Istoria imperiului bizantin

în ciuda mediului din care venea, Theodora s-a arãtat la înãltimea situatiei sale. Ea s-a acomodat repede cu maiestatea imperialã. Pe când lustinian a rãmas simplu, ea a stiut sã se înconjoare de toate elegantele si a dus la extrem cerintele etichetei. Dinaintea sa trebuiau sã se prosterneze cei mai înalti demnitari. Suverana a arãtat întotdeauna o energie mândrã si un curaj bãrbãtesc, sfidând împrejurãrile cele mai critice. A rãmas celebrã atitudinea sa cu prilejul teribilei miscãri a

M Historyll, p. 30.

448
multimii din 532. Capitala se afla în plinã revoltã. O mare parte a orasului se mistuia în flãcãri, 3000 de soldati credinciosi ai gãrzii nu erau de ajuns pentru a înfrunta furia multimii si lustinian se pregãtea sã fugã din Constantinopol. Theodora, de fatã la Consiliu, se ridicã deodatã, indignatã de lasitatea generalã, chemându-1 pe împãrat la datoria sa. Chiar dacã nu i-ar mai rãmâne altã scãpare decât fuga, tot n-ar fugi, a strigat ea. „Pentru cine a domnit e insuportabil sã fie un fugar", zise Theodora. „Eu n-as mai exista fãrã aceastã purpurã, n-as mai trãi în ziua în care lumea nu m-ar saluta ca împãrãteasã". Dacã împãratul vrea sã scape, aceasta e usor: bani are multi, are marea si corãbii le îndemânã. „Eu însã tin la o veche maximã, cã purpura e un frumos lintoliu". (

Se întelege cã o astfel de femeie a trebuit sã aibã un rol însemnat în guvernarea imperiului. lustinian i-a arãtat o iubire fãrã margini si i-a dat în mod solemn toate onorurile legate de situatia ei de suveranã. Numele Theodorei figureazã alãturi de al lui lustinian în inscriptii, chipul sãu stã alãturi de al împãratului în mozaicurile de la Sân-Vitale, si multe orase au fost botezate cu numele sãu.

Pioasã, Theodora, a întemeiat o multime de fundatii religioase, orfelinate si spitale. Biserica i-a fost to-

65 Prokopios, Bell. Pers., I, 24, 35 si urm. Maxima e din Isokra-tes, Archidamos, § 45 (cf. si Bury, History, voi. II, p. 45, n. 4).

449

NICOLAE BANESCU

tusi ostilã, fiindcã basilissa era o adeptã sincerã a mo-nofizismului. Când a murit, în iunie 548, de un cancer, lustinian a plâns-o nemângâiat, si i-a pãstrat pânã la sfârsitul vietii o amintire nestearsã.

loan din Cappadocia. Strãlucirea domniei lui lustinian n-a adus fericire sau multumire supusilor sãi. Hotãrârea lui de a mãri puterea tronului si a pãstra guvernarea cât mai mult în mâinile sale, a produs nemultumiri în cercurile senatoriale si a dus inevitabil, la tiranie; planurile lui ambitioase de expansiune au reclamat cheltuieli, care nu au putut fi acoperite decât prin sporirea sarcinilor financiare care ajunserã sã apese prea greu asupra populatiei.

Politica frugalã a lui Anastasios lãsase urmasului sãu o rezervã de 320.000 livre de aur (cea. 14 milioane si jumãtate de lire sterline), în timpul domniei lui Iustin aceastã economie fusese risipitã, ca si suma de 400.000 livre intratã în tezaur pe calea veniturilor. Un impozit greu a fost provocat de cutremurul teribil din mai 526, care a lãsat Antiochia în ruine si a nimicit 250.000 de oameni, în anul urmãtor a izbucnit rãzboiul cu persii si când lustinian a ajuns pe tron, situatia financiarã era foarte criticã. Dupã mãrturisirea unui scriitor, care fusese multã vreme în birourile prefectului pretorienilor de est, starea aceasta lamentabilã a finantelor se datora incompetentei celor ce ocupaserã prefectura sub domnia lui Iustin (loan Lydus). lustinian, dupã câtva timp, gãsi un om pentru acest post, capabil sã umple tezaurul.

