Istoria imperiului bizantin

Themistios a fost oratorul oficial al Constan-tinopolei. Datoritã talentului sãu, si-a îndeplinit acest rol în chip onorabil. A stiut sã vorbeascã împãratilor cu demnitate si, într-o societate sfâsiatã de lupte religioase, a reclamat libertatea cultului cu nobilã înãltime de cuget. Elocventa sa nu e lipsitã de gratie si de strãlucire. Expert în literatura clasicã, amintirile din Homer si Platon se îngrãmãdesc în cuvântãrile sale. A fost un orator sãrbãtorit încã din viatã: Libanios are pentru el o mare admiratie, Grigorie de Nazianz îi recunoaste titlul de jSacrtAeug Ad/ov, împãratul Iulian se stie cât entuziasm îi aratã493.

Iulian împãratul are multe afinitãti cu acesti reprezentanti ai retoricii, în viata sa atât de scurtã si

Schmid-Stãhlin, Griecb. Litteratur, pp. 1011-1013.

400

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

atât de absorbitã de actiunea militarã purtatã cu multã bravurã, el a gãsit timp sã scrie, si nu tot ce a scris a ajuns pânã la noi.

Avem trei discursuri oficiale: douã panegirice ale împãratului Constantiu, compuse pe vremea când era Cesar, si Elogiul împãrãtesei Eusebia, binefãcãtoarea sa, cele dintâi, cum bine le caracterizeazã Croiset, o tesãturã de minciuni strãlucite, impuse de convenientele oficiale, cel din urmã fãcând un mare contrast cu ele, prin sentimentele sincere pe care le exprimã.

Frumoase pagini de sinceritate si înãltime de idei aflãm si în discursul al Vlll-lea, scris în Gallia, o consolare ce si-o adreseazã lui însusi, în momentul despãrtirii de prietenul sãu scump Sallustius, pe care gelozia lui Constantiu îl îndepãrteazã de el.

Discursul adresat Regelui Soare (Eig TOV pacrikea "HXwv) e un fel de meditatie, în care autorul scoate în relief, dintre toti zeii, pe Helios ca cel mai cuprinzãtor, adevãratul mijlocitor între lumea de sus si cea de jos. Discursul cãtre Mama Zeilor (Eîf TJ)V jUTjTepa t&v $L

Dar fondul naturii lui Iulian apare mai bine în operele satirice. Cea mai însemnatã e Contra Crestinilor (Karã rahiÃaicov), astãzi pierdutã, si o cunoastem numai din combaterea ce i-o consacrã Cyril al Alexandriei. Iulian a compus-o înainte de campania în Persia (362-363). Scrisã repede, pe un ton de pamflet batjocoritor, el încearcã a demonstra cã sunt tot atâtea mituri în Biblie cât si la poetii greci, cã profetiile n-aveau a face cu evenimentele povestite de Evanghelie, cã

401
Dumnezeul Bibliei e nedrept, gelos si violent. Admiratia si pasiunea pentru elenism, conceput ca cea mai purã expresie a religiei si umanitãtii, pun în aceastã satirã virulentã, dupã expresia lui Croiset, un element de frumusete.

Misopogon, compus la Antiochia, în 363, e, poate, ca satirã, capodopera lui Iulian. Un edict de maximum, fãcând aprovizionãrile dificile, i-a iritat pe antio-hieni, si ei 1-au batjocorit în cântece pe împãrat. Acestor nerusinate cântece, Iulian le-a rãspuns ca om de spirit, luându-i în batjocurã pe adversari. Dusmanul bãrbii (Microncbyov) e locuitorul Antiohiei, delicat, iubitor de plãceri si de moliciune, adversar al filosofilor, si împãratul, fãcându-se a-i lãuda calitãtile, îsi bate joc amarnic de el, pentru moravurile sale destrãbãlate. Este, în aceastã satirã, un spirit cam dur, lipsit uneori de bun gust. Aflãm însã într-însa pasaje care nu sunt lipsite de farmec, ca acela în care Iulian opune Orientului molesit asprimea nativã a celtilor, în mijlocul cãrora a trãit ani de zile.

