Istoria imperiului bizantin

1 N. lorga, Histoire de la vie byzantine, Bucarest, 1934, voi. I, p. 32 [ed. rom., tracL de Mãria Holban, Bucuresti, 1974, p. 273.

43
Aliat cu Licinius, Constantin porneste în Italia împotriva lui Maxentiu. în bãtãlia decisivã din 312, datã la portile Romei (la Pons Milvius), el câstigã victoria, Maxentiu pierind în apele Tibrului.

Constantin se întâlni apoi la Milan cu Licinius, unde se zice cã împreunã au dat vestitul Edict de la Milan, prin care crestinii obtineau libertatea deplinã a cultului, toate mãsurile împotriva lor fiind abolite.

Dar întelegerea dintre cei doi Augusti nu tinu multã vreme, desi Licinius o luase de sotie pe sora lui Constantin. Conflictul izbucni în 314. Zosimus afirmã cã nu Licinius a fost cauza, ci Constantin, care, dupã obiceiul sãu, se arãta necredincios pactelor încheiate, voind sã atragã de partea sa unele din popoarele care se aflau în cuprinsul stãpânirii lui Licinius2.

Prima luptã se dãdu la Cibalae, în Pannonia, între Sava si Drava. Ea a fost îndelungã si înversunatã. Licinius se retrase pe jumãtate învins, dar având încã forte puternice, care-i permiserã a da o nouã bãtãlie în Thracia. Victoria lui Constantin nu fu decisivã. Multi cãzurã din ambele pãrti, ne spune Zosimus, lupta fiind egalã3, încât Constantin, aflându-se în tinuturile dusmanului, care se întãrea retrãgându-se, simti nevoia sã trateze. A doua zi se încheia pacea în conditiile

2 Zosimos, Historia nova, ed. L. Mendelssohn, Leipzig, Teubner, 1887 (=Zosime, Histoire nouvelle, Texte etabli et traduit "X par Fr. Paschoud, voi. I, Paris, Les Belles Lettres, 1971), II, 17: AiKivviov JJ.BV ou SeScoKOTOt aînav, Kcova'ravrivov Se KCCTU TO CTUv77î?Lg au-nâ Jtepi Ta av^Kei^eva ipavevTog ãniaTov KCCÎ Tâv Li?v<3v Tivã TCOV TtÎ Pambeia AIKIVVIOV Ãagovrcov napaan&cai

Ibidem, II, 19, 20.

44

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

urmãtoare: Constantin rãmânea stãpân pe Illyricum si pe toate natiunile de dincolo, Licinius pe Thracia si pe Orient. Valens, pe care Licinius îl fãcuse Caesar, era demis din aceastã demnitate. Crispus si Constantin, fiii lui Constantin cel Mare, si Licinianus, fiul lui Licinius, erau proclamati Cesari.

Dupã zece ani, Constantin deschidea iarãsi conflictul; cel putin asa sustin Eutropius si Zosimus, care aruncã vina acestui nou rãzboi asupra lui. întorcân-du-se de peste Dunãre din rãzboiul cu sarmatii, Constantin a distribuit prizonierii între orase, s-a dus apoi la Thessalonic, unde a construit portul, care nu exista mai înainte, pregãtindu-se iarãsi pentru rãzboiul cu Licinius, cãci ambitia sa era sã reconstituie unitatea imperiului în folosul sãu si al familiei sale. Aflând de aceste pregãtiri, Licinius trimise emisari la natiunile sale, poruncind sã fie pregãtite corãbii de rãzboi si forte pedestre si cãlãri. Izvoarele precizeazã contributia fiecãrei natiuni în corãbii si oameni. O armatã si o flotã impunãtoare se strânserã astfel.

