Istoria imperiului bizantin

84

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

veghind sã nu se foloseascã rãu Posta. Ei erau în Rãsãrit în numãr de 120063.

Alãturi de quaestor si de magister officiorum, se mai aflau în Consistorium cei doi conducãtori ai Finantelor: comes sacrarum largitionum, un fel de Ministru al veniturilor publice64, si comes rerum privata-rum, Ministrul veniturilor particulare, al veniturilor scoase din domeniile particulare ale împãratului, în sfârsit, mai fãceau parte din Consistorium si cei doi mari comandanti militari, magistri militum praesenta-/es65, care îsi aveau resedinta în capitalã, si, probabil, si Prefectul Pretoriului.

63 Bury, op. cit., vo7.I, pp. 29-30; E. Stein, op. cit., pp. 172-173-[Meritã adãugate aici si alte contributii, precum O. Seeck, în Paulys Real-Encyclopãdie der classischen Altertumswissenschaft, voi. I, 1894, pp. 775-779; E. Stein în Opera Minora selecta, Amsterdam, 1968, pp. 71-115; G. Purpura, I curiosi e la scuola agentium in rebus, în „Annali del Seminario giuridicio di Palermo", 34 (1973), pp. 165-275; P J. Sijpesteijn, Another Curiosus, „Zeitschrift fur Papyrologie und Epigraphik", 68 (1978), pp. 149 si urm (cf. A. Kazhdan (= Ka dan) în ODB, voi. I, New York-Oxford, Oxford Lfniversity Press, 1991, pp. 36-37)].

M Sacrae largitiones însemnau „cheltuieli imperiale", cãci, dupã rânduiala lui Constantin, cheltuielile acestui birou de finante consistau mai ales din darurile în bani ale împãratului, printre care donativul plãtit trupelor era partea cea mai importantã (Stein, op. cit., pp. 174-175).

65 în privinta lor, v. A. Hoepffner, Les „magistri militum prae-sentales" au IV-e siecte, „Byzantion", XI (1936) 483-498. Autorul combate pãrerea lui Ensslin, dupã care magister equitum praesentalis era, în veacul al IV-lea, superior celui al infanteriei (pedi-tum), contrar pãrerii lui Mommsen, pentru care magisterpeditum praesentalis era superior celuilalt. Hoepffner produce serioase argumente, care-1 fac sã-i considere pe ambii praesentales, initial egali. . . . , ...,.,. ... ....'.•-,..,

85
Marea reformã administrativã a lui Diocletian fu însotitã de înmultirea sarcinilor functionarilor, de crearea birocratiei caracteristice monarhiei absolute, birocratie amplificatã de Constantin. Scriitorii relevã multimea enormã a dregãtorilor care umpleau în aceastã epocã micile districte si orasele. Marii demnitari aveau în subordine un personal extrem de numeros si ierarhizat. Officium era biroul functionarului civil sau militar. Teoretic, „officiale?', fie civili, fie militari, erau presupusi soldati ai împãratului, o fictiune cu atât mai uimitoare, cum atât de bine observã Stein, cu cât, în acelasi timp, se îndeplini separatia puterii civile de cea militarã66. Serviciul lor era militia, semnul lor distinctiv era centura, pe care la expirarea serviciului o aruncau; retragerea din functie era numitã cu un termen militar honesta missio (retragere, liberare onorabilã)67.

Organizarea statului birocratic bizantin îsi afla încoronarea în ierarhia rangurilor, întocmitã în liniile sale mari de Diocletian si desãvârsitã de Constantin. Locul cel mai înalt în aceastã ierarhie îl detineau membrii familiei imperiale, împodobiti cu titlul de nobilissimi. Dupã dânsii, o întreagã scarã de ranguri, precizate cu scrupulozitate si însotite fiecare de anumite ceremonii. Toti marii dregãtori ai Statului erau învestiti cu rangul uneia din urmãtoarele trei clase: illustres (viri), spectabiles si darissimf8.