Banchetul, Saturnaliile sau Cesarii are aceeasi notã satiricã. La un banchet dat de Kronos olimpienilor iau parte si Cesarii divinizati, cãrora li se adaugã si Alexandru. Silen e comicul Olimpului si judecã pe fiecare dintre oaspeti. La sfârsit, are loc un concurs de merit între cei mai buni, iar Marc Aureliu obtine cele mai multe voturi.

Iulian ne-a lãsat si o vastã corespondentã de o mare valoare documentarã. El vedea cum se nãruie în jurul sãu vechile credinte ale Heladei, si în corespondenta sa strãbat de multe ori sperantele si deceptiile ce-1 stãpâneau. Ea ne face sã pãtrundem, zice atât de

402

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

bine Bidez, în secretul uneia clin vietile cele mai tragice ale istoriei494. Dar, pe lângã aceastã valoare documentarã, corespondenta se deosebeste si prin umorul si pitorescul atât de spontan cu care autorul stie sã schiteze scene si portrete.

b. Istoriografia numãrã o serie de reprezentanti ai literaturii pãgâne. Zosimos e singurul istoric cu oarecare relief în secolul al V-lea. A trãit sub Theodosius al II-lea si urmasii sãi si a scris Istoria contemporanã ('IffTopia vâa) în 6 cãrti. Cea dintâi cuprinde un scurt rezumat al istoriei imperiului de Ia August pânã la Diocletian, ca o introducere la opera propriu-zisã, în care autorul îsi propune a schita evenimentele din secolul al IV-lea si din timpul sãu. Celelalte cãrti duc povestirea de la moartea lui Diocletian pânã în primii ani ai domniei lui Theodosius al II-lea, oprindu-se la cucerirea Romei de cãtre Alaric (410).

Istoricul îl rezumã uneori pe Eunapios, dar Polybios a fost modelul sãu. Dupã cum acesta a arãtat cresterea puterii romane într-o perioadã decisivã a existentei sale, Zosimos voieste sã explice declinul într-o perioadã tot atât de hotãrâtoare în sens contrar (I, 57). Dar pentru o astfel de temã filosoficã el n-are pãtrunderea de spirit necesarã, între cauzele decãderii romane însenineazã si distrugerea religiei nationale, afirmând cã zeii renegati si-au retras protectia lor fatã de imperiu. De aceea, e sever cu Constantin cel Mare si Theodosius I, care au protejat crestinismul.

'm L'empereurJulien, oeuvres completes, t. I, 2e pârtie (Lettres et fragments), Paris, Belles Lettres 1924, Preface, p. VII.

403

NICOLAE BANESCU

Totusi, istoria lui Zosimos e una dintre cele mai bune ale epocii, prin informatia sincerã ce o cuprinde si prin claritatea expunerii.

Priskos din Fanion (Thracia), sofist si om de stat sub Theodosius al II-lea si Marcian, ne-a lãsat o operã istoricã intitulatã Istorie bizantinã (loTopia BvtavTiaKrî), din care ni s-au pãstrat fragmente, unele destul de mari, ca cel în care ne descrie atât de amãnuntit ambasada lui Theodosius al II-lea la Attila, ambasadã din care istoricul a fãcut parte. Informatiile sale privitoare la viata si moravurile hunilor sunt extrem de interesante. Photios vorbeste despre Priskos cu mari elogii.

Malcbosîncã trebuie amintit pentru opera sa, care, dupã Suidas495, nu era lipsitã de culoare dramaticã.

Ammianus Marcellinus, un grec sirian, nãscut la Antiochia, a scris, la sfârsitul sec. al V-lea, Res gestae, istoria Imperiului roman, în limba latinã. Ea prezintã evenimentele dintre anii 96-378. Ni s-au pãstrat dintr-însa numai ultimele 18 cãrti, care povestesc faptele de la 353 pânã la 378. Marcellinus a participat la campa-

495 [Traditia manuscrisã a Lexiconului pledeazã pentru forma Suda Cn co\)5a), care ar fi mai îndreptãtitã decât aceea de „Suidas", încetãtenitã de la Renastere încoace; pentru bibliografia discutiei, v. H. Hunger, Die hochsprachlicheprofane Literatur der Byzantiner, voi. II, Miinchen, Verlag, C.H. Beck, 1978 (voi. „Handbuch der Altertumswissenschaft" XII, 5, 2), p. 40-42].