Flota lui Constantin ancorã la Pireu, iar a lui Licinius în Hellespont. Licinius îsi avea lagãrul în Thracia, la Adrianopol; Constantin si-1 stabili pe al sãu lângã tãrmul Ebrului, la stânga Adrianopolei (324). Licinius îsi desfãsurã fortele de la muntele de deasupra orasului pânã la 200 de sta-dii, la locul unde Tonos (Tungea) se varsã în Ebru (Mãrita). Armatele rãmaserã în fatã mai multe zile. Pe neasteptate, Constantin, cu o ceatã de cãlãreti, trecu râul pe malul celãlalt, provocând panicã în armata rivalului sãu. Profitând de aceasta, restul cavaleriei trecu, cu toatã armata, fluviul si încãierarea a fost crâncenã: pânã la asfintitul soarelui au cãzut pe

45

NICOLAE BANESCU

câmpul de luptã 34.000 de oameni. Licinius, învins, strãbãtu Thracia, pânã la flotã. Ai sãi, risipiti prin pãduri, se predarã a doua zi. Refugiat la Byzantion, fu asediat si trecu în Asia, cu cei mai buni soldati. La Chrysopolis el dãdu o nouã luptã cu Constantin, pe care o pierdu. Fugi la Nicomedia, dar, nemaiavând decât putine trupe, se predã (18 septembrie 324), sotia sa obtinând jurãmântul lui Constantin cã-i va respecta viata. Renuntând la purpurã, Licinius fu trimis la Thessalonic, unde i se fixã resedinta. Nu dupã mult timp, „cãlcându-si jurãmântul, cãci era obisnuit cu aceasta", afirmã Zosimus4, Constantin trimise emisari sã-1 execute.

Constantin rãmase de acum singur stãpânitor al imperiului. Tetrarhia lui Diocletian îsi încheia astfel scurta sa existentã.

Recunoasterea oficialã a crestinismului, prin asa-zisul „Edict de la Milan", a fost un fapt considerabil, prin urmãrile pe care le-a avut. Edictul a fost urmat de o serie de mãsuri luate de Constantin în favoarea Bisericii crestine. Toate acestea au fãcut sã se vadã într-însul un convins religios, sã se creadã într-o adevãratã „convertire" a lui Constantin.

Putine probleme ale istoriei au fost atât de mult dezbãtute ca aceea a „convertirii", însotitã de viziuni, ca aceea a lui Constantin, în apropierea luptei decisive cu Maxentiu. Ea se discutã încã si azi.

4 II, 28: HET' ou TroAu Toug dpitovg nair\cac, (TJV TOUTO avrâ ãt%6vri TOV tfjv avwv 6c

46

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Izvorul principal de la care se porneste în aceastã discutie este Eusebiu din Caesarea, istoricul bisericesc contemporan. Cum era de asteptat, pãrerile savantilor în aceastã privintã sunt foarte diferite. Cei mai multi nu-i recunosc lui Constantin o convingere religioasã în favoarea crestinismului. El a primit, se stie, botezul pe patul de moarte - lucru obisnuit, de altminteri, în acea epocã: conferit in extremis, botezul se socotea cã asigurã mântuirea. Atitudinea lui Constantin a pornit din motive politice. El si-a dat seama de puterea în crestere a noii credinte si vedea într-însa o armã pentru a-si pãstra unitatea politicã a statului. Jacob Burck-hardt, în cartea sa de mare rãsunet asupra lui Constantin5, nu sovãie a tãgãdui categoric acestui mare ambitios schimbarea de credintã, „ca si cum religia putea fi ceva pentru o inimã devoratã de setea de a domni". Nu vede nici o deosebire între Constantin, fãcându-se crestin, si Primul Consul când semneazã Concordatul: amândoi se gândeau numai la puterea si la gloria lor.

O pãrere identicã exprimã Ed. Schwartz6, pentru care perspicacitatea diabolicã a stãpânitorului universal realizare însemnãtatea aliantei cu Biserica pentru monarhia universalã pe care o pregãtea.

Adolf Harnack e de aceeasi pãrere când aratã7 cã, în secolul al IV-lea, crestinii reprezentau un factor însemnat în imperiu, si victoria crestinismului în Asia Micã era clarã înainte de epoca lui Constantin, iar în

5 Die Zeit Constantiris des Grossen, 3- Aufl., Leipzig, 1898.

6 Kaiser Constantin und die christliche Kirche, Leipzig-Berlin, 1913.

7 Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten dreiJahrhunderten, 2. Aufl., Leipzig, 1906.

