Istoria imperiului bizantin

Savantul îsi dezvolta în continuare opiniile pe baza experientei antichitãtii greco-romane, citând principiul „justei mãsuri" drept calea cea mai bunã de evolutie a societãtilor, sintetizat în sintagma greceascã to metron kai to meson ariston, sau echivalentul ei latin medio tutissimus ibis, afirmând spre sfârsit cã „nu ne sperie democratia, dar adevãrata democratie: rãspuns elocvent si de mare curaj dat sintagmei „democratie popularã" a regimului politic deja instaurat atunci în România. Aflat la începuturile sale si în conditiile de atunci, acelasi regim vedea în romani doar pe cuceritorii si asupritorii dacilor, nicidecum pe strãmosii poporului român, alãturi de daci, fireste, astfel încât apelul la citate latine, într-un moment când limba latinã urma sã fie scoasã din scolile românesti, deficientã reeditatã si astãzi în învãtãmântul nostru, chiar dacã motivele ei sunt acum altele, nu însemna decât sã te asezi în calea tãvãlugului, cu riscul de a fi strivit de el. Iar Nicolae Bãnescu s-a aflat printre cei care si-au asumat în chip constient acest risc.

Este relevant faptul cã savantul stia din propria sa experientã „ce înseamnã în practicã tutela statului. Au semnalat-o în toate timpurile cugetãtorii politici. Reunind în mâinile sale toate puterile, statul poate fi un protector, dar poate fi si un tiran, între vitiile inerente unui regim politic, cugetãtorii au denuntat ca cel mai grav tendinta spre tiranie, spre despotism. Nici un regim politic nu e scutit de aceastã tendintã. si eu mã tem, domnilor, pentru autonomia spiritualã, principiul de temelie al acestui înalt for de culturã" care era si este si azi Academia Românã.

Rector al Universitãtii din Cluj, doctor honoris causa al Universitãtii din Athena încã din anul 1937, Nicolae Bãnescu îsi continuase nestingherit activitatea, în cadrul Universitãtii din Bucuresti din toamna anului 1938 pânã în anul 1947, iar în Academia Românã pânã în 1948. Conducând Catedra de Studii Bizantine vreme de un deceniu, profesorul Bãnescu prezentase istoria integralã a Bizantului pe parcursul a trei ani de studii, tinând totodatã cursuri speciale însotite de se-minarii, pe parcursul cãrora se fãceau în primul rând interpretãri de texte bizantine. Ales secretarul Sectiei de Istorie a Academiei Române, dupã moartea lui N. lorga, Bãnescu a mai fost Director al Institutului de Studii Bizantine, al Institutului de Studii Sud-Est Europene, preluând si conducerea la „Revista Istoricã", apãrutã pânã în anul 1947.

Ritmul sustinut al activitãtii sale stiintifice a fost întrerupt în 1948, datoritã si ruperii legãturilor traditionale cu lumea stiintificã din Occidentul Europei, unde n-au lipsit însã elogiile la adresa atitudinii sale demne, lipsite de compromisuri. Ca o expresie a acestui fapt, este de amintit onoarea ce i s-a fãcut cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani, în anul 1958, când i s-a dedicat un volum din „Revue dea Etudes Byzantines", revistã ale cãrei prime numere vãzuserã lumina tiparului chiar aici la Bucuresti, în anii grei ai celui de-al doilea rãzboi mondial, pentru a-si continua dupã aceea aparitia la Paris, pânã în zilele noastre. Alegerea sa ca vicepresedinte de onoare al Asociatiei Internationale de Studii Bizantine cu ocazia celui de-al XH-lea Congres International de Studii Bizantine, tinut la Ohrida în 1961, calitatea de presedinte de onoare al acestui Congres, ca si a celui urmãtor, sustinut la Oxford în 1967, îl reimpuneau atentiei autoritãtilor din tarã: angajate atunci într-o nouã directie de recuperare a traditiei autohtone si a trecutului poporului român, orientare care avea sã netezeascã drumul viitoarei monopolizãri a acestui trecut de cãtre propaganda oficialã, acestea i-au acordat titlul de profesor emerit în anul 1964, iar câtiva ani mai pe urmã au fost de acord ca prima fasciculã din „Revue des Etudes Sud-Est Europeennes", tomul VII din anul 1969**, sã-1 omagieze pe savantul ce împlinea venerabila vârstã de 90 de ani. La acest omagiu au subscris o serie de personalitãti strãine ca Vitalien Laurent, Paul Lemerle, Raymond Janin, Jean Gouillard din Franta, Tommaso Bertele si Giuseppe Schiro, din Italia, Johannes Irmscher si Peter Wirth din

