breslele au dezvoltat mărci de servicii, sau semne de tip heraldic care erau plasate pe bunuri produse de membrii breslelor.

Aceste mărci de servicii erau înrudite de mărcile de certificare de astăzi care sunt garanţii că bunurile întrunesc standardele de calitate stabilite în documentele de certificare disponibile public.

Evoluţia mărcilor de comerţ, asociate cu produsele unităţilor de producţie individuală, care s-au dezvoltat o dată cu Revoluţia Industrială, nu a însemnat dispariţia mărcilor geografice. Mai ales în Europa, pieţe importante de alimente procesate şi pieţe pentru băuturi alcolice sunt dependente de recunoaşterea continuă a mărcilor geografice. Într-adevăr, pentru negociatorii europeni, includerea acestor mărci în Acordul TRIPS a fost o realizare semnificativă a Rundey Uruguay a GATT..

Indicaţiile geografice sunt semne ( cel mai adesea nume comune ) care identifică un bun ca fiind de origine dintr-un anumit teritoriu al unei anumite ţări, sau regiuni sau localitate din acea ţară, unde o anumită calitate, reputaţie sau altă caracteristică a bunului este în mod esenţial atribuită originii sale geografice.

Este un tip separat de propietate intelectuală. Din definiţie se poate deduce că indicaţiile geografice sunt mai întâi de toate semne şi indicaţii, legate în mod necasar de un anume teritoriu.

Acestea sunt mai ales nume geografice cum ar fi Parma, Manchego, Roquefort etc.

Totuşi pot fi protejate şi nume istorice non-geografice şi tradiţionale dacă ele sunt legate de un anumit loc. Cel mai faimos exemplu de o astfel de indicaţie geografică este „ Feta „ care nu este un loc în Grecia dar care este atât de strâns legat de Grecia încât se identifică ca un produs grecesc.. Sunt trei mari condiţii pentru recunoaşterea unui semn ca şi indicaţie geografică :

1. 
   trebuie să se lege de un bun ( cu toate că în anumite ţări sunt incluse şi anumite servicii ca în Azerbaijan, Bahrain, Croaţia, Jamaica, Saint Lucia, Singapore şi alte.
   
2. 
   aceste bunuri trebuie sa-şi aibă originea într-o anumită zonă
   
3. 
   aceste bunuri trebuie să aibă calităţi , reputaţii sau alte caracteristici care sunt în mod clar legate de originea geografică a bunurilor
   

Orice semn chiar şi unul geografic nu poate fi considerat ca o indicaţie geografică dacă nu îndeplineşte aceste trei condiţii.

Principala funcţiune a unei indicaţii geografice este de a identifica originea bunurilor. Ele indică un anumit loc sau regiune a unei producţii care conferă anumite caracteristici particulare şi calităţi unui produs. Este important de subliniat că produsul îşi derivă calităţile şi reputaţia sa din locul de origine.

Aceste semne pot atinge o mare reputaţie şi valoare comercială şi pentru aceste motive pot fi expuse însuţirii ilicite, folosirii inadecvate şi contrafacerii. Acesta este motivul pentru care se admite că aceste semne au nevoie de protecţie.

Indicaţiilor geografice le sunt atribuite nume diferite cum ar fi apelările de origine , denumiri de origine., semne de origine etc.

1.3 Precizări terminologice

Precizările terminologice privesc noţiunile de indicaţie de provenienţă, apelaţiune/denumire de origine.şi indicaţie geografică, demers necesar întrucât aceste denumiri ce se bucură de o anume notorietate, nu delimitează întotdeauna cu suficienta exactitate, obiectul protecţiei pe tărâmul proprietăţii industriale, constituind o sursă de confuzii şi inexactităţi, cu atât mai mult cu cât optica legislativă şi doctrinară nu este uniformă în toate ţărilemembre ale Convenţiei de Uniune de la Paris.