66. E. Stein, op. cit., p. 105.

67. Bury, op. cit., I, p. 31.

68. [Despre aceste titluri onorifice (cu respectivele lor echivalente grecesti, anume iX^ovoipiov, jtEpipXeTttoi si

86
La început, în timpul simplicitãtii romane, claris-simus era o expresie vagã de respect. Ea ajunge acum un titlu particulai care se dãdea membrilor Senatului si, prin urmare, tuturor celor luati dintre dânsii pentru guvernarea provinciilor si pentru alte posturi mai mici. Titlul de spectabiles se acorda celor care, prin locul ce-1 ocupau, pretindeau o distinctie mai mare decât aceea a unui simplu senator: proconsulii, vicarii, guvernatorii militari ai provinciilor, magistri scriniorum. Capii ministerelor centrale, comandantii sefi ai armatelor, marele sambelan69 (praepositus sacri cubiculi) erau illustres.

c. Organizarea militarã, înmultirea provinciilor trebuia sã aducã o sporire a numãrului legiunilor, a cãror tãrie era însã mai micã decât înainte. O parte a legiunilor proveni acum din detasamentele cavaleriei (vexillationes), desfãcute din legiunile vechi si organizate în corpuri separate, independente de infanterie. Importanta cavaleriei a fost determinatã de felul de

Taica), se poate consulta: R. Guilland, Recherches sur Ies institu-tions byzantines, 2 voi. Berlin-Amsterdam, 1967, aici voi. I p. 23-27, 65-72 si 155; Idem, Titres etfonctions de l'Empire byzantin, Londra, VR, 1976 studiul nr. I, p. 17-40; O. Hirschfeld, Kleine Schriften, Berlin, 1913, reeditare, New York, 1975), p. 663-671; A. Berger si W. Ensslin în RE 9 (1914), 1070-1085 si 3 (1929), 1552-1568; Jones, LRE, voi. II, p. 528 si urm.].

69 [Despre praepositus Sacri cubiculi, v. R. Guilland, Recherches..., voi. I, p. 26, 177, 333 si 337; A. S. Dunlap, The of-fice of the Chamberlain in the late Roman Empire, în „Roman and Byzantine Studies. Studia human.", Univ. of Michigan, XIV (1924) (studiu greu accesibil pentru bibliotecile românesti)].

87
luptã al imperiului nou al Sassanizilor, ale cãror forte militare constau mai cu seamã din trupe cãlãri.

în organizarea, veche militarã exista o lacunã mare, si anume lipsa unei armate mobile de campanie, pe care împãratul sã o poatã misca oriunde se întâmpla sã fie amenintat. Aceastã armatã, a fost creatã de Diocletian si dezvoltatã de Constantin cel Mare.

Fortele militare ale imperiului constau acum din douã categorii de oameni: 1) trupele mobile de escortã sau campanie, comitatenses (în care cele mai bune era Palatini, care înlocuiau vechile gãrzi pretoriene): ele îl însoteau pe împãrat în miscãrile sale si formau un fel de „suitã sacrã" (comttatus); 2) trupele de frontierã sau limitanei, militia de tãrani asezati pe pãmântul din regiunea limes-ului si comandati de duci (duces).

Constantin alese cele mai bune trupe din comitatenses si fãcu din ele garda imperialã, strâns legatã de persoana împãratului, asa-zisele scholae palatinat. Ele erau conduse de tribuni si puse sub comanda înaltului demnitar magister qfficiorum71. în epoca mai târzie, comandantul tuturor era donecmKoq i&v G%oÃã>v72. Odatã cu aceastã creatie, Palatinii au fost

70 Scholae, dupã scolile filosofice, care stãteau în portice la Atena, si un portic era destinat gãrzilor în palat, ca sã fie gata la ordinele împãratului. [R.I. Frank, Scholae Palatinae, Roma, 1969; J. Haldon, Byzantine Praetorians, Bonn, 1984].