** Numãr din RESEE, VII, 1961, l, unde la p.9-17, era inclusã si bibliografia lui N. Bãnescu, alcãtuitã de P.s. Nãsturel, în manuscrisul dupã care este publicatã cartea de fatã se aflã si ciorna unei scrisori adresate de N. Bãnescu bizantinistului german H.G. Beck la 25 septembrie 1964, prin care P.s. Nãsturel era recomandat pentru a redacta în viitor notitele bibliografice ale contributiilor românesti prezentate la revista „Byzantinische Zeitschrift", activitate pe care Nicolae Bãnescu nu mai era în mãsurã sã o continuie, aflându-se deja la o vârstã prea înaintatã. Despre viata si activitatea lui N. Bãnescu, datorãm unele informatii lui St. Brezeanu, Bizantinistul Nicolae Bãnescu (100 de ani de la nastere), în „Revista de istorie" XXXI, 1978, 12, pp. 2221-2233).

Germania, Veselin Besevliev si Ivan Dujcev din Bulgaria, Steven Runciman din Anglia, Herbert Hunger din Austria, Francois Halkin din Belgia, N. Pigulevskaja din Uniunea Sovieticã, Gyula Moravcsik din Ungaria, Emanuel Kriaras din Grecia, Kurt Weitzmann din SUA.

Nicolae Bãnescu detinuse si alte onoruri, cum ar fi calitatea de reprezentant al României în Comitetul International care pregãtise sãrbãtorirea a 60 de ani de viatã ai lui August Heisenberg în 1929, de membru al Societãtii de Studii Bizantine din Athena, ca si al Comitetului de conducere al revistei internationale „By-zantion", care apare si astãzi la Bruxelles, ca de altfel si al periodicului „Revue Historique de Sud-Est euro-peen", apãrut la Bucuresti în perioada 1913-1946.

Vârsta tot mai înaintatã, reabilitarea sa lentã si timidã, precum si ruperea legãturilor cu traditia istoricã anterioarã si cu centrele apusene ale studiilor bizantine nu i-au mai îngãduit sã redacteze forma finitã a marii sinteze, la care a lucrat cu începere din anii '30 pânã la începutul anilor '60 ai veacului al XX-lea.

Manuscrisul autograf din care mai bine de o treime vede acum lumina tiparului prin acest prin volum de istorie bizantinã ne-a fost pus la dispozitie de cãtre Academicianul Virgil Gândea, cãruia-i multumim pentru acest fapt si care a primit manuscrisul de la rudele învãtatului.

De la bun început se poate observa foarte usor faptul cã manuscrisul nu reprezintã forma definitivã, întrucât între cele peste 600 de pagini ale sale se aflã un numãr mult mai mare de fise de cele mai diverse mãrimi, care trebuiesc intercalate în textul initial, în lo-

curi care de regulã sunt indicate prin semne de cãtre autor. Existã însã nu putine cazuri în care locul exact al fiselor nu este indicat. Alte dificultãti provin din anumite neconcordante între textul de bazã si adaosurile din fise, sau din faptul cã fiind redactate mai târziu decât textul de bazã si în mod separat de acesta, uneori apar în fise si formulãri care le repetã pe cele din textul initial.