496 [Pentru alte delalii bibliografice, se poate consulta si EBPB, voi. III, Bucuresti, Ed. Enciclopedicã, 1997, p. 19-27. Cititorul român are acum la dispozitie si traducerea acestui text însotitã de comentarii (Ammianus Marcellinus, Istoria romanã, Studiu introductiv, traducere, note si indice de prof. David H. Popescu, Bucuresti, 1982)].

404
nia lui Iulian împotriva persilor si e perfect informat asupra evenimentelor pe care le expune496. Stein îl socoteste ca cea mai mare aparitie literarã între Tacit si Dante.

c. Filosofia are un reprezentant de frunte în persoana lui Proklos, cel mai de seamã dintre neoplatoni-cieni. Discipolul si biograful sãu Marinos din Neapolis (Samaria) ni-1 înfãtiseazã ca un personaj predestinat, pus sub protectia specialã a zeilor.

Nãscut la Constantinopol (c. 410), dintr-o bogatã si nobilã familie originarã din Lycia, el a învãtat la Alexandria filosofia lui Aristotel cu peripateticianul Olympiodor si matematicile cu savantul Hieron. A mers apoi sã se perfectioneze la Atena, unde neoplatonismul si-a avut ultima sa strãlucire, si a fost initiat acolo în filosofia greacã de Plutarh si mai ales de Syrianos, urmasul sãu la conducerea scolii neoplatonicilor. Timp de zece ani a audiat lectiile sale. De la el a primit, probabil, ca o traditie a scolii, proiectul de a face sinteza filosofiilor si de a le realiza unitatea.

Proklos îsi fãcea lectiile fãrã pregãtire. Vorbirea sa era usoarã, ca inspiratã. Lucra mult, fãrã obosealã, trãind cu putin si având o purtare exemplarã, bun fatã de toti. în mitologie, o vastã eruditie îl fãcuse tot atât de familiar cu divinitãtile strãine, ca si cu cele nationale. Pe toate le cunostea si le onora, încât se numea însusi preot universal si hierofant al lumii. Tot astfel, în filosofic n-are un singur sistem: el posedã la perfectie si uneste laolaltã cele mai bune sisteme.

Afarã de vreo douãzeci de opere care s-au pierdut, a compus un tratat de matematici, altul de astronomie, douã scrieri filosofice mai importante: Teologia pla-

405
tonicianã si Comentariul asupra lui Timaios, apoi alte clouã Comentarii, asupra lui Alcibiade si asupra lui Parmenide.

în Parmenide, Platon proba necesitatea unitãtii (ev), pentru a explica logic si ontologic multiplul (TroAAd). Proklos merge mai departe în Comentariul sãu: de la unitate el se ridicã din abstractie în abstractie, într-o imensã ierarhie, pânã la Unul absolut, superior actului, gândirii, fiintei, Unul, pe care nici întelegerea, nici simturile nu-1 pot atinge, si care nu se reveleazã decât în extaz497.

Proklos a sfârsit cu imnuri (Soarelui, Muzelor, tuturor zeilor, Minervei etc.), întipãrite de o adâncã melancolie, în aceste imnuri, el se refugiazã o clipã cu gândul în antichitatea venerabilã, „inainte de a se pierde în sânul unitãtii absolute, obiect statornic al tuturor gândurilor sale, suprem azil al mizeriilor sale"498.

Hypatia e de asemenea o figurã celebrã între neo-platonicienii epocii. Fiicã a matematicianului Theon, femeie de o rarã frumusete si înzestratã cu talente exceptionale, ea conduse scoala neoplatonicã din Alexandria si ajunse la atâta eruditie, încât întrecea,

497 [Prefatatând orientarea contemplativã a monahismului bizantin si ortodox de mai târziu, aceastã laturã confirmã opiniile emise în ultimul veac cu privire la trãsãturile comune dintre ortodoxia bizantinã si platonismul antichitãtii târzii (J. Danielou, Platonisme ct theologie mystique, Paris, 1944, ed. a Il-a, Paris, 1954; E. von Ivânka, Ubernahme und Umgestaltung des Platonismus durch die Vãter, Einsiedeln, 1964; H.-P. Esser, Untersuchungen zu Gebet und Gottesver - ehrung der Neuplatoniker, Koln, 1967)].