Astfel, de exemplu, în Franţa se recunoaşte distincţia dintre apelaţiunea de origine şi indicaţia de provenienţă, dar de o protecţie specifică se bucură doar apelaţiunea de origine considerată mai importantă deoarece ea garantează nu numai originea geografică, dar şi calitatea produselor.

Se distinge însă între apela­ţiunea de origine simplă şi apelaţiunea de origine controlată care priveşte anumite produse (brânzeturi, vinuri, nuci, etc.) ce se bucură de un regim particular de protecţie. Germania, dimpotrivă nu reglementează decât indicaţia de provenienţă.

Doctrina şi jurisprudenţa disting însă între indicaţia de provenienţă simplă şi indicaţia de provenienţă calificată care priveşte produse cu o origine precisă şi de o calitate şi un renume particular.

Pentru această categorie, doctrina în acord cu jurisprudenţa consideră necesară o protecţie sporită comparabilă cu aceea a apelaţiunilor de origine din dreptul francez.

Dreptul elveţian nu cunoaşte decât noţiunea de indicaţie de provenienţa care corespunde indicaţiei de provenienţă calificată din dreptul german, în Belgia abia după 1971 apelaţiunea de origine are un regim special de protecţie; până la acea dată ea era asimilată indicaţiei de provenienţă, ocrotirea juridică fiind asi­gurată pe tărâmul concurenţei neleale.

Indicaţia de provenienţă şi apelaţiunea de origine, în ţările care recunosc această distincţie, trebuie considerate ca două etape de individualizare geografică a unui produs, ambele fiind reunite în noţiunea de indicaţie geografică.

Distincţia dintre indicaţiile de provenienţă şi apelaţiunile de origine, cu corolarul potrivit cu care o indicaţie de provenienţă nu poate implica referirea la calităţile produ­sului, reprezintă o diferenţă graduală şi nu de natură uneori greu de distins.
1.4 Definirea noţiunilor

Ca urmare a diverselor mijloace în care a evoluat protecţia indicaţiilor geografice sub legile naţionale, nu mai există o terminlogie acceptată general

Definirea indicaţiei de provenienţă nu a preocupat în mod special pe legiuitor, singurele tentative de definire fiind datorate doctrinei sau jurisprudenţei.

De cele mai uite ori, în legislaţiile naţionale, ca şi în tratatele internaţionale/indicaţia de provenienţă este definită prin referire la uzurparea provenienţei unui produs⁶.

Art. 10 al Convenţiei de la Paris face precizări în acest sens referitoare la folosirea directă sau indirectă a unei indicaţii false cu privire la provenienţa produsului sau la identitatea producătorului, fabricantului sau comerciantului.

Lipsa curentă a definirii noţiunii în legislaţiile naţionale care fac distincţia între cele două categorii de indicaţii geografice este o pură opţiune legislativă care nu priveşte valoarea economică şi importanţa indicaţiei de provenienţă.

De altfel, această lipsă este suplinită de doctrină şi jurisprudenţă. „
A.Indicaţia de provenienţă este considerată a fi menţiunea directă sau indi­rectă privind originea geografică a unui produs.⁷ Rezultă, pe de o parte, că orice denumire geografică de ţară, regiune sau localitate mai mult sau mai puţin cunos­cută poate constitui o indicaţie de provenienţă privind atât produsele fabricate (ex: oţelul Sollingen) cât şi cele naturale.

Termenul de indicaţie de provenieinţă este folosit în art.1alin.(2) şi 10 din Convenţia de la Paris dar şi în Aranjamentul de la Madrid pentru reprimarea indicaţiilor false sau înşelătoare.Art.1 alin.(1) din Aranjament face referire la „toate produsele care poartă o indicaţie falsă sau fruduloase”

Indicaţia de provenienţă mai poate fi definită ca fiind o indicaţie referitoare la o ţară sau un produs,ori un loc în ţara respectivă, ca fiind ţara sau locul de origine a unui produs. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că indicaţia de provenienţă se referă la originea geografică a unui produs şi nu la alt tip de origine cum ar fi o întreprindere care produce produsul nefiind legată de calităţiile produsului sau caracteristicile acestuia.