loan, nãscut în Caesarea Cappadociei, începuse ca functionar în biroul unui magister millitum. în aceeasi

450

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

calitate, a fost cunoscut de lustinian si a fost apoi înaintat logothet, functionar care, sub prefectul pretoriului, controla operatiile subalternilor si colectorilor de impozite în provincii. (Stein crede cã era echivalentul grec al latinescului scriniarius). El a fost ridicat la rangul unui illustris si ajunsese Praefectus praetorio înainte de 531. Nu a avut nici o însusire spre a fi absolut indispensabil pentru acest minister, pentru cã nu primise o educatie liberalã si anevoie putea vorbi si scrie. Dar avea calitatea care pretuia mai mult în ochii împãratului, talent si nesecate mijloace de a stoarce bani. Energia si neîndurarea lui erau enorme. E descris ca cel mai îndrãznet si dibaci om al timpului sãu. Dar era absolut fãrã scrupul în metodele sale si, în timp ce procura împãratului banii pe care i-i cerea, el a ajuns, de asemenea, enorm de bogat si cheltuia averea sa în ospete si orgii. Lydos a înregistrat mijloacele violente prin care storcea bani de la bogati. Scriitorii contemporani îl zugrãvesc ca, un monstru grosolan. Recunoscând partea cuvenitã exagerãrilor, putem sã credem cã el si-a câstigat influenta asupra împãratului nu numai prin dibãcia lui în umplerea tezaurului, ci si prin independenta lui, care s-a afirmat când s-a opus pe fatã proiectului cuceririi Africii si, în parte, prin faptul cã nu se împiedica de prejudecãti conservatoare. Afarã de cresterea veniturilor prin mijloace curate sau infame, loan recurse la economii care au fost stigmatizate de opinia contemporanã ca vãtãmãtoare interesului public. A redus serviciul postei, cu exceptia liniei mari la frontiera Persiei. In sudul Asiei Mici si în Siria, de exemplu, a înlocuit caii prin mãgari si iuteala cãlãtoriei a fost micsoratã. Rezultatele au fost îndoite:

451
stirile dezastrelor în provincii, care cereau actiuni grabnice, ajungeau întârziate la Curte. Mai grave au fost consecintele pentru arendasii din provincii, care, lipsiti de mijloacele publice ale transportului, erau siliti sã-si ducã produsele în porturi, pentru a fi transportate la Constantinopol. Mari cantitãti de vin se stricau în magazii si cultivatorii sãrãceau. Functionarii prefectului sileau la plata impozitelor în aur.

în cele din urmã, Theodora, care nu-1 putea suferi si stia de nedreptãtile sale, se simti datoare a deschide ochii lui lustinian si a-i arãta cã, dacã acest administrator tiranic continuã, propria lui situatie va fi primejduitã. Dacã argumentele ei produserã un efect asupra împãratului, acesta amâna însã hotãrârea sa pânã ce izbucni o revolutie, care era sã-1 coste tronul (Nika, 532).

Revocat în timpul revoltei Nika (532), a fost restaurat în postul sãu îndatã dupã înãbusirea rãscoalei. Dupã nouã ani el a cãzut în dizgratie printr-o stratagemã a Antoninei, pusã la cale cu Theodora, dusmana neîmpãcatã a lui loan. Antonina o câstigã pe fiica acestuia, o copilã naivã, pe care o convinse cã Belisarie e foarte nemultumit de împãrat si cã, de ar fi ajutat de tatãl ei, 1-ar rãsturna pe lustinian. loan de Cappadocia nutrea ambitia de a se înãlta pe tron. înstiintat de fiica sa, el cãzu în cursã. Antonina, în drum spre Orient, unde se afla Belisarie, se opri lângã Chalkedon, unde-i dãdu lui loan întâlnirea, având ascunsi mai dinainte purtãtorii trimisi de Theodora: eunucul Narses si comandantul gãrzii palatului, Marcellus. Pentru acest complot fictiv, loan de Cappadocia e depus de lustinian, care-1 sileste a se face diacon si-1 exileazã la Kyzi-kos. Dar acolo, episcopul Eusebiu, urât de locuitori, e