47
câmpul de luptã 34.000 de oameni. Licinius, învins, strãbãtu Thracia, pânã la flotã. Ai sãi, risipiti prin pãduri, se predarã a doua zi. Refugiat la Byzantion, fu asediat si trecu în Asia, cu cei mai buni soldati. La Chrysopolis el dãdu o nouã luptã cu Constantin, pe care o pierdu. Fugi la Nicomedia, dar, nemaiavând decât putine trupe, se predã (18 septembrie 324), sotia sa obtinând jurãmântul lui Constantin cã-i va respecta viata. Renuntând la purpurã, Licinius fu trimis la Thessalonic, unde i se fixã resedinta. Nu dupã mult timp, „cãlcându-si jurãmântul, cãci era obisnuit cu aceasta", afirmã Zosimus4, Constantin trimise emisari sã-1 execute.

Constantin rãmase de acum singur stãpânilor al imperiului. Tetrarhia lui Diocletian îsi încheia astfel scurta sa existentã.

Recunoasterea oficialã a crestinismului, prin asa-zisul „Edict de la Milan", a fost un fapt considerabil, prin urmãrile pe care le-a avut. Edictul a fost urmat de o serie de mãsuri luate de Constantin în favoarea Bisericii crestine. Toate acestea au fãcut sã se vadã într-însul un convins religios, sã se creadã într-o adevãratã „convertire" a lui Constantin.

Putine probleme ale istoriei au fost atât de mult dezbãtute ca aceea a „convertirii", însotitã de viziuni, ca aceea a lui Constantin, în apropierea luptei decisi-ve cu Maxentiu. Ea se discutã încã si azi.

4 II, 28: fiLT' oi) tov>

mbt dpifovt TraTrjaat (fjv TOUTO avrâ avwv âcpaipeîrai.

46

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Izvorul principal de la care se porneste în aceastã discutie este Eusebiu din Caesarea, istoricul bisericesc contemporan. Cum era de asteptat, pãrerile savantilor în aceastã privintã sunt foarte diferite. Cei mai multi nu-i recunosc lui Constantin o convingere religioasã în favoarea crestinismului. El a primit, se stie, botezul pe patul de moarte - lucru obisnuit, de altminteri, în acea epocã: conferit in extremis, botezul se socotea cã asigurã mântuirea. Atitudinea lui Constantin a pornit din motive politice. El si-a dat seama de puterea în crestere a noii credinte si vedea într-însa o armã pentru a-si pãstra unitatea politicã a statului. Jacob Burck-hardt, în cartea sa de mare rãsunet asupra lui Constantin5, nu sovãie a tãgãdui categoric acestui mare ambitios schimbarea de credintã, „ca si cum religia putea fi ceva pentru o inimã devoratã de setea de a domni". Nu vede nici o deosebire între Constantin, fãcându-se crestin, si Primul Consul când semneazã Concordatul: amândoi se gândeau numai la puterea si la gloria lor.

O pãrere identicã exprimã Ed. Schwartz6, pentru care perspicacitatea diabolicã a stãpânitorului universal realizare însemnãtatea aliantei cu Biserica pentru monarhia universalã pe care o pregãtea.

Adolf Harnack e de aceeasi pãrere când aratã7 cã, în secolul al IV-lea, crestinii reprezentau un factor însemnat în imperiu, si victoria crestinismului în Asia Micã era clarã înainte de epoca lui Constantin, iar în

5 Die Zeit Constantin's des Grossen, 3. Aufl., Leipzig, 1898.

6 Kaiser Constantin und die christliche Kirche, Leipzig-Berlin, 1913.

7 Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten dreijahrhunderten, 2. Aufl., Leipzig, 1906.

47

NICOLAE BANESCU

alte provincii ea fusese destul de bine pregãtitã. Geniul politic al lui Constantin si-a dat seama de realitate si n-avea trebuintã pentru aceasta de o inspiratie specialã.

Trebuie sã relevãm si pãrerile juste ale lui Hugo Koch8, care duc la aceeasi concluzie.

