Antichitatea



Download 50.12 Kb.
Sana26.06.2017
Hajmi50.12 Kb.

CLASA A IX-A FR

ISTORIE ANTICĂ ŞI MEDIEVALĂ

ANTICHITATEA


  1. Periodizare

Este epoca istorică cuprinsă între mileniile IV î. Hr. (de la apariţia primelor oraşe-stat, apariţia scrisului şi cititului) până la căderea Imperiului Roman de Apus

  1. Popoare şi spaţii

Orientul antic este cuprins între estul Mării Mediterane şi Oceanul Indian şi Pacific. Cele mai vechi populaţii, care au întemeiat primele oraşe-stat, regate şi imperii au fost sumerienii şi semiţii , cei mai reprezentativi dintre aceştia fiind egiptenii şi evreii.

Europa antică cuprinde populaţiile indo-europene, care au venit cu civilizaţia bronzului: tracii, grecii, romanii, populaţiile germanice, balto-slavii, albanezii, iranienii, sciţii.

  1. Forme de organizare politică

ORIENT

Sumerienii (inventatorii scrierii)trăiau în oraşe stat, din sudul Mesopotamiei, conduse de regi.

Semiţii:

Egiptenii (un dar al Nilului) au format unul dintre cele mai mari regate ale Orientului, pe malul fluviului Nil. Teritoriul lor era format din 2 regate: Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos, unite de primul rege egiptean, Menes, în 3200 î. Hr., cu capitala la Memphis. Statul egiptean a durat 3000 de ani datorită puterii exercitate de faraon şi dinastii. 5 mari perioade formează istoria Egiptului antic: Regatul Vechi (mileniul III î. Hr.), Regatul Mijlociu (mileniul II î. Hr) şi Regatul Nou (a doua jumătate a mileniului II î. Hr.), Regatul Târziu (mileniul I î. Hr.), Egiptul elenistic (332 -30 î. Hr.). Cei mai importanţi faraoni egipteni, cu care început construirea piramidelor şi, ulterior, extinderea regatului, au fost Keops, Ramses al II-lea, Tutmes al III-lea. Faraonul aea drepturi depline asupra pământului şi supuşilor: el emitea legile, numea funcţionarii şi preoţii, hotăra asupra păcii sau războiului. Era ajutat de funcţionari (locţiitorul său era vizirul),aristocraţi, scribi. Societatea egipteană era împărţită în aristocraţia laică şi religioasă, oameni liberi (meşteşugari, negustori, agricultori) şi sclavi.

În anul 525 î. Hr. Egiptul a fost ocupat de perşi, apoi de Alexandru Macedon (332 î. Hr) şi, în final de romani (30 î Hr)



Evreii (poporul ales) s-au constituit ca popor pe un teritoriu foarte restrâns, pe care textele biblice îl numesc Canaan (pământul unde curge laptele şi mierea). Vechiul Testament oferă cele mai multe informaţii despre istoria evreilor. Precizează despre tribul lui Abraham (Avraam) care părăseşte, prin 2000 î. Hr., cetatea sumeriană Ur şi se stabileşte în tărâmul făgăduit de Yahve, în Canaan. Din cauza foametei, urmaşii lui Avraam sunt nevoiţi să emigreze în Egipt, unde vor rămâne aproape 100 de ani şi ajung sclavi ai faraonului, ceea ce declanşează Exodul (fuga din Egipt). Sub conducerea lui Moise, ei înaintează timp de 40 de ani spre răsărit, străbătând Peninsula Sinai, ajungând din nou în Canaan. Aici s-a constituit poporul lui Israel, dintr-o confederaţie de 12 triburi.. Către anul 1050 î. hr. apare în zonă un nou pericol, filistinii. Saul este proclamat rege, îi urmează David, întemeietorul Ierusalimului şi Solomon, regele înţelept.Statul se fărâmiţează după moartea acestuia şi se împarte în 2 state: Israel, la nord şi Iudeea, la sud. Astfel, evreii ajung sub stăpânire asiriană, babiloniană, persană şi romană. Ajunşi o minoritate în propria ţară, evreii se răspândesc în diferite regiuni ale Imperiului Roman, iar cultura lor se păstrează în timp în sânul acestor comunităţi dispersate (diaspora)
EUROPA

Indoeuropenii:

Tracii (după inzi, neamul cel mai numeros din lume) reprezintă una dintre cele mai numeroase populaţii din Antichitate; teritoriul lor se întinde între M. Carpaţi, râurile Tisa, Vardar şi Morava, Marea Neagră şi Marea Egee, la nord şi sud de Dunăre. Tracii se constituie ca populaţie în mileniu II î. Hr. Ocupaţia lor de bază a fost agricultura, dar şi meşteşugăritul. Erau organizaţi în triburi, dintre care se evidenţiază geto-dacii, de la nordul Dunării. În anul 15 d. Hr. pe teritoriile dintre Dunăre şi M. Balcani se formează provincia romană Moesia, iar în anul 46 provincia Tracia. Statul dac de la nordul Dunării, condus regele Decebal este înfrânt de Imperiul Roman în urma a două războaie, în 101-102 şi 105-106. Astfel, cea mai mare parte a Daciei devine provincie romană. Provinciile au fost romanizate, apoi vor trece sub stăpânirea Imperiului Bizantin.

Grecii (prima cultură europeană superioară) au realizat o cultură care a influenţat întreaga istorie a Antichităţii. Teritoriul pe care s-au format cuprinde 3 zone: continentală, insulară şi asiatică. Ocupaţia principală a fost comerţul. În jurul anului 200 î. Hr., triburi indo-europene s-au aşezat : aheii, ionienii, eolienii şi dorienii. Începând cu secolul VIII î. Hr., timp de 200 de ani, grecii au colonizat nordul Africii, vestul Asiei Mici, sudul Italiei şi Sicilia. Coloniile sunt organizate după modelul metropolei. Prin intermediul colonizării, grecii au răspândit alfabetul, moneda, organizarea polisului. Cele două tipuri de regimuri politice dezvoltate în polisuri sunt : democraţia – în Atena şi oligarhia – în Sparta. Guvernarea democratică pe care Atena o oferă lumii ca model este rezultatul unor reforme politice succesive. Reprezintă acea formă de guvernare care permite participarea cetăţenilor, poporului, la conducerea statului . Forma antică ateniană este de democraţie directă. Principalii reformatori atenieni au fost, în secolele VI-V î. Hr., perioada apogeului democraţiei ateniene: Dracon, Solon, Clistene şi Pericle. Şi totuşi nu toţi participau la viaţa politică: doar eupatrizii şi oamenii liberi cu stare. Străinii, femeile şi copiii nu aveau drepturi politice iar sclavii nu aveau nici libertate personală. Principala instituţie ateniană era Adunarea Poporului (Ecclesia).În Sparta, cetate aristocratică, accentul se punea pe instruirea militară. Numai aristocraţia avea puterea politică. Sparta şi Atena, cetăţi diferite politic se unesc pentru a conduce războaiele cu perşii (cu victorii importante ale grecilor la Marathon, Termopile, Salamina, Plateea) dar sunt şi în Conflicte în timpul războiului peloponesiac, în urma căruia Atena decade şi lumea greacă se prăbuşeşte sub ocupaţia altor popoare.