452

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

asasinat si Theodora face ca loan sã fie implicat în aceastã crimã, dus în Egipt si închis la Antinoopolis. Numai dupã moartea Theodorei, lustinian îi dã voie sã se întoarcã la Constantinopol, în libertate, dar ca preot66.

Petru Barsymes. între 540 si sfârsitul domniei lui lustinian, P. Barsymes a fost de douã ori comes sacra-rum largitionum si de douã ori prefect al pretoriului, totalizând 20 de ani si mai bine în aceste 4 exercitii ministeriale.

El era sirian si servise ca scriniarius la prefectura pretoriului, fãcându-si practica administrativã sub directia lui loan de Cappadocia. Tot atât de lipsit de scrupule ca si acesta, el îsi atrase protectia Theodorei. Numit comes sacrarum largitionum cãtre 540, el îi succedã lui Theodort ca prefect al pretoriului, pe la începutul anului 543. Prin administratia sa abuzivã, Barsymes a stârnit nemultumirea generalã si lustinian s-a hotãrât sã-1 revoce, împotriva vointei Theodorei, care nu a putut face decât sã întârzie demisia protejatului sãu pânã cãtre mijlocul anului 546.

în 547, el a fost numit, prin protectia basilissei, pentru a doua oarã, comes sacrarum largitionum. în aceastã calitate, Barsymes comprimã puternic pensiunile acordate de împãrat. Prokopios îl acuzã si de scãderea greutãtii monedei de aur, care se schimba pe 180 de fotteis, în loc de 210, cât era cursul mai înainte.

66 J.B. Bury, History of the Later Romane Empire from the death ofTheodosius to the death ofjustinian, Londra, 1923, II,

pp. 36-39, si pp. 55-59.

453
Problema mãtãsii, în privinta acestui articol economic imperiul depindea de vecinii sãi persi, care aveau absolutã nevoie sã treacã în imperiu mãtasea pe care o cumpãrau pentru a o revinde.

Singuri agentii statului erau autorizati sã cumpere mãtasea brutã de la negustorii barbari. Erau, de la sfârsitul secolului al IV-lea, comites commerciorum (ce tineau de sacrae largitiones) si, de la începutul secolului al Vl-lea, commerdarii prefecturae, care i-au înlocuit, în afarã de cantitãtile destinate manufacturilor statului, ei o revindeau pe acelasi pret negustorilor de mãtase brutã, furnizori ai industriei private, sau direct acesteia, care-si avea centrele cele mai importante la Beirut si la Tyr. Locurile unde se fãcea comertul între bizantini si persi erau Callinicus, Nisibis si Dvin. Mãtãsãriile imperiului se aprovizionau cu stocuri mari, care sã tinã câtiva ani, date fiind ostilitãtile continue ale persilor cu imperiul.

lustinian încearcã, în iarna 530-531, sã înlãture monopolul persilor prin mijlocirea Abisiniei, dar tentativa nu reusi. Persii urcau pretul si negustorii si fabricantii bizantini se ruinarã, obligati a vinde mai ieftin decât cumpãrau.

Petru Barsymes rezolvã problema în favoarea fiscului, în 542, silind întreprinderile private sã observe pretul maxim, le-a fãcut sã disparã si, în locul lor, co-mitiva sacrarum largitiorum s-a însãrcinat a satisface trebuintele particularilor, fãrã a fi constrânsã la pretul maxim. Astfel, a fost stabilit monopolul mãtãsii. Negutãtorii de mãtase s-au ruinat în mare parte, multi mesteri si lucrãtori au fost greu încercati timp de multi ani

454
si numerosi s-au refugiat în Persia. Dupã Prokopios, monopolul a fost pentru Barsymes un prilej de a se îmbogãti extraordinar.