Indicaţia de provenienţă⁸ spre deosebire de apelaţiunea de origine nu trebuie în mod necesa să fie un nume geografic ci poate fi şi o reprezentare grafică tipică pentru spaţiul geografic respectiv după cum nici orice semn ce face referire la originea geografică nu constituie în mod obligatoriu o indicaţie de provenienţă.

Pe de altă parte, pe plan juridic, nu poate fi recunoscut unei persoane fizice sau juridice determinate un drept de proprietate singular asupra indicaţiei de provenienţă care prin excelenţă are un caracter colectiv şi imprescriptibil.

Teoria indicaţiilor de provenienţă constituie o aplicare ,a teoriei concurenţei neleale fiind fondată pe ideea protecţiei consumatorului faţa de orice încercare de fraudă privind originea geografică a unui produs, uzur­patorul urmărind să profite de renumele unui anumit teritoriu geografic pentru produsele sale adesea calitativ inferioare.⁹

Este de altfel ceea ce explică tendinţa actuală, accentuat naţională, ce conferă indicaţiei de provenienţă o mai mare importanţă întrucât ea contribuie la eliminarea posibilităţii ca mărfuri străine să se disimuleze pe piaţa internă sub o indicaţie indigenă.

Această componentă naţională este mai puţin prezentă în ţările obligate să parcurgă o perioadă de tranziţie spre o economie de piaţă.

Lipsa îndelungată pe piaţa internă a importu­rilor de produse de provenienţă occidentală ca şi o nejustificată lipsă de preocu­pare pentru protejarea indicaţiilor,geografice a orientat în mod artificial, fără nici o motivare obiectivă, preferinţele publicului consumator, cel puţin într-o primă etapă a tranziţiei, spre aceste produse cu ignorarea celor indigene de multe ori calitativ superioare.

Or, un consumator informat atribuie o valoare şi o importanţă reală indicaţiei de provenienţă, chiar dacă ea îi garantează numai provenienţa geografică¹⁰. Este evident că indicaţia de provenienţa îndeplineşte o funcţie de identificare a produ­selor după originea lor naţională, regională sau locală servind în egala măsură interesele producătorilor, consumatorilor de asemenea şi comerţul întrucât consumatorii nu vor fi confruntaţi cu o ofertă globală ci cu una identificată şi diferenţiată, ceea ce-conferă pieţii un caracter transparent.

Nu mai puţin însă, indicaţia de provenienţă îndeplineşte indirect şi o funcţie de calitate prezentă în spiritul consumatorilor, ceea ce conferă preferinţei lor pentru un produs dintr-o anumită zonă geografică ce a dobândit un renume particular, un caracter obiectiv.
B Apelaţiunea/denumirea de origine are o configuraţie mai complexă, fiind
definită ca o indicaţie de o anume notorietate utilizată pentru a desemna un pro­dus cu o origine determinată ce prezintă anumite caractere specifice datorate atât mediului cât şi unor metode de fabricaţie speciale constant utilizate pentru a căpăta valoarea unei tradiţii recunoscute în spaţiul geografic respectiv.¹¹

Termenul de denumire de origine este definit prin Acordul de la Lisabona pentru protecţia denumirilor de origine şi înregistratrea internaţională a acestora din anul 1958.

Art.2 alin.(1) din Acordul de la Lisabona defineşte termenul de denumire de origine ca”însemnând denumirea geografică a unei ţări,regiuni sau de localitate, care serveşte pentru a desemna un produs originar din acel loc, calitatea şi caracteristicile care sunt în mod exclusiv sau în principal acelui mediu inclusiv factorii umani şi naturali”.conform definiţiei enunţate o denimire de origine poate fi considerată ca un tip specila de indicarea asursei produsului deoarece produsul pentru care o denumire de origine este utilizată trebuie să aibă calitatea şi caracteristicile care sunt în mod exclusiv sau în principal originea sa.