Romanii (fiii lupoaicei) , locuitorii pen. Italice, au întemeiat cel mai important stat al Antichităţii. Populaţia anterioară aşezării romanilor, etruscii, au creat prima civilizaţie locală. Istoria politică a statului roman începe cu 21 aprilie 753 î. Hr. când, aşa cum spune legenda, Roma a fost fondată de Romulus. Prima formă de organizare politică a Romei a fost Regalitatea (753 î. Hr – 509 î. Hr) , asemănătoare polisului grec. Oraşul, ridicat pe colina Palatin, era condus de un rege. La conducerea cetăţii romane s-au perindat 7 regi, care erau şi comandanţii militari şi preoţi supremi. Pe lângă acesta a fost instituit un Senat (sfat al bătrânilor) şi au fost organizate adunări populare. Cele două instituţii erau formate numai din cetăţeni romani. Cetatea era condusă de patricieni şi în mod restrâns de plebei. Străinii şi sclavii nu aveau drepturi politice. Ultimul rege este îndepărtat de aristocraţie şi se instituie Republica (509 î. Hr – 27 î. Hr.). Senatul este principala instituţie . Puterea executivă este exercitată de magistraţi, dintre care cei mai importanţi sunt cei 2 consuli. Plebeii câştigă lupta politică cu patricienii şi li se acordă drepturi scrise (Legea celor 12 Table). Treptat, puterea politică este preluată de nobilime, rezultată din amestecul patricienilor şi a plebeilor bogaţi. În secolul II î. Hr. Republica se confruntă cu o criză internă economică şi socială, urmată în secolul următor de una politică. Războaiele civile se încheie prin căderea Republicii şi instalarea Principatului (27 î. Hr.- 284 d. Hr) de către Octavianus Augustus. Senatul îi oferă acestuia întreaga putere politică ş militară, titlurile de prim senator, pontifex maximus (mare preot), tribun al poporului, imperator, Statul roman devine, pe parcursul celor 250 de ani, prima perioadă a Imperiului, o monarhie. Suprafaţa statului a crescut , cunoscând în timpul împăratului Traian maxima expansiune. Politica de unificare şi consolidare a statului s-a bazat pe romanizarea populaţiilor cucerite. În cursul secolului III s-a declanşat criza Principatului. Armata a devenit cea mai importantă instituţie a statului, cu rol determinant în numirea şi detronarea împăraţilor. În tot acest timp atacurile populaţiilor de la graniţele imperiului s-au intensificat. Această perioadă de anarhie militară este depăşită prin reformele lui Diocleţian . Cu acesta începe a patra etapă din istoria Romei antice, Dominatul (284 – 476). Puterea împăratului devine absolută: divinitatea originii împăratului, legarea ţăranilor de glie (coloni), înscrierea meşteşugurilor în corporaţii, transformarea cetăţenilor în supuşi. Marilor transformări politico-administrative li se adaugă inaugurarea noii capitale imperiale, Constantinopol, în 330. În anul 395, împeriul este împărţit în 2 : Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma, ulterior Ravenna, cucerit de vandali în 476, şi Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, devenit Imperiul Bizantin, cu propria se evoluţie, încă un mileniu.


  1. Moştenirea culturală a Antichităţii

Întreaga cultură a Orientului antic s-a aflat permanent în strânsă legătură cu evoluţia organizării statului, cu necesităţile practice. Arhitectura ocupă locul central, fiind legată de urbanistică, religie şi cultul morţilor. Sumerienii îşi oficiau ceremonialul religios în templele în trepte specifice, numite ziggurate, (cel mai cunoscut fiind Turnul din Babilon) egiptenii au ridicat piramide închinate faraonilor şi regilor. Cele mai cunoscute piramide rămân cele de la Gizeh, dintre care cea a faraonului Keops este considerată una dintre cele şapte minuni ale lumii. Alături de aceasta se situează o altă construcţie sumero-babiloniană : Grădinile suspendate ale Semiramidei. Sumerienii au creat şi prima opera literară, „Epopeea lui Ghilgameş”, primul cod de leg scrise, „Codul lui Hamurabi” şi prima scriere , scrierea cuneiformă. Scrierea egiptenilor se numeşte scrierea hieroglifică.



Spiritualitatea antichităţii greceşti stă la originea valorilor fundamentale ale civilizaţiei europene, întemeiate pe literatura, istoria, filosofia, ştiinţele şi arta care îşi au începuturile în Grecia antică. Sparta şi Atena oferă două modele de educaţie diferită, care reprezintă reflexul a două sisteme politice, a două mentalităţi diferite despre cetăţean şi viaţa cetăţii. Homer este primul poet al cărui nume s-a păstrat, autorul celor două epopei, Iliada şi Odiseea. Drama greacă , cu cele două genuri ale ei, tragedia şi comedia, îşi găseşte începuturile în serbările dedicate lui Dyonissos. Eschil şi Sofocle tratează teme mitologice şi psihologice. Herodot şi Tucidide sunt primii istorici ai culturii europene. Din anul 776 î. Hr., anul primei olimpiade, sunt datate evenimentele istoriei greceşti. Filosofii greci caută să răspundă la marile probleme ale omului şi universului: Tales, Democrit, Socrate, Platon şi Aristotel. Ştiinţa greacă este legată de filozofie. Pitagora, Arhimede, Hipocrate, dezvoltă matematica, astronomia, filosofia, medicina. Arhitecţii şi sculptorii creează un canon de proporţie şi armonie. Arhitectura greacă se întemeiază pe stabilitate şi echilibru, iar elementul principal al edificiilor este coloana (dorică, ionică şi corintică).În educaţia ateniană un loc important îl ocupa şi muzica, gimnastica. Spre deosebire de modelul atenian educaţia este riguros controlată de stat, domeniul principal fiind cel al instruirii militare.