V. Duruy nu se deosebeste în pãrerea sa de toti acestia, încercând a pãtrunde pânã în adâncul sufletului lui Constantin, istoricul francez declarã cã a gãsit într-însul „o politicã, mai degrabã decât o religie (une politique plutot qu'une religion)9. Ca si Burckhardt, îl apropie si el din acest punct de vedere pe Constantin cel Mare de Bonaparte.

Alt istoric francez, mai aproape de noi, Leon Ho-mo, cunoscut prin atâtea pretioase lucrãri asupra epocii imperiale romane, îl prezintã pe Constantin, care practicase, ca si tatãl sãu, Constantiu Chlorus, monoteismul solar oficial10, evoluând putin câte putin, si încã înainte de campania de la Pons Milvius, cãtre un cult solar purificat, care sfârseste prin a lua caracterul unui adevãrat „deism". Autorul afirmã cã nu suntem în fata unui „fenomen individual" si semnaleazã un mers analog la colegul lui Constantin, la Licinius, „un pãgân convins". Homo aratã mai departe cã faimosul Edict

"X 1913.

Konstantin der Grosse und das Christentum, Munchen,

9 Histoire des Romains, Paris, 1885 (nouvelle ed.), t. VII, p. 88.

10 V. excelenta lucrare asupra sincretismului religios, care duse la monoteismul solar impus de Aurelian ca religie oficialã a imperiului: Les e'mpereurs romains et le christianisme, Bibi. his-torique, Paris, Payot, 1931; pentru citatia noastrã, pp. 114-116.

48

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

de la Milan, care poartã dubla semnãturã, desemneazã puterea cereascã supremã sub perifraze vagi - si, ca atare, strict deiste - ca „divinitate, divinitas", „tot ce este divinitate în locuinta cereascã, quicquid est di-vinitatis in sede caelestf, „divinitate supremã, summa divinitas1'. Rugãciunea pe care Licinius va cere armatei sale s-o rosteascã pe câmpul de bãtãlie de lângã Adrianopole, adaugã învãtatul francez, „va fi a unui curat deist". Dar pentru firile veacului al IV-lea, setoase de credintã si înflãcãrate de practici, deismul, conchide el, suprem rezultat al monoteismului solar, nu reprezenta decât o formulã goalã si rece, „un de ces expedients commodes, ou lapolitiquepouvait trou-ver son compte, mais qui ne donnait satisfaction ni aux besoinsprofonds de l'âme, ni aux aspirations in-times du coeuf.

N. lorga îl socoteste pe Constantin un latin, „un latin din Occident, foarte pãgân ca spirit, oricare ar putea fi pãrerea asupra pretinsului sãu «proces de constiintã», care miroase îndestul a politicã a pãcii romane si a punerii în faptã pentru ideea de Stat, mai sacrã decât toti zeii vechi si moderni, a oricãrui element existent de vitalitate"11.

A. A. Vasiliev, înregistrând diferitele pãreri privitoare la aceastã dezbãtutã chestiune, socoteste cã „recunoscând aplecarea sincerã a lui Constantin pentru crestinism, nu s-ar putea lãsa deoparte vederile sale politice; ele au trebuit sã joace un rol esential în atitudinea pe care a manifestat-o el în privinta crestinismului, care-i putea fi util în mai multe chipuri"12.

11 Histoire de la vie byzantine, I, pp. 31-32; cf. p. 81.

49
Fãrã a-si însusi minunile povestite de Eusebiu, Gaston Boissier crede în sinceritatea convertirii lui Constantin. Ea se explicã, dupã el, fãrã aceste minuni. E de ajuns sã ne amintim cã împãratul era un superstitios înspãimântat, care, zvonindu-se cã Maxentiu încerca sã-i atragã pe zei de partea sa prin tot felul de invocatii si sacrificii, se temea sã nu fie învins dacã nu obtinea protectia vreunei divinitãti puternice. Astfel, a fost adus a cere ajutorul Dumnezeului crestinilor. Când s-a decis la aceasta, continuã Boissier, nu s-a multumit a-1 invoca în adâncul sufletului sãu, cãci, ca toti pãgânii, el nu credea decât în eficacitatea practicilor. A pus deci dinaintea soldatilor steagul împodobit cu monograma lui Christos, faimosul labarum, si a asteptat rezultatul bãtãliei pentru a se declara cu totul cucerit de noua credintã13.