Denumirile de origine sunt deci denumiri geografice care indică originea unui produs,precum şi calităţile sale distinctive asociindu-l cu o anumită locaţie.¹²

Apelaţiunea de origine presupune deci o idee de exclusivitate fiind rezervată numai produselor ce prezintă calităţi şi caractere specifice datorate factorilor naturali şi umani.

Trei sunt deci elementele esenţiale care caracterizează apelaţi unea de origine:

• 
  un mediu geografic delimitat;
  
• 
  apelaţiunea de origine constituie un drept colectiv ce aparţine producăto-rilor din aria geografică respectivă care produc în condiţii determinate, constant folosite;
  
• 
  apelaţiunea de origine presupune o idee de exclusivitate.
  

Aşadar, dacă la indicaţia de provenienţă intervenţia omului se concretizează de cele mai multe ori la o simplă exploatare a factorilor naturali, la apelaţiunea de origine intervenţia omului trebuie să fie esenţială, specifică spaţiului geografic respectiv şi constantă, tradiţională fără să varieze în funcţie de fantezia producătorului.¹³

Concluzia este că spre deosebire de indicaţia de provenienţă, apelaţiunea de origine nu poate fi revendicată pentru toate produsele dintr-un anumit spaţiu geografic.

Distincţia dintre indicaţia de provenienţă şi apelaţiunea de origine, recu­noscuta pe plan juridic nu trebuie să conducă la concluzia excesivă potrivit cu care numai apelaţiunea de origine are valoarea unui semn distinctiv îndreptăţit să beneficieze de o protecţie specifică, rotecţie care să fie refuzată indicaţiei de provenienţă pentru care s-ar considera suficientă o protecţie destinată a preveni şi descuraja actele de concurenţă neleală.

Exemple de denimir de origine protejate sunt „Bordeaux” pentru vin, „Noix de Grenoble” pentru fructe cu coajă lemnoasă , „Tequila”pentru băuturi spirtoase sau „Jaffa” entru portocale.

C.Mărci de comerţ

În termeni generali, mărcile de comerţ, sunt semne care sunt folosite pentru a distinge bunurile sau serviciile unei firme de bunurile şi serviciile ale altei firme.

În art. 15.1 al Acordului TRIPS se stipulează că „ orice semn, sau combinaţie de semne, capabile a distinge bunurile sau serviciile unei firme de ale celeilalte, vor fi capabile a constitui o marcă de comerţ „. Din această definiţie rezultă că principala funcţie a unei mărci este aceea de a deosebi bunurile si serviciile pentru care este folosită marca. Numai mărcile care sunt distinctive pot realiza această funcţiune. Acordul TRIPS nu oferă vreo indicaţie sub care circumstanţe un semn va fi considerat distinctiv faţă de anumite bunuri sau servicii. Cu toate acestea, este unanim acceptat că pentru a fi considerate distinctive, semnele folosite ca mărci de comerţ nu trebuie să fie descriptive sau înşelătoare.Ca o afirmaţie generală, indicaţiile geografice sunt mai puţin probabil a fi considerate mai mult decât descriptive. Într-adevăr, multe legi referitoare la mărcile de comerciale şi descalifică explicit mărcile geografice de la protecţie ca fiind inerent mărci descriptive dar şi oferă o apărare pentru încălcarea mărcii, prin faptul că o marcă identifică o zonă geografică care ar putea fi înţeleasă ca un reper pentru originea geografică a respectivelor bunuri. Cu toate acestea, ar putea fi posibilă utilizarea unui termen geografic ca o marcă de comerţ, în situaţiile în care marca, în ciuda faptului că este de fapt descriptivă, a obţinut un caracter distinctiv prin utilizare.

1.5 Relaţiile între mărci, şi indicaţii geografice

În cazul în care o denumire de origine sau o indicaţie geografică este înregistrată în conformitate cu Regulamentul (CE) NR. 510/2006, cererea de înregistrare a unei mărci care corespunde uneia din situaţiile prevăzute la articolul 13 şi care se referă la aceeaşi clasă de produse se refuză atunci când cererea de înregistrare a mărcii este prezentată după data depunerii cererii de înregistrare la Comisie.Mărcile înregistrate cu încălcarea primului paragraf se anulează.