Mai reiese faptul cã o primã redactare a textului era încheiatã încã din anii 1936-1937, autorul planificân-du-si publicarea lucrãrii în patru volume, cele trei momente ale demarcatiei dintre ele fiind reprezentate prin domnia lui lustinian I, a lui loan Tzimiskes si anul 1204. Prelucrãrile ulterioare ale textului ne-au convins însã cã Bãnescu a avut sovãieli în privinta acestei periodizãri initiale, afirmând, de exemplu, cã adevãratul moment de trecere de la o etapã la alta este reprezentat de cãtre domniile lui Maurikios si Phokas, instalarea noii dinastii a lui Heraklios marcând începutul unei alte etape în istoria Bizantului, pe care autorul a optat ulterior sã o ducã pânã la anul 1081, când se poate considera cã se deschide a treia si ultima perioadã a istoriei bizantine. Apreciem astfel cã dispunerea întregului material redactat de cãtre autor se distribuie destul de echilibrat în cele trei volume, din care primul, cel de fatã, se încheie cu domnia lui Phokas.

Intentia autorului de a redacta aceastã sintezã integralã de istorie bizantinã reiese nu numai din continutul manuscrisului si al fiselor adãugate printre pagini, ci si din scurta Prefatã a lucrãrii, numerotatã cu cifre romane. Urmeazã textul paginat cu cifre arabe. O mentiune specialã o meritã faptul cã în jur de o sesime din întreaga lucrare, deci cam jumãtate din primul volum, care se publicã acum, Incluzând si subcapitolul 6 al domniei lui lustinian (intitulat „Cucerirea Italiei. Rãzboiul cu gotii"), are o redactare definitivã, îngrijitã în vederea dactilografierii si apoi a publicãrii, întrucât printre ultimele aparitii citate de Bãnescu figureazã cartea lui B. Rubin despre lustinian I, însemneazã cã autorul a realizat partea initialã de redactare definitivã în jurul anului 1960 sau la putin timp dupã aceastã datã. Vârsta înaintatã - trecuse deja de 80 de ani - nu i-a mai oferit însã rãgazul de a continua redactarea definitivã, astfel cã urmãtoarele cinci sesimi ale sintezei au rãmas numai cu redactarea initialã, nefinisatã si cu fisele neincluse în text. în aceeasi ordine de idei, remarcãm absenta totalã a fiselor adiacente în prima parte, redactatã definitiv. De asemenea, în manuscris existã pentru aceastã primã parte si câteva pagini rãzlete, tinând de redactarea anterioarã si având formulãri absolut identice cu redactarea definitivã, întrucât numai prima parte, care trece însã de jumãtatea volumului publicat aici, a cunoscut redactarea definitivã a autorului, aprecierile de valoare cu privire la întregul text al acestei Istorii trebuie sã tinã seama de caracterul sãu neterminat, insuficient finisat.

Din cele arãtate aici reies cu prisosintã dificultãtile, ca si aspectul laborios al întreprinderii de a pune în circulatie scrierea cea mai extinsã a lui Nicolae Bãnescu. Ea reflectã stadiul de dezvoltare în care se aflau studiile bizantine cu o jumãtate de veac în urmã. Pentru a-1 face pe cititor sã înteleagã nivelul actual al acestor studii, am îmbogãtit adnotãrile autorului, adãugând si multe note suplimentare. Adãugirile noastre, atât în text cât si în note, sunt indicate între paranteze trepte. Acelasi procedeu 1-am aplicat si putinelor interventii pe care le-am fãcut în textul propriu-zis, acolo unde manuscrisul prezintã lacune, are pagini dispãrute, fapt mentionat chiar de înscrisuri ale lui N. Bã-nescu. Faptul are valoare, spre exemplu, pentru unele subcapitole privitoare la domnia lui lui Theodosie al II-lea, cu titluri reconstituite dupã mentiuni sporadice ale autorului, unde am introdus o expunere mult abreviatã, necesarã întelegerii textului de cãtre cititori si pentru a face legãtura între partea anterioarã si cea urmãtoare.

Pe lângã valoarea istoricã, textul lui Nicolae Bãnes-cu are si valoare literarã. Unele pagini sunt de o frumusete aparte. In afara modificãrilor impuse de actuala ortografie, am cãutat sã mentinem intacte expresiile si formele, inclusiv cele proprii, utilizate de cãtre autor, între acestea figureazã sintagma „legati de brazdã", în loc de „legati de glie", sau aparitia destul de frecventã a perfectului simplu. Am înlocuit doar unele forme prea arhaice ca „dete" prin echivalentul sãu actual „dãdu", ca si aparitia prea deasã pe alocuri a prezentului istoric, în aceeasi directie, am acordat o atentie specialã concordantei timpurilor, aspect tratat uneori cu prea multã libertate de cãtre autor.

