Patrimoniul cultural de ieri: implicații în dezvoltarea societății durabile de mâine
~ 582 ~
Poetul este producător al metarealității, iar în hypermodernitate – internautul este producător
de hypertext și de hyperrealitate. Scriitorii postmoderniști mai curând utilizează vechile coduri
într-un
mod neordinar, decât creează unele noi, ei contestă, scot din starea de mit, produc rup-
turi logice, fragmentarisme, intervin în structura cuvântului, în sintaxa frazei, în logica textului –
caută
un alt tip de comunicare, pentru că cea tradițională nu mai satisface condițiile cunoașterii,
fie că e avangardă, decadență sau kitch
3
.
„Poezia postmodernă „prozaicizează” lirismul, apropiindu-se de existenţa cotidiană banală.
Este „biografică”, căci ancorează în existenţa nemijlocită a autorului și are tendinţe de demitolo-
gizare a temelor și a viziunilor poetice. Poezia postmodernistă renunţă la plasticizarea, metafo-
rizarea limbajului, abrogă sentimentalismul
specific liricii romantice, cultivând ironia, ca formă
de detașare lucidă faţă de miturile poeziei. Spiritul ludic, bucuria jocului, dorinţa de amuzament,
amestecul de stiluri, miscelaneul de texte selectate atât din literatura beletristică valoroasă, cât și
din
literatura de divertisment, utilizarea frecventă a pastișei, parodiei, citatului ascuns, aluziei și a
altor forme de intertextualitate, relativizarea normelor și canoanelor etc. constituie ingredientele
acestei poezii.”
4
.
Textul poetic postmodernist uzează pe deplin procedee care se află între text și TIC. Intertex-
tul și hypertextul s-au înrădăcinat definitiv în tradiția postmodernistă și prezintă forme ale poe-
ticului, fiind categorii ale transtextualității, care proliferează în post-literatură.
„Post-literatura este un termen de dată recentă (influențat, după toate probabilitățile,
de ter-
menul „postfilosofie” al lui Richard Rotry), desemnând producțiile apărute în urma colaborării
literaturii cu tehnica și cu mijloacele informaționale; literatura de după literatură. Acest gen de
producții se remarcă prin faptul că au trecut de la retorica lingvistică la retorica imaginii multi-
media, de la textul scriptic la cel electronic cu structură de
rizom
.
Post-literatura este posibilă grație tehnologiilor hypertextuale ale cyberspațiului, care oferă
noi modalități de lectură, scriere și interpretare. Mediul virtual mută accentele de pe narațiune
pe mijloacele și procedeele artei cibernetice (imagerie virtuală, jocuri interactive, simulări tridi-
mensionale etc.), transformând literatura într-un seducător spectacol virtual.”
5
.
Post-literatura este un concept care ar putea să descrie tensiunile și metamorfozele din câm-
pul creaţiei contemporane, încercările de coabitare și chiar de fuzionare între domenii care și-au
alcătuit profiluri autonome în decursul timpului: filozofia, arta și știinţa/tehnologia.
Aceste ten-
dinţe devin tot mai numeroase și pregnante în era realităţii virtuale, fiind precedate de anumite
texte inclasabile ale unor autori precum Deleuze, Barth, Beckett, Derrida, Pynchon, Barthes,
Zukovsky și în special de scriitorul american Madison Morrison.
Termenul de post-literatură a fost lansat fără nici un ecou în cultura română de Șerban Foarţă
în 1991. În lipsa unei armături teoretice, noua paradigmă începuse să se impună
oricum prin
realizări independente unele de altele din întreaga lume, pe fondul unor discuţii tot mai aprinse
despre criza literaturii, excelent sintetizate într-un volum semnat de Adrian Marino, din care
preluăm un scurt fragment semnificativ pentru abordarea de faţă: „Abandonarea literaturii lite-
rale devine, în tot mai multe cercuri critico-teoretice, orientarea dominantă. Întreaga tradiţie a
literaturii este subminată și contestată. Criza ideii de literatură atinge, în felul acesta,
un moment
esenţial, nu încă bine scos în evidenţă” („Biografia ideii de literatură”, vol. 6, 2000).
Gilles Deleuze, mai ales în opera sa târzie, atras se pare de disoluţia eului, pragmatismul
lingvistic și de „mașinile dorinţei” („les machines desirantes”) concepute de prietenul său, Felix
Guattari, pe care l-a cunoscut în 1969, a încercat să întemeieze o ontologie a multiplicităţii și o
metafizică a evenimentului, ambele putând fi considerate și faţete ale post-literaturii. Cuvintele
lor
cheie erau imagine, figură, concept; totul se petrecea într-o perioadă în care se discuta tot
mai fervent despre mutarea accentului de pe gnoseologie (în arta modernă) pe ontologie(în arta
3
Elena Ungureanu,
Do'stlaringiz bilan baham: 