Dar toatã problema mãtãsii trebuia sã-si schimbe cu totul aspectul în urma unui eveniment care ilustreazã domnia lui lustinian în istoria economicã: introducerea viermilor de mãtase în imperiu. lustinian primi vizita unor cãlugãri care îi propuserã sã-i facã cunoscut mijlocul de a produce mãtase în imperiu, fãrã a o mai cumpãra de la persi, împãratul primi propunerea, cãlugãrii se întorc în tara „Serinda"67, unde au trãit mult timp, si aduc de acolo viermi de mãtase, care au fost crescuti în imperiu. Aceastã tarã, „Serinda", a cãrei identificare a ridicat multe contestatii, trebuie sã fie localizatã probabil în Sogdiana (între Oxus si laxarte), unde cultura venitã din China exista de aproape jumãtate de secol si unde bizantinii se puteau duce prin nordul Mãrii Caspice, fãrã a trece prin statul persan. Din Sogdiana provenea de asemenea mãtasea pe care o ambasadã turcã o propunea bizantinilor în 568 si acolo merse în anul urmãtor cilicianul Zemarch, trimis de Iustin al II-lea, sã negocieze un tratat de prietenie si de comert cu seful turc Sizabul, stãpânul Sogdianei timp de câtiva ani (+572). Iustin al II-lea a putut arãta ambasadorilor turci plantatiile de duzi din Siria si initiativa lui lustinian se aflã la originea producerii mãta-sei în lumea mediteraneanã.68

67 Serinda ar fi, dupã unii, Kotan; poate si Cochinchina (Bury II, p. 332 n.).

* E. Stein, Histoire du Bas-Empire, II, pp. 761-773).

455
3. Opera militarã a lui lustinian. Armata bizanti-* na în aceastã epocã

Domnia lui lustinian se deosebeste, între altele, prin marile sale expeditii militare încununate de izbândã. Ele au smuls din mâinile barbarilor provinciile pierdute mai înainte. Occidentul a fost în cea mai mare parte din nou incorporat la imperiu si Meditera-na a ajuns, astfel, un lac bizantin.

De la moartea lui Theodosios cel Mare (395), lumea romanã se împãrtise între fiii sãi, Arcadius si Ho-norius. De atunci aceste douã pãrti ale imperiului se izolaserã tot mai mult una de alta. în Occident, provinciile cãzuserã rând pe rând în mâinile cuceritorilor germani. Francii si burgunzii se asezaserã în Gallia, vizigotii, în Spania, vandalii, în Africa, în cele din urmã, în anul 476, stãpânirea romanã încetase sã mai existe si Italia, dupã scurta stãpânire a lui Odoacru (Odovakar), devenise regatul ostrogotilor.

în momentul în care lustinian a luat conducerea imperiului, acesta nu mai stãpânea decât partea de rãsãrit, Pars Orientalis. Ea cuprindea în Europa Peninsula Balcanicã aproape întreagã, cu exceptia pãrtii nord-vestice (Dalmatia), care tinea de ostrogoti, Asia Micã pânã în muntii Armeniei, Siria pânã dincolo de Eufrat, iar în Africa Egiptul si Cyrenaica.69 Toate acestea alcãtuiau 64 de provincii (eparhii) organizate în douã prefecturi: 1. a Orientului, cu 51 de provincii, grupate în 5 dieceze (în care intra si una din Europa, a Thraciei, cu capitala la Constantinopol); 2. prefectura Illyricum,

69 Diehl, Justinien, pp. 126-128. 456

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

cu capitala la Thessalonik (apoi la Justiniana Prima), având numai 13 provincii.

A existat însã întotdeauna în Bizant principiul de a nu recunoaste pierderile teritoritoriale. împãratii nu le-au socotit niciodatã definitive; ei îsi rezervau asupra lor drepturile de urmasi legitimi ai Cezarilor. Regii barbari, asezati în diferite provincii ale imperiului, erau priviti ca vasali si împãratii, spre a pecetlui aceastã dependentã, obisnuiau a le conferi demnitãtile ierarhiei aulice. Ei apãreau astfel ca suzerani ai lor.