Nu ne extindem asupra valorii stiintifice, de continut, a acestei scrieri, care se constituie, alãturi de sintezele lui Nicolae lorga, în cea mai sistematicã expunere a Istoriei Imperiului bizantin realizatã pânã în prezent de un român, dupã modelul si exigentele pozitivismului. De aici derivã meritele expunerii, care este documentatã si îndreptatã spre lãmurirea faptului concret, a detaliului cu semnificatie istoricã. Preocuparea pentru acest aspect pare sã-1 fi absorbit prea mult pe autor, inclusiv în formulãrile de titluri. Multe dintre ele lipsesc, inclusiv titlul pe care 1-am dat acestui volum. Suntem însã încredintati cã la redactarea completã si la definitivarea întregii lucrãri, Nicolae Bã-nescu ar fi acordat o atentie cuvenitã si acestui aspect, cu deschideri cãtre „noua istorie", rezultate dintr-o capacitate de intuitie pe care expunerea sa o dovedeste adeseori si care îl aseazã fãrã dificultate alãturi de alte figuri de seamã ale istoriografiei române, ca Nicolae lorga sau George I. Brãtianu.

Dincolo de valoarea în sine a textului pus acum pentru prima oarã la dispozitia publicului nostru cititor, care este unul deosebit de cultivat, ca si a tineretului studios, de care Nicolae Bãnescu a fost legat în chip firesc, considerãm cã se cuvine preluat si dus mai departe mesajul unei initiative care leagã actuala istoriografie românã de matca ei initialã, de traditiile si de realizãrile ei din trecut, de filonul ei cel mai autentic.

Tudor TEOTEOI
NOTÃ ASUPRA EDITIEI

Textul care urmeizã reproduce cu fidelitate manuscrisul autograf al lui Nicolae Bãnescu, atât în privinta stilului, cât si a formelor utilizate de cãtre autor pentru redarea numelor proprii transmise de cãtre izvoare.

Singurele modificãri operate de noi privesc unele forme arhaice, ca si expresii iesite din uzul limbii române actuale, cãutând însã sã mentinem nealterat stilul autorului.

Pentru sistematizarea textului, operatiune pe care autorul nu a finalizat-o, mai ales în privinta titlurilor de capitole, de pãrti, ca si de volume, am adãugat respectivele titluri, cu convingerea cã formulãrile lor se apropie cel mai mult de spiritul expunerii autorului. Faptul este valabil si pentru titlul acestui volum.

Rigoarea stiintifici impune redarea uniformã a termenilor proprii, dificultate sporitã în cazul formelor grecesti încetãtenite deja în limba românã, precum „Calcedon" pentru „Chalkedon". Am preferat ultima formã, folositã consecvent de cãtre autor, în spiritul redãrii etimologice a notiunilor. Usoarele variatii pe care le întâlnim în text nu schimbã principiul urmat de Nicolae Bãnescu, principiu care corespunde, altminteri, si opiniilor noastre.

Interventiile pe care le-am efectuat mai ales în note, în vederea actualizãrii, pe cât posibil, a informatiei, au fost trecute între paranteze drepte. In partea a doua a cãrtii am redat printr-un corp de literã mai mic câteva fragmente care par mai degrabã fise de documentare ale autorului, decât o redactare finitã a lucrãrii.

De asemenea, la lista de abrevieri a autorului am adãugat o alta, continând abrevierile utilizate de noi.
ABREVIERI ALE AUTORULUI

Brooks, The Eastern Provinces = E.W. Brooks. The Eastern Provinces form Arcadius to Anastasius (Cambridge Medieval History, t. l, cap. XVI).

Buiy, History form Arcadius to Irene = I.B. Bury, A History of the Later Roman Empire form Arcadius to Irene (395-800), l, II, London, 1889.

Bury, Easteern Roman Empire = I.B. Bury, A History of the Eastern Roman Empire form the Fãli of Irene to the Accession of Basile I (802-867), London, 1912.