În conformitate cu dreptul comunitar, utilizarea unei mărci care corespunde uneia din situaţiile prevăzute la articolul 13, care a fost depusă, înregistrată sau, în cazul în care aşa este prevăzut de legislaţia în cauză, dobândită prin utilizarea cu bună credinţă pe teritoriul comunitar, fie înainte de data de protecţie a denumirii de origine sau a indicaţiei geografice în ţara de origine, fie înainte de 1 ianuarie 1996, poate continua să fie utilizată în pofida înregistrării unei denumiri de origine sau a unei indicaţii geografice, dacă nu există motive temeinice de anulare sau revocare a mărcii prevăzute de prima Directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind mărcile sau de Regulamentul (CE) nr. 40/94 a Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară
1.6 Indicaţiile geografice şi concurenţa neloială

a)Practici anticoncurenţiale

Protecţia împotriva concurenţei neloiale a fost recunoscută în urmă cu peste un secol ca făcând parte din protecţia proprietăţii industriale. În anul 1900, în cadrul Conferinţei Diplomatice de Bruxelles pentru revizuirea Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale această recunoaştere s-a manifestat pentru prima dată prin introducerea în convenţie a articolului 10 bis.

În formularea originală¹⁴, aşa cum a fost adoptat la Conferinţa Diplomatică de la Bruxelles, acest articol prevedea următoarele: „Resortisanţii Convenţiei se vor bucura, în toate statele Uniunii, de garantarea protecţiei acordate propriilor resortisanţi împotriva concurenţei neloiale".

Ca rezultat al conferinţelor de revizuire ce au urmat, în prezent acest articol prevede următoarele¹⁵ „ Ţările Uniunii se angajează să asigure resortisanţilor acestor ţări protecţie efectivă împotriva concurenţei neloiale.

Orice act de concurenţă contrar practicilor oneste în activităţile industriale şi comerciale constituie acte de concurenţă neloială”.

Sunt interzise în mod special:

• 
  toate actele de natură să creeze confuzie în orice mod în ceea ce priveşte instituţia, bunurile,activităţile industriale sau comerciale ale unui concurent;
  
• 
  afirmaţiile false în demersul comercial de natură să discrediteze instituţia, bunurile, activităţile industriale sau comerciale ale unui competitor;
  
• 
  indicaţiile şi afirmaţiile a căror folosire în demersul comercial sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la natura, procesul de fabricaţie, caracteristici, caracterul adecvat pentru scopul în care au fost create sau cantitatea bunurilor.
  

Suplimentar, s-au identificat încă 12 practici de concurenţă neloială în comentariul Legii model pentru ţările în curs de dezvoltare privind mărcile, denumirile comerciale şi actele de concurenţă neloială.

Acestea sunt:

• 
  mituirea cumpărătorilor unui concurent, pentru a obţine sau menţine această clientelă;
  
• 
  obţinerea secretelor de afaceri sau de comerţ ale unei firme concurente prin spionaj sau prinmituirea angajaţilor acesteia;
  
• 
  utilizarea sau dezvăluirea fără autorizaţie a secretului tehnic, a „know-how"-ului unui concurent;
  
• 
  convingerea angajaţilor unei firme concurente să-şi încalce contractele de muncă sau să părăsească instituţia la care sunt angajaţi;
  
• 
  ameninţarea concurenţilor cu chemarea în judecată pentru litigii legate de brevete de invenţie sau mărci de fabrică sau de comerţ, dacă este făcută cu rea-credinţă sau în scopul reducerii comerţului acestora sau intimidării concurenţei;
  
• 
  boicotarea comerţului pentru împiedicarea sau intimidarea concurenţei;
  
• 
  dumping-ul, care reprezintă vânzarea sub preţ, cu intenţia de a produce efectul de intimidare sau suprimare a concurenţei;
  