Pe lângã aceasta, împãratul crestin, depozitar unic al adevãratei credinte, are misiunea de a rãspândi pretutindeni cunoasterea acestei credinte. Ch. Diehl semnaleazã un pasaj caracteristic din Eusebios, istoricul ecclesiastic din secolul al IV-lea, care formuleazã conceptia imperiului universal întemeiat pe religie. Eusebios aratã cã altã datã lumea era împãrtitã într-un mare numãr de domnii, de tiranii si principate. De aici, rãzboaie necontenite, violente si jafuri. Aceastã împãrtire venea din deosebirea zeilor adorati; dar acum, când Crucea, semnul mântuirii si al biruintei, s-a arãtat pe pãmânt, opera fostilor zei s-a risipit, dominatiile, tiraniile, principatele si-au încheiat viata. Astãzi, declarã istoricul bisericesc, un singur Dumnezeu S-a anuntat tuturor, un singur imperiu e în picioare, pentru a-i primi si a-i cuprinde pe toti, imperiul roman. Acest imperiu si aceastã credintã au menirea de a strânge într-o armonie eternã neamul omenesc întreg, fj oÎKOVnevri.70

Ideea aceasta stãpâneste în secolul al Vl-lea. împãratul avea dreptul si datoria sã reducã în unitatea im-

Ibidem, pp. 129-128.

457

NICOLAE BANESCU

periului regiunile care, din neglijenta stãpânilor lor, cãzuserã în mâinile necredinciosilor. El nu-i putea pãrãsi pe supusii sãi binecredinciosi sub jugul ereticilor. Cea mai mare parte a barbarilor care ocupaserã provincii ale imperiului erau arieni, iar populatia romanã subjugatã de eretici avea necontenit privirile atintite spre Bizant, de unde astepta mântuirea. Regii barbari simteau acest fapt ei însisi, de aceea solicitau cu stãruintã imperiului recunoasterea, cereau însemnele demnitãtilor romane, care trebuiau sã dea aparentã de legitimitate stãpânirii lor. Ei erau bucurosi sã guverneze ca delegati ai suveranului bizantin, se considerau vasalii sãi, monedelor de aur purtau efigia împãratului.71 Aceste conceptii au dus, fãrã îndoialã, la campaniile care ilustreazã domnia glorioasã a lui lustinian. Ele se recunosc de atâtea ori în actiunea marelui împãrat. Dar, alãturi de aceste conceptii, necesitatea de a asigura din nou imperiului dominatia mãrilor, acea tha-lassocratia, factor de cãpetenie al puterii sale, libera circulatie a marilor cãi de civilizatie, din care N. lorga face principalul motiv al acestor campanii72, si-a avut, de bunã seamã, partea sa în determinarea împãratului; cãci aceastã liberã circulatie fusese pierdutã prin asezarea ostrogotilor lui Theodoric în Italia si a piratilor vandali în Africa.

71 Ibidem, pp. 135-139, Cf. E. Stein, Histoire du Bas-Emtrire, II, pp. 278-279.

12 Formes byzantines et realites balcaniques, Bucharest-Paris, Champion, 1922, p. 22 si urm. si Etudes byzantines, I, Bucharest, 1939, pp. 59-61.

458

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Ceea ce ne izbeste de la început în opera militarã a lui lustinian sunt fortele numeric putine care au cucerit Africa si Italia. Pentru a întelege rezultatele campaniilor întreprinse, trebuie sã stim întocmirea armatei în epoca lui lustinian.

Marile comenzi ale generalilor numiti magistri mili-tum si deosebirile dintre comitatenses si limitanei s-au pãstrat si acum. La aceste douã clase s-a adãugat o nouã organizare, foederati.

Unitatea independentã militarã e acum numerus (numele sãu grec e dpittyzog sau lãtfia; Kaiâ'kojoc,, listã, rol, e întrebuintat în acelasi sens); ea era comandatã de un tribunus.