Eminentul medievist francez F. Lot contestã motivele politice, când, trecând peste „convertirea" lui Constan-

12 Histoire de l'empire byzantin, Paris, ed. Picard, 1932, p. 60.

13 La fin du paganisme, t. I", Paris, Hachette et Cie, 1907, chap. Ier [labarum era o variantã a lui lauratum (gr. Ãavpârov) sau laureatum (signuni), întrucât stindardul lui Constantin cel Mare era o cruce dominatã de o coroanã de aur (semnul victoriei), iar sub ea se aflau portretele suveranilor, cf. H. Gregoire în „Byzan-tion", 12 (1937), pp. 277-281 (Encore l'etymologie de "labarum^. Bãnescu nu a luat în seamã (sau nu a cunoscut) si acele opinii care au admis o origine celticã pentru Ãââapov (de la celticul „llafar"), cf. J.-J. Hatt, La vision de Constantin au sanctuaire de Grand et l'origine celtique du labarum, în „Latomus", 9 (1950), pp. 427-436. Mai apropiatã ni se pare si nouã derivarea din lau-reum (vexillum); de adãugat la bibliografia acestui detaliu A. Alfoldi, The Conversion of Constantine and Pãgân Rome, Oxford, 1948 si M. Green, J. Ferguson, Constantine, Sun-Symbols and the Labarum, în „Durham University Journal", 80 (1987), pp. 9-17].

50

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

tin, crede cã în adeziunea lui la crestinism e o parte de sinceritate. A pretinde cã împãratul Constantin a aderat la crestinism din motive politice înseamnã a crede cã avea interes s-o facã. Dar crestinismul era rãspândit numai în Pars Orientis. A trece la crestinism era, pentru un suveran care domnea în Occident, un non-sens, era chiar periculos, cãci armata, singura fortã realã a Statului, era pãgânã. Pentru Lot, numai o concluzie este posibilã: anume cã a cedat unei impulsiuni subite, de ordin patologic sau divin. Dacã nu s-a convertit de la victoria lui asupra lui Maxentiu, afirmã. învãtatul francez, a dat însã semne exterioare, oficiale, ale adeziunii sale la noua credintã. Din prudentã, Constantin menajeazã un timp pãgânismul; dar favorizati în permanentã au fost crestinii. Lot socoteste cã împãratul si-a arãtat mai cu seamã zelul dupã victoria sa definitivã asupra lui Licinius. (324). Labarum e de atunci gravat pe monede, în efigiile din acest timp, împãratul apare în atitudinea rugãciunii, cu ochii la cer. El intervine constant în afacerile Bisericii, interventie care culmineazã cu ocazia Sinodului de la Niceea (25 iulie 325). întemeierea Constantinopolului, care, dupã el, e o „enigmã", s-ar explica prin aceleasi sentimente. Lot vede în decizia grãbitã a lui Constantin, dupã victoria definitivã asupra lui Licinius, un semn al recunostintei sale cãtre Dumnezeu, care-i dãduse biruintã14:

Un apãrãtor al sinceritãtii lui Constantin este si eruditul numismat al epocii lui Constantin, Jules Mau-rice15, întemeiat pe cercetãrile sale în acest domeniu.

)4 La fin du monde antique et le debut de Moyen Âge, Bibliotheque de syntese historique, l'Evolution de l'humanite, Paris, 1927, pp. 36-37.

51
Trebuie sã punem alãturi de toti acestia pe savantul olandez D. C. Hesseling, desi în consideratiile pe care le face el nu existã o perfectã coerentã, în lucrarea închinatã civilizatiei bizantine16, Hesseling se desparte de aceia care vãd în Constantin numai geniul politic. Inconsecventele atitudinii împãratului, ca si crimele de care s-a fãcut vinovat, sunt, afirmã el, contradictii evidente ale sinceritãtii sale religioase. Mãsurile care au lovit în pãgânism depãsesc apoi textul Edictului de la Milan, care acorda, simplu, deplina libertate a cultului. „ Cel mai bun mijloc de a rezolva aceastã contradictie", afirmã Hesseling, „este de a vedea înainte de toate în Constantin pe Cesarul roman decis sã mentinã unitatea imperiului'1. El îsi dãdea bine seama cã noua credintã devenise o putere în fata cãreia pãgânismul n-ar fi putut sã se mentinã mult timp. Ceea ce fãcea tãria crestinismului, zice autorul, era doctrina sa sprijinitã pe o revelatie precisã. Nu trebuie sã ne mirãm cã o astfel de unitate a fãcut o adâncã impresie asupra spiritului unui împãrat roman: el simtea bine cã era într-însa o fortã analoagã unitãtii care dãdea imperiului puterea sa, „încât nu numai din calcul, ci din convingere îmbrãtisa partida puterii spirituale în crestere".