• 
  crearea faţă de client a impresiei că i se oferă posibilitatea de a face cumpărături în condiţii neobişnuit de avantajoase când, de fapt, nu este cazul;
  
• 
  imitaţia servilă a bunurilor, serviciilor, publicităţii sau a altor trăsături caracteristice ale afacerilor unor firme concurente;
  
• 
  încurajarea sau utilizarea încălcării contractelor de către firma concurentă;
  
• 
  efectuarea de publicitate care realizează comparaţii cu bunurile sau serviciile firmelor concurente;
  
• 
  încălcarea prevederilor legale ce nu privesc direct concurenţa, dacă prin aceste încălcări se urmăreşte obţinerea de avantaje nelegitime în dauna concurenţilor.
  

La nivel naţional, protecţia împotriva concurenţei neloiale a cunoscut diferite niveluri de dezvoltare¹⁶.Totuşi se observă că există cel puţin un obiectiv care este comun în cazul tuturor legislaţiilor naţionale şi anume acela de a oferi titularilor o cale de atac eficientă împotriva practicilor comerciale ilegale şi necinstite ale concurenţilor.În unele ţări legislaţia naţională prevede măsuri pentru reprimarea concurenţei neloiale dar îndeplinesc de asemenea funcţia de protecţie a consumatorilor.Deşi se recunoaşte faptul că actul sancţionat trebuie să fie contrar practicilor loiale, potrivit legislaţiei naţionale se acceptă faptul că acele practici comerciale sunt neloiale dacă sunt înşelătoare sau sunt susceptibile de a induce în eroare publicul cu privire la o întreprindere sau la activităţile sale, în special la originea geografică a produselor oferite de o asemenea întreprindere.În acest caz aceste cazuri reprezintă acte de concurenţă neloială.

Pentru a prevenii utilizarea neautorizată a unei indicaţii geografice, pe baza unei acţiuni împotriva concurenţei neloiale, un reclamant trebuie să demonstreze că acea utilizare este neautorizată, este înşelătoare, că determină un prejudiciu titularilor de drept şi că există o legătură de cauzalitate între un prejudiciu suferit şi acele acte de utilizare neautorizată.¹⁷

Având în vedere că drepturile de proprietate industrială, cum ar fi brevetele de invenţie, sunt acordate la cerere de către oficiile de proprietate industrială şi conferă drepturi exclusive, protecţia împotriva concurenţei neloiale nu se bazează pe acordarea acestor drepturi ci pe ideea - enunţată în cadrul prevederilor legale sau recunoscută ca un principiu juridic general - că actele contrare practicilor comerciale corecte trebuie interzise.
b) Passing-off

Corectitudinea pe piaţă nu poate fi asigurată doar prin protecţia drepturilor de proprietate industrială. O gamă largă de acte incorecte, cum ar fi publicitatea cauzatoare de confuzie sau violarea secretelor de afaceri, nu sunt de obicei sancţionate de legi speciale în domeniul proprietăţii industriale.

Legătura dintre cele două tipuri de protecţie este clară când se au în vedere cazuri sigure de concurenţă neloială¹⁸. De exemplu, în multe ţări, folosirea fără autorizaţie a unei mărci de fabrică sau comerţ ce nu a fost înregistrată este considerată legală în baza principiilor generale care aparţin domeniului protecţiei împotriva concurenţei neloiale.

În anumite ţări, această utilizare neautorizată se numeşte passing off ¹⁹şi constituie baza de protecţie împotriva concurenţilor care uzează de practici neloiale.Acţiunea introdusă în cazul unei folosiri neautorizate este considerată o cale de atac pentru cazurile când bunurile sau serviciile unei persoane sunt reprezentate de persoane care îşi arogă această calitate fără drept.Utilizarea unei astfel de acţiuni are drept consecinţa faptul că reclamantul îşi pierde clienţii deorece pârâtul ia determinat pe aceştia că să creadă că au cumpărat bunuri ale reclamantului când în realitate au cumpărat bunurile lui.