71 [R. Guilland, Titresetfonctions..., Londra, VR, 1976, studiul VI (Maîtres du IV-e et du V-e siecles, dupã ADSV (Sverdlovsk, a2i Ekaterinburg), 10 (1973 = „Mdlanges Sjuzjumov", p. 44-55)].

72 [Se pare cã primul domestikos ton scholon a fost patrikios Antonios, mentionat de cãtre cronicarul Theophanes Confessor (Cbronograpbia, ed. C. de Boor, voi. I, Leipzig, 1883 (si Hildesheim, 1963), p. 442, 25-26) la anul 767].

88

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

scosi din servicuL persoanei împãratului si pusi sub comanda sefilor militari din capitalã (magistri militum praesentales). Recrutate la început din barbari (mai mult germani, sub Leon - armeni, sub Zenon -isaurieni), în secolul al V-lea scholele erau în numãr de sapte în Orient si cinci în Occident. Fiecare schola constã la început din 1000 de oameni, mai târziu din 500, toti cãlãri, deosebiti prin arme si solda mai mare73. Când împãratul nu mai iesea în fruntea trupelor la rãzboi, îsi pierdurã caracterul militar, si chiar paza palatului le fu luatã si încredintatã trupei de ex-cubitores, al cãror sef, comes excubitorum, era un mare demnitar74.

Strâns legat de scholae era un corp de gãrzi, candidati, astfel numiti fiindcã aveau uniforma albã. în majoritate barbari, ei se strângeau în luptã în jurul împãratului, si s-au pãstrat pânã târziu în epoca bizantinã75.

73 Bury, op. cit., p. 37; Louis Brehier, Les institutions de Vem-pire byzantin (L'evolution de l'humanite), Paris, 1949, Cartea III, cap. V.

74 Mommsen, Da& romiscbe Militãrwesen seit Diocletian, în Idem, Hist. Schriften, ICI. Bd., p. 206 si urm. [Creatã de Leon I (457-474), mica gardã de corp a împãratului, formatã din 300 excubitores (sau exkoubitores), eia condusã de un comes excubitorum, care mai târziu a devenit domestikos ton exkoubiton. Primul detinãtor al acestei calitãti, mentionat în izvoare, este spatbarios Strategios pentru anul 765 (c/ Theophanes, ed. cit., I, p. 438, 10-11; Cf. Jones, LRE, voi. II, p. 658; J. Bury, The Imperial Administrative System in the Ninth Century, Londra, 1911, p. 57; despre raportul între scholae si excubitores, v. Jones, op. cit., voi. II, pp. 657-659].

75 [Mãrturiile privitoare la candidati în toatã istoria bizantinã au fost adunate de R. -Guilland, Titres et fonctions..., 1976, studiul nr. II, p. 210-225].

89
Pe când scholarii si candidatii erau stricto sensu gãrzi ale persoanei imperiale si nu pãrãseau niciodatã Curtea, decât pentru a-i însoti pe împãrati, mai era un corp de gãrzi, domestici, compus din cavalerie si infanterie, care stationa la Curtea imperialã, dar putea fi trimis oriunde pentru scopuri speciale. Comanda lor o aveau comites domesticorum, independenti de magistri militam.

Infanteria armatei de campanie se alcãtuia din legiuni mici, de câte 1000, si din corpuri de infanterie usoarã, auxilia; cavaleria, sub comandã separatã, consta din escadroane, vexillationes (500 de oameni). Toate aceste unitãti erau comandate de tribuni, în unele cazuri de praepositi.

Izvoarele recrutãrii erau multiple: 1) erau, mai întâi, aventurierii numerosi, romani sau strãini, care se ofereau voluntar si primeau pulveraticum (monedã mãruntã sau cheltuieli de cãlãtorie); 2) recrutii procurati de proprietari funciari; 3) fiii soldatilor, obligati a urma profesiunea tatãlui. Aceastã militie ereditarã cãzu în desuetudine înainte de lustinian; 4) strãinii asezati înãuntrul imperiului erau alt izvor de trupe. Acesti strãini (gentiles) erau mai ales germani si sarmati, organizati sub controlul ofiterilor romani; în Gallia, ei aveau numele special de laetf6.