Bury, History I si History II = I.B. Bury, A History of the Later Roman Empire from the Death of Theodosius I to the Death of Justinian (395-565), 2 vols., London, 1923.

Croiset, Litterature grecque = Alfred et Maurice Croiset, Histoire de la Litteraturegrecque, 5 vols., Miinchen, 1924.

Diehl, L'Exarchat de Ravenne = Ch. Diehl, Etudes sur l'ad-ministration byzantine dans l'Exarchat de Ravenne (568-751), Paris, 1888.

Diehl, L 'Afrique byzanîine = Ch. Diehl, L 'Afrique byzantine. Histoire de la domination byzantine en Afrique (533-709), Paris, Leroux, 1896.

Diehl, Justinien = Ch. Diehl, Justinien et la civilisaation byzantine au W-e sfecle, Paris, Leroux, 1901.

Diehl et Marcais, Le monde oriental = Ch. Diehl et G. Marcais, Histoire du Moyen Age, III, Le monde oriental de 395 â 1081, col. „Histoire Generale", Paris, 1944.

Finlay, History of Greece = George Finlay, A History of Greece form its conquest by the Roman to the present time B.C. 146 to A.D. 1864, ed. H.F. Tozer, Oxford, 1877, 7 vols.

Gibbon, Decline and Fãli, ed. Bury = Edw. Gibbon, The History of the Decline and Fãli of the Roman Empire, ed. I.B. Bury, London, 1896-1900, 7 vols.

ABREVIERI ALE AUTORULUI

Goubert, L'empereurMaurice = Paul Goubert, Byzance avânt l'Islam. Byzance et l'Orient sous Ies successeurs de Justinien. L'empereur Maurice, Paris, Picard, 1951.

Gtiterbock, Byzanz und Persien = K. Gilterbock, Byzanz und Persien in ihren diplomatisch-votkerrechtlichen Beziehungen im ZeitalterJustinians, Berlin, 1906.

Schmid, Stahlin, Griechische Litteratur = W. Schmid, Otto Stãhlin, Wilhelm von Christs Geschichte dergriech. Litteratur, ed. a Vl-a, Il-er Teii, Il-e Hãlfte, Munchen, 1961.

Stein, Studien = E. Stein, Studien zur Geschichte des byzant. Reiches vornehmlich unter den Kaisern Justin II und Tiberius Constantinus, Stuttgart, 1919.

Stein, Geschichte = E. Stein, Geschichte des spãtromischen Reiches, I. wien, 1928.

Stein, Bas-Empire II = E. Stein, Histoire du Bas-Empire II, pub-lie par Remy Palanque, 1949-

Vasiliev, L'empire byzantin I, II = A.A. Vasiliev, Histoire de l'empire byzantin, 2 vols., Paris, Picard, 1932.

Vasiliev, Justin the First = A.A. Vasiliev, Justin the First. An Introduction to the Epoch ofjustinian the Great, Harvard Univ. Press, Cambridge Mass., 1950 (Dumbarton Oaks Studies I).

ABREVIERI ALE ÎNGRIJITORULUI EDItIEI

An. Boli. = Analecta Bollandiana, Bruxelles, 1882-

ADSV = Anticnaja Drevnost' i Srednie Veka, Sverdlovsk (Ekate-

rinburg) Beck, Kirche = H.-G. Beck, Kirche und theologische Literatur im

byzantinischen Reich, Munchen, 1959 BMGS = Byzantine and Modern Greek Studies, Birmingham BS1 = Byzantinoslavica, Praga, 1929-BZ = Byzantinische 2-eitschrift, Leipzig (Munchen), 1892-Dagron, Naissance = -G. Dagron, Naissance d'une capitale, ed. a

Il-a, Paris, 1984

DOP = Dumbarton Gaks Papers, Washington, 1941-EBPB = Etudes byzantines et post-byzantines, Bucuresti, 1979-EHR = English Histori cal Review, Londra EPLBIP = 'EyK'OKA.oîrciSi.KO npoccojTOypaqHKO AE^IKO Bu^avTivfjt

'loTOpiaq Kcd IloXuio^ov, Atena, 1996-FHDR = Fontes Historiae Daco-Romanae, 4 voi., Bucuresti, 1964-