498 V. Cousin, Histoire generale de la philosophie, 2e ed., Paris, 1884, p. 197.

406

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

dupã mãrturisirile celor vechi, pe toti filosofii din epoca sa, expunând cu mãiestrie ascultãtorilor nu numai doctrina lui Platon, ci toate disciplinele filosofici. Synesios s-a aflat printre elevii sãi si i-a pãstrat în toatã viata o adâncã veneratie, pe care ne-o atestã scrisorile rãmase de la el.

Aceastã ilustrã interpretã a filosofici, de o viatã exemplarã, înconjuratã de o sincerã admiratie a tineretului studios, a pierit ucisã de plebea fanaticã a Alexandriei, condusã de lectorul Petru. Ambitiosul Cyril sal Alexandriei n-a fost, dupã unii, strãin de aceastã oribilã crimã.

d. Poezia si-a avut si ea reprezentantii sãi pãgâni în aceastã epocã. Cel mai însemnat dintre dânsii a fost Nonnos din Panopolis, în Tebaida499, care, pe la mijlocul sec. al V-lea, a compus faimoasa epopee mitologicã Dîonysiacele (Aiowaiaxã), de o lungime considerabilã. Ea cuprinde 48 de cãrti. Toatã legenda lui Dionysos e pusã în versuri, de la împrejurãrile care au precedat nasterea zeului pânã la admiterea sa în Olimp. Poemul e o masã confuzã de povestiri, cãci autorul îngrãmãdeste în subiectul sãu toate legendele pe care le stie. Ca poet, Nonnos nu e lipsit de calitãti: are o imaginatie bogatã si ne dã o serie de tablouri impresionante. Versul sãu are un efect muzical, prin cãderea accentului tonic în general pe silaba penultimã de la sfârsit, ca în versul bizantin de mai târziu.

4W [Numitã în grecesteTbebais, Tebaida a fost o regiune istoricã a Egiptului de Sud, situatã în jurul metropolei faraonice Teba. în secolul al IV-lea d. Hr., regiunea a devenit un puternic centru de iradiere al monahismului crestin].

407
Panopolis ne-a mai dat un poet, în persoana acelui Kyros, admirat în cercul literar al împãrãtesei Eudokia, datoritã cãreia a ocupat, sub Theodosius al H-lea, înalte demnitãti, cãzând apoi în dizgratia suveranului odatã cu protectoarea sa si sfârsind ca episcop de Kotyaeion, în Asia Micã. Ni s-au pãstrat de la el epigrame500.

e. Arta este bine reprezentatã în aceastã perioadã a începuturilor. Crestinismul triumfãtor în secolul al IV-lea aduse o mare activitate artisticã. El avea nevoie de vaste edificii ale cultului, împodobite de un nou decor, care trebuia sã aibã alt rol si alt înteles. Lungile frize care acoperã acum zidurile bisericilor, înfãtisând scene ale Vechiului Testament si ale Evangheliilor sunt, dupã expresia unui excelent istoric al artei, ca o carte, în care cei care nu puteau citi Sfânta Scripturã aveau sub ochi marile evenimente ale istoriei crestine501. Decoratia monumentelor sacre îsi pierdu prin urmare caracterul simbolic, pentru a lua un caracter narativ si istoric. Tipurile actorilor principali ai dramei sacre tind a se fixa, a se individualiza. Astfel se formeazã o iconografie nouã, care nu mai seamãnã cu aceea a catacombelor si ale cãrei trãsãturi esentiale apar mai ales în Orient502, într-adevãr, Siria, Egiptul,

500 [Cyrus sau Kyros, grec din Panopolis, a fost si prefect al orasului Constantinopol, probabil cu începere din 438, pânã la dizgratia sa, survenitã în 441; între realizãrile sale, unele surse-i atribuie si iluminarea Capitalei pe timpul noptii; alte detalii despre el în Dagron, Naissance, p. 268-272].

501 Ch. Diehl, L'art chretien primitif et l'art byzantin, în „Bibliothãque d'histoire de l'art", Paris et Bruxelles, Les editions G. Van Oest, 1928, p. 10.