La începutul imperiului, toatã armata sa, afarã de gardã, stãtea la frontierã (Jimes). Din secolul al IV-lea pânã în al Vl-lea, soldatii de frontierã apar ca o militie de tãrani asezati. Proprietatea, care mai înainte era nu-

Bury, op. cit., p. 39.

90

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

mai dreptul veteranilor, ajunge acum generalã. Soldatii primesc lotul lor de pãmânt (fundi limi-totrophi), ca o rãsplatã pentru apãrarea frontierei. Sub aceastã conditie, proprietãtile sunt mostenite de copii si libere de impozit.

Poate, cum sugereazã R. Grosse, denumirea primitivã a soldatilor de frontierã e ripenses sau riparienses; mai târziu, apare denumirea de limitanei, care predominã în secolul al Vl-lea. Cele dintâi se potrivesc pentru trupele de pe Rin, Dunãre si Eufrat. Limitanei, în bunã parte, se aflã în interior (în Isauria, în Egipt); erau împãrtiti în regiune pe castra si castella, de aceea li se zice si castriciani, castellani, castriani, castresiani. Se mai chemau si duciani, fiindcã erau comandati de duci (duces).

Limitanei apar în tot timpul existentei lor ca soldati de clasa a doua, cãci cei mai buni soldati se alegeau pentru armatele comitatense si palatine, restul mergea la limitanei. Ei erau plãtiti mai putin si aveau scutiri de impozite mai mici. Serveau timp de 24 de ani, pe când în armatele de campanie serviciul tinea numai 20 de ani; concediu obtineau numai exceptional77.

77 R. Grosse, Romische Militãrgeschichte von Gallienus bis zum Beginn der byzantinischen Themenvetfassung, Berlin, 1920, capitolul despre organizarea armatei. Gibbon a relevat defectele organizatiei militare a lui Constantin, descurajarea trupelor de frontierã prin conditiile de inferioritate în care erau puse fatã de cele palatine, slãbirea disciplinei acestora din urmã, abuzând de situatia lor privilegiatã, si de aceea stigmatizate de Ammianus Marcellinus, care le socoteste teroarea concetãtenilor, dar fricoase si slabe în fata dusmanilor (Ferox erat in suos miles et ra-pax, ignavus vero in hostes et fractus) - op. cit., cap. XVII.

91
Frontiera era împãrtitã, din punct de vedere militar, în pãrti, dupã regiunile provinciilor si, de la Diocletian, comandantul fiecãrei portiuni poartã titlul de dux limitis provinciae illius™. Fiecare dux fiind si comes de primul rang, i se dã uneori si denumirea din urmã, alteori cea de comes et dux. El avea, pânã la Constantin, rang de perfectissimus, în epoca lui Theodosius cel Mare clarissimus, de la începutul secolului al V-lea spectabilis (greceste nepid^emoq); cãtre sfârsitul secolului al Vl-lea devine magnificus, glorio-sus, iar în papirii egipteni apare ca patrikios19.

Comanda supremã a armatei si jurisdictia cea mai înaltã erau în mâinile împãratului. Afarã de el, comanda superioarã o avea, înainte de Diocletian, praefectus praetorio. Sub acest împãrat, situatia rãmase aceeasi; dar Constantin a retras prefectilor puterea militarã si a creat pentru comanda armatelor o nouã categorie înaltã de generali: magistri militum. Sub Constantin au fost numai doi: unul comandând infanteria - mag-isterpeditum, celãlalt cavaleria - magister equitum.

[Aspectele militare au fost reluate de cãtre D. van Berchem, L'armee de Diocletien et la reforme constantinienne, Paris, 1952 si J.F. Haldon, Recruitment and Conscription in the Byzantine Army C. 550-950: A Study of the Origins of the Stratiotika Ktemata, Viena, 1979, pp. 21-28].