1982 FHG = Fragmenta Historicorum Graecorum, ed. C. et T. Miiller,

5 voi., Paris, 1885

GRBS = Greek-Roman and Byzantine Studies Hunger, Literatur = H. Hunger, Die hochsprachliche profane Literatur der Byzantiner, 2 voi., Munchen, 1978 Jones, LRE = A.H.M. Jones, The Later Roman Empire, 284-602,

voi. MV, Oxford, 1964 LM = Lexikon des Mitrelalters OCP = Orientalia Christiana Periodica, Roma, 1935-ODB = OxfordDictianary ofByzantium, 3 voi., New York-Ox-

ford, 1991

TM = Travaux et Memoires, Paris, 1965-

RE = Paulys Realencyclopâdie der classischen Altertumswissen-

schaft, neue Beafbeitung hrsg. v. G. Wissowa, Stuttgart, 1893-

REB = Revue des Etudes byzantines, Paris, 1944 si (R)EB pentru

vols. I-III, apãrate la Bucuresti VR = Variorum Reprints

Viz. Vrem. = Vizantijskij Vremennik, Sanktpetersburg (Leningrad), 1894-1927, Moscova, 1947-

PREFATÃ

Dacã în privinta datei cu care se încheie istoria Bizantului - prãbusirea sub loviturile turcilor otomani (1453) - nu încape discutie, pãrerile se deosebesc când e vorba sã se determine mai precis timpul de unde aceastã istorie trebuie sã înceapã.

Unii pornesc de la Justinian I, de la data urcãrii sale pe tron (527), sau de la data decretului de închidere a Universitãtii din Atena (529), care pune capãt celei din urmã manifestãri superioare a vietii pãgâne. Altii gãsesc mai potrivit a porni de la moartea lui Theodosius cel Mare (395), când imperiul se împarte între cei doi fii ai sãi, în jumãtatea de Apus si cea de Rãsãrit.

Dar Krumbacher a arãtat cu multã dreptate1 netemeinicia acestor pãreri si motivele pentru care trebuie sã se înceapã cu mult înainte de Justinian, si chiar înainte de Theodosius cel Mare, cãci nu se pot avea în vedere numai faptele singulare, ci întreaga dezvoltare în toate domeniile vietii, din primele timpuri ale imperiului pânã în zilele celui din urmã Paleolog.

De aceea, pentru el timpul în care se plãmãdesc germenii acestei aoi epoci a istoriei nu poate fi decât acela în care vechiul pãgânism oficial a fost înlocuit cu noua religie a lumii, timpul în care organismul Statului a suferit o prefacere adâncã si durabilã, acela în care elementul grec ajunse în Imperiul roman un fac-

1 Geschichte der byzantinischen Litteratur, ed. a Il-a, Munchen, 1897, „Introducere", [ed. anastaticã, New York, Burt Franklin, 1970].

tor politic de mare însemnãtate si, în cele din urmã, predominant, prin întemeierea unei noi capitale, asezate în cercul de influentã a culturii grecesti; în sfârsit, timpul în care în limba, în literatura si arta greacã se îndeplinesc prefaceri fundamentale. Acestea se întâmplã, afirmã Krumbacher, la începutul veacului al IV-lea, sau, dacã vrem o datã mai exactã, în anul 324, când Constantin cel Mare ocupã tronul imperiului ca singur stãpânitor.

Sub raport politic, adaugã Krumbacher, ceea ce deosebeste radical epoca bizantinã de cea romanã e strãmutarea centrului de greutate al imperiului din Apus în Rãsãrit si înlãturarea treptatã, cu încetul, ca o consecintã a acestui fapt, a limbii latine de cãtre cea greacã.

învãtatul german vede punctul initial al acestui proces în întemeierea noii capitale la Constantinopol si în împãrtirea imperiului rezultatã dintr-însa în cele douã jumãtãti: de Apus si de Rãsãrit. Prin aceste douã fapte se pecetluieste definitiv separatia, adâncitã tot mai mult, a Orientului grec de Occidentul latin.