408
Asia Micã au jucat un rol însemnat în formarea acestei arte primitive.

Constantin cel Mare a ridicat Sfânta Treime si Sfintii Apostoli din Constantinopole; Sf. Sofia a fost începutã de el si terminatã de Constantiu, reconstruitã apoi, în toatã splendoarea ei, de marele Justinian. Bazilica Sf. " loan Botezãtorul, din mãnãstirea lui Studios, atât de "' celebrã mai în urmã, a fost ridicatã de acest înalt demnitar, fost consul, în secolul al V-lea, aproape de Poarta de Aur, în cartierul Psamathia503. Bisericile din "" Thessalonic sunt si ele frumoase monumente ale artei primitive bizantine.

în Occident, numeroase bazilici de tip elenistic se ridicã de asemenea în aceastã epocã: Sf. loan din Laterano, Sf. Paul-afarã-din-Ziduri, Sf. Pudentiana, de la sfârsitul secolului al IV-lea, în care stilul istoric apare în mozaicuri în toatã strãlucirea sa504. Acelasi caracter istoric se manifestã în mozaicurile de la Santa Mãria Maggiore (sec. al V-lea). Palatul lui Diocletian, atât de monumental, pãstrat pânã astãzi la Spalato, datând de la începutul sec. al IV-lea, Mausoleul Gallei Placidia si Baptiseriul Ortodox din Ravenna, din secolul al V-lea, sunt alte impunãtoare monumente ale acestei arte primitive.

Prin toate aceste creatii, secolele al IV-lea si al V-lea reprezintã în istoria artei perioada de pregãtire a epocii strãlucite a lui Justinian.

502 Ibidem, pp. 10-11.

503 Ea a fost distrusã de turci, curând dupã cucerirea Constan-tinopolei. Pe locul sãu se aflã azi moscheea Mirakhor Giami.

504 Diehl, op. cit., p. 12.

409

,Y«' î

P f f- -> ^ c, l!' ••

^? '4' ? ^ r

s

a

°

.O

x^

-t»

I

g

s

s

O

S

-4*

-w*-v V *fc»8f>f»i

*•••)L' *.

/'.V* Av:',i.,

IUSTINI(9IUUE518- l AUGUST527)

1. Alegerea si personalitatea sa. Politica internã. Restaurarea credintei ortodoxe. Influenta lui lustinian

împãratul Anastasios I nu s-a preocupat sã asigure succesiunea la tron si nici unul din nepotii sãi nu i s-a pãrut un bun pretendent la coroanã1.

A trebuit deci ca organele abilitate sã decidã în asemenea împrejurãri sã procedeze la alegerea noului împãrat. Gãrzile palatului aveau o parte însemnatã în aceastã alegere si marele sambelan (praepositus sacri cubiculi), eunucul Amantios, a încercat sã-1 ridice pe tron pe un anume Theocrit, devotat al sãu. în acest scop, el dãdu bani lui Iustin, învestit în acel moment cu comanda de comes excubitorum2.

Cartea despre Ceremonii a Porphyrogenetului ne-a transmis descrierea oficialã a acestei alegeri3, în dimineata zilei de 10 iulie, trupele gãrzii si poporul se adunarã la Hippodrom si aclamau senatul, cerându-i sã-i

1 [Autorul repetã aici o opinie pe care a expus-o si la sfârsitul capitolului anterior, dar ea se cuvine serios amendatã: nepotii si descendentii familiei lui Anastasius I au detinut însemnate pozitii în viata politicã, vreme de câteva generatii dupã moartea sa (cf. A. Cameron în GRBS, 19(1978), p. 25-276).]

2 Acest corp de gardã fusese instituit de curând de Leon I, cum a arãtat Bury, History I, 318; cf. E. Stein, Geschichte I, 530, împãratul având în creatia sa mai multã încredere decât în scho-lele palatine.