Arta romană este expresia evoluţiei statului roman, factorul de civilizaţie al Antichităţii. Romanii împrumută de la greci stilurile, de la etrusci arcul rotund, iar de la orientali monumentalitatea şi bogăţia decoraţiunilor. Oraşul este un ansamblu de construcţii utilitare, cu un înalt grad de civilizaţie , străzi pavate, canale de scurgere, conducte pentru apa menajeră. Locul de întâlnire al cetăţenilor romani era forumul iar în interior erau construite diferite edificii: arce de triumf, columne, temple, altare, statui.Cel mai cunoscut forum este Forumul lui Traian. Amfiteatrele erau clădiri grandioase, de formă circulară, cu mai multe etaje şi o arenă în centru, în care se desfăşurau luptele cu gladiatori. Cel mai cunoscut este Colosseum - ul, din timpul împăratului Vespasian. Termele erau construcţii publice în care se aflau săli de baie, biblioteci, săli de muzică, galerii de artă, parcuri.

5.Marile religii
Iudaismul este una dintre cele mai vechi religii, care poate fi semnalată încă de când evreii erau triburi nomade în Arabia. Mozaismul este religia ebraică iniţială, întemeiată de Moise, care a impus, eliminând idolii, ca zeu tribal, unic şi absolut, pe Yahu, numit ulterior şi Yahweh (Yahve, Iehova), în urma revelaţiei divine pe care a primit-o pe Muntele Sinai şi pe care a cuprins-o în Tabla Legilor (Decalogul). Aceste legi constituie baza gândirii religioase ebraice: Israelul are un singur Dumnezeu şi el este invizibil, inefabil. Dumnezeu îi ocroteşte pe cei drepţi. Cartea sfântă este Thora,care cuprinde Talmudul ( Învăţătura) şi Vechiul Testament .

Budismul , religia cumpătării, s-a dezvoltat în India. Este fondată de Siddharta Gautama , în secolul VI î. Hr., fiul unui prinţ. El renunţă la bogăţii şi alege să trăiască în asceză, căutând adevărul vieţii. El alege în final calea de mijloc, atingând iluminarea . El primeşte numele de Buddha (Cel Iluminat), sprijină doctrina reâncarnărilor şi pe ceea a recompensării meritelor (karma). 4 adevăruri fundamentale stau la baza filosofiei budiste. Respectarea acestora duce la cunoaşterea Nirvanei, starea de fericire absolută. Budismul se răspândeşte în zona de sud-est a Asiei, numărând azi 400 de milioane de credincioşi.

Creştinismul este religia întemeiată de Iisus din Nazaret, născut la Betleem , în timpul împăratului roman Augustus. Numele IIsus este forma greacă a numelui ebraic Ioşua, ce înseamnă Mântuitorul sau Domnul care mântuie. Messiah (în greacă Hristos) înseamnă Unsul lui Dumnezeu, asociat cu simbolul peştelui. Rezumată în Evanghelii, doctrina formulată de Iisus este o nouă versiune a Legii şi are două componente : filiaţia sa divină şi misiunea mesianică. În cursul secolului II , creştinismul îşi clarifică doctrina; tot acum sunt emise şi primele ordonanţe împotriva creştinilor. Printre împăraţii persecutori s-au numărat: Traian, Decius, Valerian, Diocleţian, Galeriu.Prin Edictul de la Milano, creştinismul devine religie egală cu celelalte culte păgâne, iar din 392 creştinismul devine unica religie din stat. Cartea sfântă este Noul Testament.
Islamismul este religia supunerii faţă de Allah. Mahomed , după un deceniu de meditaţii, începe să predice. Oraşul său natal, Mecca, îi este potrivnic. Se refugiază la Mrdina, în 622, anul de început al erei musulmane. Cartea sfîntă este Coranul. Dogma islamică are două componente esenţiale : Allah este unica forţă şi Mahomed este solul acestuia. Învăţătura musulmană se bazează pe 5 stâlpi ai credinţei: mărturisirea credinţei, rugăciunea, binefacerea şi milostenia, postul Ramadanului, pelerinajul la Mecca.