în afarã de trupele gãrzii, stationate în capitalã, fortele armate ale imperiului se împãrteau în cinci categorii principale:

1. Limitanei au aceeasi functiune de a proteja frontierele, în aceleasi conditii ca si mai înainte. Ei erau comandati de duci {duces).

2. Comitatenses, trupe recrutate aproape exclusiv dintre supusii imperiului, în prima linie dintre muntenii voinici din Thracia, Illyricum si din Isauria. Numele tehnic de comitatenses (trupele de escortã, de suitã) este mai putin uzitat; aceste trupe se deosebesc ca c-rpocTiâtai, 'Pa>{j.aîoi oipanâxai, soldati romani, de celelalte sectiuni ale armatei. Se mai numesc oi EK KaiaÃâ'YOV si aveau caracter national. Nu erau între ei barbari. lustinian însã a avut si câteva corpuri de persi, goti si vandali.

3. Foederati constituiau partea cea mai întrebuintatã dintre barbari (goti, heruli, huni, sclaveni, anti s.a.) si erau organizati ca trupe sub ofiteri, când romani, când

459

NICOLAE BANESCU

barbari. Erau comandati de ãpxovTEt, deci de tribuni si de comites foederatorum. împãrtiti în tagmata, ei purtau ca semn al serviciului imperial cingãtoarea (cingulum, gr. tâvn). Li se plãtea soldã si annona din tezaurul public.

4. Aliatii ai>nna%oi, bande de barbari (huni, heruli, goti, abasgi, sarceni etc.), care, legati printr-un tratat cu imperiul, dãdeau, în schimbul subsidiilor anuale, forte conduse de sefii lor proprii.

5. în sfârsit, altã clasã de luptãtori erau bucellarii, soldati din escorta privatã a comandantilor militari, în timpul lui lustinian, toti ofiterii superiori aveau o trupã ele escortã, legatã prin jurãmânt de credintã. Numele vine de la bucella, pesmetul militar, o pâine de grâu finã, si termenul derivat din acesta îi desemna pe soldatii privati, ca oameni care mâncau pâinea finã a stãpânului, în contrast cu cei ce mâncau pâinea cazonã obisnuitã. Erau douã clase distincte: hypaspistai (vnccGTtmrai), purtãtori de scuturi si doryphoroi (<5opu-(popoi), purtãtori de lance, superiori în rang si mai putini ca numãr, corespunzând ofiterilor. Acestia stãteau nemijlocit în jurul sefului. Doryphoroi erau obligati a depune jurãmânt de fidelitate nu numai sefului lor, ci si împãratului, ceea ce implicã o recunoastere oficialã. Erau adesea întrebuintati în misiuni confidentiale. Amândouã categoriile erau trupe cãlãri. Majoritatea lor erau strãini, huni si goti sau munteni din Thracia si Asia Micã.

Tactica si echipamentul armatelor imperiale se modificaserã fundamental, din necesitatea de a se adapta celor ale dusmanului secular oriental. Lungile rãzboaie cu persii au fost, cum aratã atât de bine Bury, o

460

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

scoalã pentru romani, învãtându-i a-si transforma în multe directii traditiile si metodele lor militare. Ei au adoptat ele la dusmanul lor armura defensivã: platose, zale, cãsti de metal. Infanteristul purta platose si jambiere de metal, pe dedesubt o za si pe cap casca de metal, în secolul al Vl-lea, „cavaleria de fier" (ferreus equitatus), greu înarmatã, asa zisii cataphraktarii (KaTã(ppaKTOi), era o parte însemnatã a armatei. Liniile sale puternice, în care om si cãlãret erau acoperiti de fier, aveau o mare soliditate; ele rezistau celor mai iuti sarje ale cavaleriei persilor. Altã imitatie din Orient a fost tragerea cu arcul. Cavaleria grea era înarmatã cu arc si sãgeti, cu lance si sabie.73

Astfel organizatã, armata bizantinã era de o bravurã incontestabilã. Aceasta nu o împiedicã sã comitã uneori la acte de indisciplinã. Pentru moralul ei, autoritatea sefului era totul si dacã lustinian n-a condus niciodatã trupele pe câmpul de rãzboi, el a avut sansa de a fi secundat de un corp de generali eminenti. Multi dintre ei erau recrutati din mijlocul familiei imperiale, cãci împãratul tinea, pentru siguranta tronului sãu, sã punã în comandamentele de frunte rude apropiate.