78 Mommsen, op. cit., p. 272.

79 Grosse, op. cit., cap. IV. [Ansamblul acestor aspecte a fost reluat de cãtre R. Guilland, Recherches sur Ies institutions..., voi. II, pp. 132-169; Idem, Titres etfonctions..., studiile cu numerele VII-XIV; W. Heil, Der Konstantinische Patriziat, Basel-Stuttgart, 1966].

92

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Curând însã dupã Constantin cel Mare, numãrul acestor magistri militum a fost ridicat, si, de pe la mijlocul secolului al IV-lea, aflãm în Orient cinci magistri ai cavaleriei si pedestrimii, doi dintr-însii magistri militum praesentales (sau in praesenti), rezidând la Constantinopol si comandând fiecare jumãtate din palatini; ceilalti trei comandau în provinciile mari: Orient, Thracia si Illyricum.

în Occident gãsim doi magistri militum in praesenti, unul al infanteriei si altul al cavaleriei, acesta din urmã coordonat de cel dintâi, întocmirea aceasta a fost apoi modificatã, si comandantul infanteriei fu investit cu autoritate si asupra cavaleriei, fiind astfel comandant al infanteriei si cavaleriei, magister equitum etpeditum, sau magister utriusque militiae. în ultimii ani ai lui Theodosius cel Mare aceastã supremã comandã a armatelor Occidentului, se stie, fu concentratã în mâinile lui Stilicho, concentrare care conferi o putere enormã unui singur om.

sefii trupelor de frontierã, duces, erau în Occident subordonati comandantului infanteriei; în Orient, ei ascultau de magister militum în circumscriptia cãruia se aflau80.

80 Bury, op.cit., pp. 36-37. [A se adãuga aici A. Demandt în RE, suppl. 12 (1970), 556-790; D. Hoffmann, Der Oberbefehl des spâtromischen Heeres im 4.Jahrhundert n. Chr., în „Actes du 9e Congres International d'etudes sur Ies frontieres romaines", Bucuresti-Koln, 1974, pp. 381-397.

Despre annona (dvvrâva) si annona militaris, nu poate fi ignorat studiul lui A. Cerati, Caractere annonaire et assiette de l'im-pot foncier au Bas-Empire, Paris, 1975].

93

NICOLAE BANESCU

Statul roman nu si-a apãrat frotierele numai cu armatele sale regulate. El s-a sprijinit întotdeauna pe aportul micilor state vecine cu imperiul si aflate în raporturi de dependentã fatã de acesta, obligate a apãra teritoriul roman împotriva dusmanilor externi cu fortele lor proprii, uneori si a contribui cu osti la rãzboaie, în schimbul acestor servicii, ele primeau protectia romanã si erau scutite de tribut. sefii acestor state (indicate ca gentes, iar locuitorii lor ca gentiles sau barbari) se legau prin tratat de aliantã, foedus, si erau pentru imperiu federati, foederati. în timpul din urmã, tratamentul acesta a suferit o schimbare: seful statului clientelar avea sã priveascã o subventie anualã (annonae foederaticae, gr. mtriGeiq), presupusã a fi plata soldatilor adusi în campanie. Astfel de federati au fost, în secolul al V-lea, etiopienii, la frontiera de sud a Egiptului, arabii la Eufrat, tzanii, lãzii, abasgii în Caucaz. Pe baza unui astfel de contract au fost asezati la sudul Dunãrii vizigotii de cãtre Theodosius cel Mare si, prin contracte similare, cele mai multe popoare germane, care aveau sã dezmembreze provinciile din Occident; ele vor fi asezate ca foederati pe pãmântul imperiului81.

81 Ibidem, p. 42. Asupra federatilor cf. J. Maspero, &oi5epãmi et Ztpatiâtai dans l'armee byzantine au Vf siecle, BZ, 21 (1912), pp. 97-109. [G. Wirth, Zur Frage derfoederierten Staaten in der spãteren Romischen Kaiserzeit, în „Historia", 16 (1967), pp. 231-251; M. Cesa, Uberbegungen zur Foderatenfrage, „Mittei-lungen des Instituts fur osterreichische Geschichtsforschung", 92 (1984), pp. 307-316]. . ; ^ ..,..„

94
d. Decãderea economicã si reforma financiarã.