latã însã cã cercetãrile recente ale lui Henri Gre-goire, savantul bizantinist de la Bruxelles, clatinã din temelii pãrerile traditionale privitoare la „convertirea"

15 Constantin le Grand. L 'origine de la civilisation cbretienne, Paris, 1925.

16 Essai sur la civilisation byzantine, Paris, Alf. Picard et Fils, 1907, pp. 8-9.

52
lui Constantin si la vestitul Edict de la Milan. Ele meritã a opri îndestul atentia noastrã.

Mai întâi, în primul sãu studiu, intitulat La „conver-sion" de Constantin11, H. Gregoire pune în adevãrata-i luminã rolul lui Constantin fatã de ideea crestinã, ajungând la concluzia cã Eusebiu a confiscat pentru întâiul împãrat crestin toatã gloria lui Licinius.

Pornind de la constatãrile lui Harnack (Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderteri), învãtatul belgian subliniazã existenta celor douã blocuri ale imperiului de la începutul secolului al IV-lea: Orientul crestin si Occidentul pãgân. Regiunea unde crestinismul a pãtruns mai adânc, de la primii sãi pasi pânã la victoria finalã, e Asia Micã. Considerând atitudinea împãratilor tetrarhiei fatã de chestiunea religioasã, se constatã, dupã patruzeci de ani de pace, reluarea persecutiei cu o înversunare ca-re-i dã caracterul unui rãzboi de exterminare. Rãspunzãtori de acest masacru sunt împãratii din Orient -Diocletian, Galeriu, Maximin -, ai cãror supusi erau, în masã, crestini, în Occident, rãmas pãgân în bloc, e, dimpotrivã, tolerantã: Constantiu Chlorus nu executã decât prea putin edictele de persecutie; Maxentiu, încã de la uzurparea sa, îi favorizeazã pe credinciosii din Roma, iar Constantin a luat deodatã atitudinea cea mai inexplicabilã, convertindu-se brusc, cum afirmã traditia ecclesiasticã. Totul s-ar explica prin convingerile religioase ale împãratilor.

17 Apãrut în „Revue de l'Universite de Bruxelles", 36 (decembre 1930 - Janvier 19M), pp. 231-272.

53

m

Aceasta e teoria istoricã pe care H. Gregoire o supune unei analize pãtrunzãtoare, pentru a proba cã „adevãratele motive de mãsuri adesea contradictorii nu sunt fãrã legãturã cu conjunctura politicã a momentului".

Autorul probeazã, cã ideea persecutiei a pornit de la Galeriu18. în iarna anului 302-303, venind la Nico-media, la Diocletian, el a reusit a-1 convinge sã întreprindã exterminarea crestinilor. Galeriu exercita în acel timp o mare influentã, era, dupã expresia lui Gregoire, „sabia tetrarhiei". El repurtase asupra persilor, în 297, o victorie strãlucitã si era idolul armatei. Cele mai bune contingente ale acestei armate erau alcãtuite din tãrani danubieni, pãgâni fanatici. Galeriu venea din aceleasi regiuni. Nãscut lângã Sardica, mama sa era o daco-romanã: mulier superstitiosa, cum o carac- • terizeazã Lactantiu, ea îi ura pe crestini. Ambitia lui Galeriu de a restabili unitatea imperiului în folosul sãu pare verosimilã. Prigonirea crestinilor îl fãcea sã aparã opiniei militare „ca un campion al cultului oficial".