EVUL MEDIU
Europa medievală este o Europă creştină. Dincolo de conflictele socile şi politice, de diversitatea etnică, există unitatea profundă a credinţei, în ciuda schismei din 1054, în urma căreia capul Bisericii catolice devine papa, episcopul Romei, iar al Bisericii ortodoxe , patriarhul din Constantinopol. Într-o lume profund credincioasă , în care adeseori progresele sunt compromise din cauza foametei, a molimelor şi a războaielor, Biserica creştină joacă un rol important. Viaţa culturală şi intelectuală este strâns legată şi controlată de Biserică. Europa creştină influenţează şi, la rândul său, este influenţată de lumea musulmană.
1.Periodizare

Perioada Evului Mediu sau a Epocii Feudale durează din secolul V , aproximativ 1000 de ani. Sfârşitul acestei epoci este mai devreme în Occident, care trece mai rapid la Epoca Modernă datorită avansului economic şi politic, şi mai târziu în Rasărit, aproximativ în secolele XVII- XVIII.


2. Formarea popoarelor medievale

Imperiul Roman măcinat de crizele interne se confruntă, începând cu secolele III-IV şi cu invaziile barbarilor, atrase de strălucirea oraşelor imperiale. Popoarele care au schimbat istoria Europei sunt de origine germanică (anglo-saxoni, franci, burgunzi, vizigoţi, vandali), de origine slavă şi de origine asiatică (huni, avari, bulgari, maghiari). Din punct de vedere cronologic, putem identifica migraţiile desfăşurate în secolele IV-VII,, şi pe cele târzii, petrecute în secolele XI-XIII (unguri, pecenegi, uzi, cumani, turci selgiucizi şi mongoli)

Roma se prăbuşeşte sub loviturile barbarilor vizigoţi şi vandali, în secolul V. Continentul devine un mozaic: anglo-saxonii cuceresc Britania, francii Gallia, burgunzii Savoia, vizigoţii Spania, vandalii Africa, ostrogoţii Italia. În anul 476, Roma, respectiv Imperiul Roman de Răsărit încetează să mai existe, structurile romane menţinându-se în partea orientală a fostului imperiu.

Suprapunerile etnice determină naşterea unor noi popoare şi a unor noi limbi, denumit numit etnogeneză.

Popoarele germanice: scandinavii, danezii, olandezii, germanii şi britanicii

Popoarele romanice : francezii, italienii, portughezii, spaniolii, românii

Popoarele slave: ruşi, ucrainieni, bieloruşi, polonezi, slovaci, cehi, sârbi, croaţi, sloveni, bulgari

Popoarele fino-ugrice: finlandezii, estonienii şi maghiarii

Arabii şi popoarele turcice proveniţi din Arabia şi Asia Centrală au repurtat succese militare în Europa Occidentală şi Imperiul Bizantin. Turcii selgiucizi au cucerit Bagdadul în 1055 şi au preluat hegemonia lumii islamice, iar turcii otomani cuceresc Constantinpolul, în 1453, ceea ce înseamnă căderea ultimului bastion creştin din Orient
3.Civilizaţia medievală

Demografie şi economie în Evul Mediu

Societatea medievală este diferită de cea antică. Este una agrară şi rurală. Este o societate bazată pe relaţia de dependenţă personală. Populaţia medievală se dublează între secolele X –XIV. Oraşul este centrul economiei meşteşugăreşti şi de schimb. Meşteşugarii se organizează în bresle , iar negustorii în ghilde. Există 3 metale monetare: aurul, argintul şi arama. Dependente iniţial de autoritatea seniorială, oraşele obţin dreptul de comună. Oraşul devine treptat sediul unui nou tip de civilizaţie, sprijin al regalităţii în opera de centralizare a statului.

Societatea medievală cunoaşte o structură complexă, clasele sociale distingându-se prin poziţia juridică, rolul în activitatea productivă şi puterea economică. Categoriile sociale se diferenţiază printr-un sistem complicat de dependenţe interpersonale. Clasele sociale sunt nobilimea, ţărănimea şi orăşenii. Feudul,obiect al relaţiei de vasalitate, reprezintă lotul de pământ pe care seniorul îl atribuie vasalului cu drept de folosinţă, de conducere şi de administrare. Contractul astfel stabilit, forma juridică a vasalităţii, cuprinde 3 părţi: omagiul, jurământul de credinţă şi învestitura. Vasalul, pentru folosirea feudului se obligă să fie credincios, să servească interesele suzeranului, să îl susţină militar. Seniorul suprem, suzeranul, este regele, căruia, teoretic, toţi feudalii îi sunt vasali. Ţărănimea , majoritară, este principala producătoare de bunuri. Se împarte în 2 categorii: liberă şi dependentă. Ea este supusă unui sistem de obligaţii în muncă, în produse dar şi în bani.
Arta

Biserica, cea mai puternică instituţie medievală, are un rol primordial sub aspect moral şi intelectual. Preoţii sunt consideraţi elita spirituală. Arta caracteristică ţărilor occidentale catolice, dezvoltată între secolele XI- XIII, se numeşte artă romanică. Arta gotică a secolelor XII-XV este predominant orăşenească. Biserica susţine arta care să-i exprime rolul major.