Dezvoltarea birocratiei centrale si provinciale, luxul Curtii imperiale si sporirea armatei reclamau cheltuieli mari, si Diocletian se îngriji de aceastã necesitate cu multã energie si ingeniozitate, printr-un nou sistem de impozite, în ridicarea veniturilor a fost de-acum înainte predominantã tendinta de egalizare si uniformitate. Italia, mai înainte scutitã de sarcinile impuse celorlalte provincii, îsi pierdu aceastã situatie favorizatã. Principalul izvor de venit era impozitul funciar pe pãmânt si munca agricolã. Diocletian decretã o revizie generalã a valorii pãmântului, un nou cadastru, cum s-ar zice astãzi, si introduse un nou regim de impozite, care tinea seamã de calitatea pãmântului si de productivitatea lui. Pãmântul putea fi de naturã si de întindere diferitã, dar avea o valoare identicã si dãdea aceeasi contributie. Astfel, 5 jugera de vie erau identice ca valoare cu 20 jugera de pãmânt cultivabil de calitatea întâi, cu 40 de jugera pãmânt de calitatea a doua si cu 60 de calitatea a treia82. Toate formau o singurã unitate, jugum. Sistemul impozitului creat de Diocletian, jugatio-capitatio, strânse impozitul pe cap si pe proprietate într-o unitate. Unitatea, jugum, era presupusã cã reprezintã portiunea de pãmânt necesarã întretinerii unui om (capul); cap ut înseamnã puterea de muncã umanã corespunzãtoare unui jugum. Marele proprietar numãra atâtea cãpita sau juga câti oameni putea întretine pãmântul sãu. Impozitul loveste deci proprietatea. A. Piganiol a dovedit cã sis-

82. Gugliemo Ferrero, La ruine de la civilisation antique, Paris, 1921, pp. 125-130; Bury, op. cit., I, p. 47. '

95
temui jugatio-capitatio presupune cã în nici un caz omul nu poate fi impus fãrã pãmânt; impozitul lovea unitatea fiscalã compusã din tãran si pãmântul sãu83. Orãseanul nu reprezenta un caput; de aceea, de la Constantin cel Mare, populatia oraselor care exercita negot sau mestesuguri plãtea o contributie, auri lus-tralis collatio, la fiecare 5 ani.

Un jugum avea nevoie, pentru a fi impus, de un caput corespunzãtor, si fiscul se silea sã afle pentru fiecare jugum disponibil un caput. Lipsa de brate era mare, si sarcina fiscului nu era usoarã. Tulburãrile secolului al III-lea nimiciserã proprietatea Statului. Acesta fu amenintat de pericolul ca multe ocupatii laborioase, atât de necesare, sã fie pãrãsite si pãmânturile lãsate necultivate din lipsã de brate de muncã, în aceastã epocã, fiecare se simtea apãsat de conditia sa si cãuta sã scape de ea: tãranul dezerta de la tarã, lucrãtorul îsi pãrãsea mestesugul, decurionul fugea de senatul municipal. Acestei grave situatii autoritatea i-a

83. L'impot de capitation sous le Bas-Empire romain, Chambery 1916, chap. IV. Cf. G. Ostrogorsky, Gesch. des byzan-tinischen Staates, ed. a II-s, Munchen 1952, pp. 33-34, care îsi însuseste toate aceste excelente consideratii ale învãtatului francez. [Trebuie adãugate aici contributiile lui J. Karayannopulos, Die Theorie A. Piganiols uber die lugatio-Capitatio und die neueren Auffassungen uber die Entwicklung der sozialen und fi-nanzwirtschaftlichen Institutionen in Byzanz, „Byzantinisch-Neugriechische Jahrbucher", 19(1966), pp. 324-349; Idem, Dieiu-gatio-capitatio-Frage und die Bindung der Agrarbevolkerung an die Scbolle, „Actes du VIP Congres de la Fede"ration Internationale des Associations d'Etudes Classiques", Budapesta, 1984, voi. II, pp. 59-72.] ,

96
aflat un singur remediu: constrângerea, tintuirea fiecãruia în conditia sa84. Administratia fãcea totul ca sã lege fiecare caput de jugum atribuit lui. Astfel, pãturi de populatie ruralã tot mai largi ajunserã încãtusate de brazdã.