3 De Cerim., I, cap. 93. f "l • C ;v

413

NICOLAE BANESCU

dea un împãrat: „Multi ani senatului! Senat al romanilor, tu sã învingi! Cerem împãrat, dat de Dumnezeu pentru armatã, cerem împãrat dat de Dumnezeu pentru oikumenel". înaltii demnitari, senatorii si patriarhul, adunati la palat, în porticul marelui Triklinos, se certau în legãturã cu alegerea împãratului. Fiindcã timpul îi grãbea, Celer, magister officiorum\ le atrase atentia sã dea zor cu decizia, ca sã nu le ia altii înainte (armata si poporul). Dar ei continuau sã nu se înteleagã, timp în care gãrzile - excubitorii si schelãrii - lucrau în Hippodrorn. Cei dintâi proclamau de împãrat pe loan, un tribun, prieten cu Iustin, ajuns mai târziu episcop de Herakleia; dar albastrii nu-1 aprobau si aruncau cu pietre. Scholarii, la rândul lor, nu-1 acceptau si propuneau un general, pe care excubitorii îl respingeau. Propunãtorii bãteau la poarta de ivoriu, care unea palatul cu Hippodromul, cerând cubicularilor sã le dea vesmintele imperiale pentru cel aclamat. Aceia însã, auzind despre ce nume era vorba, nu-i luau în seamã. In cele clin urmã, Senatul sfârsi prin a hotãrî alegerea lui Iustin, pe care îl sili sã meargã pentru a primi vesmintele imperiale. Scholarii singuri erau mâniosi ele alegere, încât unul îl si lovi pe Iustin cu pumnul, zdrelindu-i buza. Dar pãrerea celorlalti se impuse si Iustin a venit în Hippodrorn, fiind aclamat de ambele factiuni. Cubicularii trimiseserã vesmintele si încoronarea avu loc imediat în kathisma (loja imperialã), fiind sãvârsitã de patriarhul loan. Apucând apoi lancea si scutul, Iustin a fost aclamat ide cãtre toti cei prezenti în Hippodrom.

4 History II, pp. 16-17.

414

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Schitând acest episod, dupã descrierea Porfirogene-tului, Bury îl socoteste ca o foarte probabilã punere în scenã a lui Iustin si a prietenilor sãi. Ei stiau cã nu se pot bizui pe scholari si, clacã Iustin ar fi fost proclamat numai de excubitori, reusita n-ar fi fost sigurã. Trebuia sã se facã deci astfel ca initiativa sã vinã din partea Senatului, a cãrui autoritate, sprijinitã de excubitori, ar fi putut atrage consimtãmântul general si înfrânge rezistenta scholarilor. Prin urmare, s-ar fi cuvenit ca excu-bitorii sã propunã candidati fãrã perspectivã de reusitã si sã intimideze Senatul. Partizanii lui Iustin puteau în acest chip sã sileascã înaltul corp sã urgenteze, pentru a nu i se impune o persoanã indezirabilã. Dar situatia cerea ca senatul sã indice o persoanã acceptabilã pentru excubitori si Iustin îndeplinea aceastã conditie5. Astfel ajunse la tron soldatul norocos, care avea sã dea imperiului domnia strãlucitã a nepotului sãu lusti-nian.

Noul împãrat era un tãran illyrian6, nãscut în satul Bederiana, nu departe de Scupi, capitala Dardaniei,

5 Ibidem.

6 Izvoarele îl numesc când „trac", când „illyrian". Pentru ambele posibilitãti sunt indicii, afirmã B. Rubin (Zeitalter lustinians, I Bd., Berlin, 1960, p. 81), dar predominã mãrturiile privitoare la originea sa illyricã. Aceasta e explicabil, locul de origine al familiei fiind în Dardania, provincie a diecezei Dacia, care, împreunã cu dieceza Macedoniei, tineau ele prefectura Illyricum. Asupra acestei domnii a lui Iustin I avem întinsa lucrare recentã a lui A.A. Vasiliev, Justin the First, An Introduction to the Epoch of Justinian the Great, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1950 (Dumbarton Oaks Studies, I). Vezi cu privire la ea recenzia lui E. Honigmann, în Byzantion, t. XX (1950), p. 337-351.