Abdicarea lui Diocletian si a lui Maximian, în 305, a fost, cum o probeazã textele produse de H. Gregoire, o adevãratã loviturã de Stat a lui Galeriu. Apoi, întrunirea vechilor Augusti la Carnuntum n-a fãcut decât sã sanctioneze deciziile Iui Galeriu. Acesta îsi alese Ce-sarii: Maximin Daia, o rudã, si Sever, un ofiter al campaniei din Persia. Când acesta muri, dupã proclamarea lui Maxentiu, Licinius, candidatul lui Galeriu, fu

18 Ed. Gibbon, în monumentala sa History ofthe Decline and Fãli of the Roman Empire, ed. Bury, t. II, p. 127 si urm., exprimã aceeasi pãrere cu privire la initiativa fanaticului Galeriu.

54

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

proclamat August. Constantin, care, la moartea tatãlui sãu (306), fusese proclamat de trupe împãrat, a fost tolerat de congres.

H. Gregoire surpã apoi legenda care fãcuse din Maxentiu un „tiran" si un persecutor, stabilind cã, în realitate, acest uzurpator a fost primul binefãcãtor al crestinismului, în timpul domniei sale de 6 ani, el a oprit persecutia, a restabilit ierarhia bisericeascã si a restituit bunurile eclesiastice confiscate, în aceastã reabilitare, autorul are în sprijinul sãu cercetãtori care 1-au precedat (Caspar, Groag, Pincherle). în lupta pe care o ducea cu rivalii sãi, Maxentiu avea tot interesul sã exploateze nemultumirea stârnitã de persecutie.

Mai departe, H. Gregoire aratã cã edictul de tolerantã al lui Galeriu, din aprilie 31119, cu acele stranii considerente ale preambulului, face evidentã o interventie care-1 va fi determinat pe implacabilul dusman al crestinismului, atunci muribund, la o astfel de palinodie. Singur Licinius a putut face aceastã interventie, cãci el s-a aflat la cãpãtâiul lui Galeriu în acele momente. Conflictul cu Maximin 1-a îndemnat a-i smulge actul de clementi fatã de crestini, pentru a-si atrage populatia atât de masiv crestinã a Asiei Mici. Lucrul n-a fost, desigur, prea usor. Ecoul luptei interioare a lui Galeriu a trecut în redactarea neobisnuitã a edictului.

în ce priveste viziunile lui Constantin, întâmpinãrile învãtatului belgian sunt fãrã replicã, în autenticitatea Vietii lui Constantin mai nimeni nu mai crede astãzi. Acest „panegiric romantat", cum îl numeste H. Gregoire, e mult posterior evenimentelor. Cât pentru mo-

1 Afisat la Nicomedia, în ziua de 30 aprilie 311.

55
nograma lui Christos de pe scuturile soldatilor lui Constantin, ea nu e altceva decât semnul urãrilor ce se fãceau la aniversarea domniei împãratului, acele vota (publica) atât de frecvente în epigrafia numismaticã a epocii20. Astfel, întreaga „ travestire în cruciadã a campaniei din 312", pentru a întrebuinta expresia sugestivã a autorului, se nãruie înaintea criticii serioase, în lupta cu Maximin, Licinius apare aproape un „campion al crestinismului". Lactantiu a înregistrat faptul în toate amãnuntele21. Cele douã armate se aflau fatã în fatã la Tzirallum (azi Ciorlu), în Thracia, în câmpia pe care Lactantiu o numeste Campus Sere-nus (recte: Ergenus)22. Maximin promise lui Jupiter cã va nimici cu totul numele de crestin dacã va repurta victoria, în noaptea urmãtoare, un înger îi apãru lui Licinius, în somn, poruncindu-i sã se scoale si sã se uneascã cu armata sa, pentru a invoca numele Dumnezeului suprem, asigurându-1, în acest caz, de victorie. Licinius viseazã chiar cã se destepta si cã îngerul îi dicta cuvintele de care trebuia sã se foloseascã în rugãciune, îndatã ce s-a trezit, el chemã un secretar si-i dictã rugãciunea: „Dumnezeule suprem, te rugãm; Dumnezeule sfânt, te rugãm; îti încredintãm toatã