Numele lui Constantin cel Mare e legat de primul text legislativ (octombrie 332) privitor la celebra institutie a colonatului. Colonul devine un arendas perpetuu si ereditar. Regimul n-a fost inventat, el a existat, desigur, în vechile monarhii din Asia si Egipt, în Grecia veche si în Gallia independentã; dar pe solul Occidentului, cum aratã Lot85, el a fost rezultatul sistemului de exploatare agrarã romanã. De la finele Republicii, mica proprietate ruralã dispãruse. Rãmâneau marea proprietate si cea mijlocie. Pentru cultivarea lor, erau douã sisteme: unul direct, încredintând aceste proprietãti intendentilor si lucrându-le cu ajutorul sclavilor, celãlalt, arendarea, întâiul sistem fu pãrãsit prin scãderea numãrului sclavilor. Micii arendasi liberi, care închiriau pãmântul pe termen scurt, se rãrirã foarte mult de la Traian încoace. Proprietarii nu puturã atunci decât sã-si dividã pãmântul, rezervându-si o parte si împãrtind restul în loturi, date la arendasi zisi liberi, coloni, si mai rar sclavilor asezati (.casati). La sfârsitul secolului al III-lea, imperiul se afla într-o crizã agricolã. Multi coloni ajung insolvabili si venitul fiscal suferã. Pentru a dezlega

84 F. Lot, La fin du monde antique et le debut du Moyen Âge (Bibliotheque de synthese historique, L'evolution de l'humanite), Paris, 1927, p. 115 si urm.

85 Ibidem.

97
aceastã problemã agrarã., legislatia lui Constantin creeazã, dupã expresia lui Buiy, o nouã „castã": ea îi face pe coloni arendasi cu forta. Acestia sunt legati de pãmânt, si copiii lor dupã dânsii86. Plãtesc în bani si mai ales în naturã o zecime din produse. Colonii sunt trecuti în rol pe domeniul de care tine parcela lor; de aci numele de adscripîicii (censibus adscripti), greceste evand'Ypaqtoi. Ei continuã a face parte din clasa liberã, dar sunt de fapt neliberi, legati de pãmânt. Dacã fug, sunt revendicati precum sclavii si pedepsiti, împreunã cu cel care i-a primit. Pãmântul îi tine legati din tatã în fiu. Colonatul devine deci o stare, o condi-tio intermediarã între libertate si sclavie.

Constrângerea a fost aplicatã si membrilor senatului municipal. Declinul vietii municipale e una dintre faptele sociale cele mai importante din secolele al IV-lea si al V-lea. Legea lui Caracalla, care conferea dreptul de cetãtean tuturor provincialilor, anihila privilegiile distinctive ale coloniilor romane, ale vechilor municipii si cetãtilor libere grecesti. Treptat, o nouã organizare municipalã, mai convenabilã unui despotism central, a fost introdusã în întregul imperiu. Legislatia lui Constantin cel Mare a pecetluit institutiile municipale ale imperiului conferindu-le caracterul fiscal pe care ele îl pãstreazã pânã la sfârsitul imperiului.

Proprietarii de pãmânt în provinciile romane locuiau în general în orase. Fiecare oras avea un district agricol, care forma teritoriul sãu, iar proprietarii de pãmânt, care posedau 25 de jugere, constituiau corpul din care erau alesi magistratii municipali. Toatã

Bury, op. cit., voi. I, pp. 55-57.