Consideratii atât de serioase nu pot fi ignorate, si o istorie a Bizantului trebuie sã prezinte, oricât de sumar, toate aceste mari prefaceri, hotãrâtoare pentru însusi caracterul Statului bizantin. Eminentul bizantinist englez J. Bury socoteste si el cã dezvoltarea „bizantinismului" a început din secolul al IV-lea si cã unele din trãsãturile sale caracteristice încep sã aparã îndatã dupã întemeierea Constantinopolului2.

2 Cambridge Medieval History, London, 1923, voi. IV, „Introducerea" la Istoria Bizantului. *.«<„. >-:.^t. .,/,-, . ,,:„.^ .,,,,:..,,,. f^.,,s

36
Franz Dolger reprezintã acelasi punct de vedere când afirmã ca început al istoriei bizantine anul 325, ca simbol al primei manifestãri puternice a Bisericii crestine hotãrâtoare pentru dezvoltarea politicã si culturalã în Evul Mediu, si anul 330, anul întemeierii Constantinopolului, „Palladium al puterii politice si bisericesti a imperiului în Orient"3.

De aceea, noi vom începe istoria Imperiului bizantin de la Constantin cel Mare, schitând astfel evenimentele secolelor al IV-lea si al V-lea, fãrã de care greu s-ar întelege aceastã istorie, si care constituie întâia sa perioadã, caracterizatã atât de bine prin expresia fruhbyzantinisch a germanilor, cãreia îi corespunde în limba noastrã caracterizarea de protobizantinã.

împãrtirea istoriei bizantine în perioade, discutatã cu atâta pasiune în anii din urmã, e ceva artificial. Noi urmãm traditia practicã a expunerii acestei istorii pe dinastiile de împãrati.

3 Byzanz (collaborateur pour l'Art byzantin: A. M. Schneider), în „Wissenschaftliche Forschungsberichte. Geisteswissen-schaftliche Reihe", Berna, A. Francke AG. Verlag, 1952, Einlei-tung, p. 115.

PARTEA ÎNTÂI

DINASTIILE CONSTANTINIANÃ si THEODOSIANÃ

CU SUCCESORII LOR

U-M-JI'UILM 9».

. ««AnC *M»» «fu Cu tMiuZ. foit*. >» t.. TVv»iuL Itt^ —

C».

otv*«.

.. ti

4*<.

*JZ«, '**-*. fjr

•*** WT&L- * , <* Zo V

\$. «4.

Vt

*» *' •* . *»

CONSTANTIN CEL MARE sI URMAsII SÃI. LUPTA PENTRU DOGMA NICEEANÃ

v ' «J»K

u

w# *t* s *

-fi

CONSTANTIN CEL MARE

l. Luptele lui Constantin cu rivalii. „Convertirea"sa. Recunoasterea crestinismului, politica religioasã.

Constantin, fiul lui Constantiu Chlorus, s-a nãscut la Naissus (azi Nis), într-o regiune de latinizare absolutã1. Când, la l mai 305, Diocletian si Maximian, cei doi Augusti ai tetrarhiei instituite de cel dintâi, se retraserã în viata privatã, potrivit sistemului, ceilalti doi membri ai tetrarhiei, asociati cu titlul de Cesari, Galeriu si Constantiu Chlorus, trecurã în locul lor ca Augusti, cel dintâi în Orient, a_l doilea în Occident. Ei îsi asociarã, la rândul lor, în calitate de Cesari, împãrati subalterni, pe Maximin Daia si pe Severus. Evenimente grave se întâmplarã în curând, rãsturnând întreaga alcãtuire politicã a lui Diocletian. în anul 306, Chlorus muri în Britannia, si legiunile îl proclamarã August pe fiul sãu, Constantin. La Roma, o revoltã împotriva lui Galeriu îl proclamã în locul sãu ca împãrat pe Maxentiu, fiul lui Maximian. Acesta din urmã se întoarse atunci în locul pe care-1 pãrãsise, si rãzboiul civil se dezlãntui îndatã. Vechii Augusti ai tetrarhiei, întruniti la Carnuntum, îl recunosteau de August pe Licinius, fost ofiter al lui Galeriu, iar pe Constantin doar îl tolerau, fãrã a-i recunoaste acest titlu. Maximin si Galeriu pierirã în cursul acestui rãzboi.