Patriciul Germanos, una din figurile epocii, a fost cel mai renumit dintre nepotii lui lustinian. Atât erau

73 Bury, History II, pp. 75-78. Asupra armatei în aceastã epocã, v. Th. Mommsen, Das romische Militârwesen seit Diocletian, în Idem, Historische Schriften, III, Bd., p. 206 si urm.; R. Grosse, Romische Militãrgescbichte von Gallienus bis zum Beginn der byzantinischen Themenverfassung, Berlin, 1920; J. Maspero, 0oi8epãToi et ErpancoTai dans l'armee byzantine an Vf siecle, BZ 21, 1912, pp. 97-109; Ch. Diehl, Justinien, pp. 146-149; Idem, în Le monde oriental, pp. 73-76.

461

NICOLAE BANESCU

de mare prestigiul sãu de general si încredera trupelor în el, încât, dupã mãrturisirea lui Prokopios, la singura veste a unei expeditii conduse de el, cei mai destoinici soldati alergau sub steagurile sale74. Popularitatea lui în armatã i-a atras ura Theodorei si adesea a fost tinut la o parte, cu toate marile sale însusiri. El a rãmas totusi credincios împãratului, care, în clipele grele, apela la talentele sale. în 538, îl trimise cu puteri extraordinare în Africa, zguduitã de rãzboaie, iar în 550, când rãzboiul cu ostrogotii în Italia luase o întorsãturã cu totul periculoasã, lustinian a apelat de asemenea la el, pentru a merge acolo ca generalisim. Dar, în mijlocul sperantelor ce se puneau în marile sale talente, Germanos a murit pe neasteptate la Sardi-ca75. El a lãsat doi fii, Iustin si lustinian, amândoi mari generali, ca si tatãl lor.

Un alt nepot al împãratului, cu numele de Iustin, fiul Vigilantiei (sora lui lustinian) si al lui Dulcidius, a jucat un rol însemnat în aceastã domnie, învestit cu înalta demnitate de curopalates, care i-a deschis drumul cãtre coroana imperiului, în momentul mortii lui lustinian.

între generalii de seamã înruditi cu familia imperialã trebuie amintit si Sittas, cãsãtorit cu Comito, sora împãrãtesei Theodora, cunoscut prin succesele sale în Asia; apoi Areobindos, sotul unei nepoate a lui lustinian, Prejecta, trimis guvernator în Africa, unde sfârsi asasinat, în sfârsit pe loan, nepotul lui Vitalian, care a

71 Bell. Goth., III, 39.

75 Prokopios, ibid., III, 40, 9. Cariera sa agitatã a fost schitatã de Diehl, Justinien, 101-102 si de Bury, History II, 36-39.

462

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

luat-o în cãsãtorie pe fiica lui Germanos si s-a distins adesea prin energia si talentele sale în rãzboaie.

Dar numeroasele comandamente militare ale imperiului reclamau, pe lângã acestia, multi alti generali, proveniti din cadrele armatei sau din rândurile înaltilor demnitari, între cei mai buni a fost Mundus, cunoscut în prima parte a domniei lui lustinan, care-1 asezã comandant în Illyricum16, Bessas, pomenit adesea biruitor în luptele cu persii, loan Troglita, pacificatorul Africii, cântat de Corippus, Martinus, luptãtor victorios în Orient, patriciul Solomon, care s-a ilustrat în luptele din Africa, si Artabane, pãrtas la aceleasi lupte pentru pacificarea Africii zguduite de revolte.