Un alt exemplu de acest tip vine din domeniul invenţiilor: dacă o invenţie nu este dezvăluită publicului şi este considerată secret de afaceri, prezentarea de către terţi a unor acte în legătură cu acel secret poate fi ilegală. În aceeaşi ordine de idei, chiar şi prezentarea unor acte în legătură cu o invenţie ce a fost dezvăluită publicului, dar care nu este brevetată sau al cărei brevet a expirat poate, în condiţii cu totul speciale, să fie de asemenea ilegală ,cum ar fi actele de imitaţie

Ceea ce este neloial sau incorect depinde foarte mult de realităţile sociale si economice ale unui anumit spaţiu şi timp. Aceasta face ca legea pentru combaterea concurenţei neloiale să fie foarte adaptabilă la modificarea circumstanţelor şi a realităţilor²⁰.

Legea pentru combaterea concurenţei neloiale poate să constituie un cadru juridic durabil, dar care să stipuleze standarde îndeajuns de flexibile pentru formularea şi aplicarea măsurilor care să fie în acelaşi timp sensibile la modificarea continuă a condţiilor specifice sociale şi economice ale unei ţări şi care să combată cu eficacitate practicile comerciale incorecte avute în vedere.

Utilizarea unei anumite indicaţii geografice pentru bunuri sau servicii care nu-şi au originea în zona geografică respectivă poate induce în eroare şi poate avea ca rezultat inducerea în eroare a consumatorilor. In plus, o astfel de utilizare poate constitui o însuşire ilegală a clientelei persoana care este îndreptăţită să utilizeze acea indicaţie geografică. Poate fi instituită o acţiune în justiţie în concurenţă neloială - care, în funcţie de legea naţională, se bazează ori pe prevederi statutare, aşa con sunt interpretate prin decizii judecătoreşti, ori pe dreptul comun - în scopul împiedicării concurenţi de a recurge, în cursul comercializării, la astfel de practici înşelătoare.Deşi condiţiile pentru o acţiune în justiţie reuşită legată de concurenţa neloială variază de la o ţară la alta, se pare că următoarele principii de bază sunt general recunoscute. Pentru a putea fi proteja o anumită indicaţie geografică trebuie să fi dobândit o anumită reputaţie sau clientelă. Cu alte cuvinte potenţialii cumpărători ai produsului trebuie să asocieze indicaţia geografică cu locul de origine al bunurilor sau serviciilor. O astfel de acţiune cere ca utilizarea indicaţiei geografice pentru bunuri şi servicii care nu-şi au originea în zona geografică respectivă să fie înşelătoare, astfel încât consumatesă fie induşi în eroare cu privire la adevăratul loc de origine al bunurilor sau serviciilor, în conformitatecu anumite legi naţionale, este solicitată şi dovedirea daunelor sau a probabilităţii daunelor cauzate prin astfel de practici înşelătoare.

Deşi principiul conform căruia utilizarea înşelătoare a unei indicaţii geografice poate da naştere unei acţiuni în instanţă pentru concurenţă neloială este larg recunoscut, rezultatele unei astfel a acţiuni pot fi nesigure, în particular, nivelul reputaţiei care trebuie dobândită de indicaţia geografice în discuţie poate varia de la o ţară la alta. Se poate solicita ca indicaţia geografică să fi fost utilizată în cursul comercializării pentru o anumită perioadă de timp şi să se fi creat o asociaţie în cadrul cercurilor relevante între indicaţia geografică şi locul de origine al produselor şi serviciilor. Prin urmare, o indicaţie geografică al cărei renume nu este încă stabilit pe piaţă nu poate fi protejată împotriva utilizării înşelătoare de către concurenţi printr-o acţiune în instanţă pentru concurenţă neloială. Mai mult, valabilitatea protecţiei împotriva actelor de concurenţă neloială nu împiedică transformarea indicaţiilor geografice în termeni generici. Indicaţiile geografice care devin termeni generici într-o anumită ţară îşi pierd caracterul distinctiv şi nu mai pot fi protejate în ţara respectivă.