415
actualul Skopje (fost Uskiib). Limba sa natalã era latina. Ca atâtia altii dintre tinerii sãi compatrioti, el venise cu traista în bãt la Constantinopol, însotit de doi prieteni, cãtre sfârsitul domniei lui Leon I, ca sã-si caute norocul înrolându-se în armatã7. Pentru calitãtile lor fizice, fuseserã primiti cu totii în garda palatului, corpul nou creat cu titlul de excubitori. Iustin se remarcase ca militar sub Anastasips I, luase parte la rãzboiul cu isaurienii si la cel cu persii sub acest împãrat si ajunsese la treapta de comes excubitorum. Se distinsese si în lupta împotriva lui Vitalian. Nu avea însã nici o calitate pentru conducerea imperiului. Desi se impusese ca brav soldat, era lipsit de cea mai elementarã culturã si Prokopios afirmã cã nu stia nici mãcar sã scrie, folosindu-se, pentru a semna documentele, de o tãblitã de lemn în care se tãiaserã patru litere8, iar

7 Prokopios, Anecdota, § 6. [Pasajul respectiv afirmã cã „pe când stãpânea în Bizant împãratul Leon, trei tineri tãrani din pãrtile ilirilor, anume Zimarh, Ditibist si Iustin, acesta din urmã din Bederiana, luptând neîncetat cu greutãtile sãrãciei si ca sã scape si de dânsa, au hotãrât sã intre în oaste. Au pornit pe jos si s-au îndreptat spre Bizant, purtând pe umeri desagii în care nu luaserã de acasã nimic altceva decât pâine coaptã în spuzã. Dupã ce au ajuns si au fost primiti în rândurile ostenilor, împãratul i-a pus de pazã la palat, cãci se întâmpla cã erau tineri chipesi si cu trupurile vânjoase." (Procopius din Caesarea, Istoria secretã, ed. criticã, traducere si introducere de H. Mihãescu, Bucuresti, Ed. Academiei, 1972, col. „Scriptores Byzantini", VIII, p. 63, § 6, 2-4).]

8 Ele compuneau cuvântul legi („am citit"). [Acelasi text din Anecdota sau Historia arcana (= Istoria secretã) scrie cã „Iustin a pus mâna pe domnie. Ajuns bãtrân, cu un picior în groapã, el nu cunoaste deloc scrisul si se dovedea, cum zicem noi, un analfa-

416
mâna împãratului, tinând condeiul, era condusã de : acest tipar.

Vasiliev contestã aceastã afirmatie a istoricul bizantin, împãratul având o lungã si distinsã carierã la urcarea pe tron9, dar Honigmann observã cu drept cuvânt, .» în favoarea unei asemenea posibilitãti, cã în sinodul din 449 se aflau printre episcopi mai multi agramati si t era, desigur, mai necesar pentru un episcop sã stie sã scrie si sã citeascã decât pentru un rãzboinic10.

Iustin se cãsãtorise cu o captivã, Lupicina, care, încoronatã ca Augustã, luã numele de Euphemia. Cu putina sa cunoastere a administratiei civile, ar fi fost covârsit de înalta-i pozitie dacã n-ar fi avut lângã el pe

bet, lucru ce nu se mai întâmplase pânã atunci în împãrãtia romanã. Era obiceiul ca împãratul sã-si punã semnãtura pe hotãrârile luate în numele sãu, dar Iustin nu putea scrie asemenea hotãrâri si nici nu întelegea ceva din cuprinsul lor. Sfetnicul care îl îndruma si avea în seamã dregãtoria scrisorilor, anume Proclos, le fãcea pe toate dupã mintea lui; dar ca sã aibã o mãrturie din mâna împãratului pentru cei care urmau sã ducã la îndeplinire aceste hotãrâri, oamenii de la curte s-au gândit la cele ce urmeazã. Au pregãtit anume pentru asa ceva o bucãticã de lemn în care au sãpat patru litere în limba latinã; înmuiau condeiul în cerneala cu care obisnuiau sã scrie împãratii si îl puneau în mâna acestui împãrat; potriveau scândurica amintitã deasupra hotãrârii, apoi luau mâna împãratului si o plimbau împreunã cu condeiul peste cele patru litere; iar dupã ce o treceau prin toate cele patru gãuri ale lemnisorului, o lãsau slobodã; în chipul acesta dobândeau semnãtura împãratului" (Prokopios, Istoria secretã, ed. cit., p. 65, §6, 11-16). Proclos din acest fragment era „quaestor Sacri Palatii"(KoiaioTrop la Prokopios, loc. cit., §6, 13-14, p. 64).]