În Europa medievală timpurie singurul stat civilizat este Imperiul Bizantin, care îmbină 3 componente principale: orientală, elenistică şi romană. Aportul Orientului este esenţial în viziune despre lume, în concepţia estetică. La rândul ei, arta bizantină influenţează pe arabi. Aceştia sunt difuzori de artă şi ştiinţă dar şi creatori originali .

Arhitectura medievală românească se întemeiază pe tradiţia autohtonă şi pe influenţe exterioare. Cetăţile bizantine sunt ridicate pe vechi fortificaţii. Primele biserici din piatră apar la Basarabi, Niculiţel, Sântă-Mărie Orlea, curţile domneşti de la Câmpulung şi Curtea de Argeş , care marchează naşterea stilului muntenesc, iar în timpul domniei lui Ştefan cel Mare prosperitatea societăţii moldoveneşti se reflectă în artă, în numărul mare de biserici.




  1. Statul şi politica

Centralizarea statelor
Franţa

Clovis, rege al francilor, este întemeietorul statului franc. El unifică teritoriile fostei Galii şi se converteşte la creştinism. Urmaşii săi îşi dispută moştenirea, iar statul se divizează. Carol cel Mare reface puterea statului franc în secolul IX, este încoronat ca împărat în anul 800, de către papă. Monarh de drept divin pune bazele Imperiului Carolingian, prin cuceriri, considerându-se succesor al împăraţilor romani.. Urmaşii împart în anul 843 imperiul în 3 teritorii care vor evolua distinct. Dinastia franceză Capet continua centralizarea statului. Pretenţiile la tronul Franţei ale regelui englez declanşează Războiul de 100 de ani dintre Franţa şi Anglia (1337 – 1453), victoria finală fiind de partea Franţei. Acesta devine o forţă militară a Europei Occidentale. Regii din această perioadă îşi extind domeniile regale, devin suverani ereditari şi concentrează toată puterea publică.
Imperiul Romano-German

Este organizat de Otto I cel Mare şi de dinastia de Saxonia.. Acesta supune pe marii feudali, îi înfrânge pe unguri şi slavi, italieni. Papa îl încoronează ca împarat (al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, cum va fi numit în secolul XV), dar spaţiul va rămâne extrem de divizat datorită politicii externe expansioniste, a forţei marilor principi, dezvoltării oraşelor. Lipsa unei autorităţi centrale puternice permite ridicarea unor mari seniori, apariţia unor ducate separatiste. Fărâmiţarea feudală este menţinută şi de tendinţele centrifuge ale oraşelor. Mişcările religioase protestante şi Războiul de 30 de ani adâncesc fărâmiţarea imperiului german.


Ţările Române

In secolele IX-XI în Transilvania, izvoarele şi documentele atestă existenţa unor formaţiuni politice prestatale, ducate şi voievodate, conduse de Gelu, Glad şi Menumorut. Între secolele XII şi XIV Transilvania este cucerită efectiv şi sistematic de către unguri. Românii vor deveni „naţiunea tolerată”, supusă celor trei naţiuni privilegiate: maghiari, saşi şi secui

Încă din secolul a XII-lea la sud de Carpaţi este atestată sosirea lui Negru Vodă din Făgăraş, pentru ca în secolul XIII, Diploma cavalerilor ioaniţi să ateste existenţa a 5 formaţiuni politice, cnezate şi voievodate. Basarab I le unifică si stabileşte independenţa Ţării Româneşti faţă de pretenţiile coroanei maghiare, prin victoria de la Posada. Urmaşii acestuia vor consolida domnia şi vor continua centralizarea statului şi a instituţiilor acestuia.

În spaţiul din răsăritul Carpaţilor sunt menţionate „ţări”, codri, ocoale şi sosirea lui Dragoş, voievod din Maramureş, trimis de coroana maghiară pentru apărarea teritoriului de invazia tătarilor. La mijlocul secolului XV, Bogdan, cneaz din Maramureş, îl înfrânge pe urmaşul lui Dragoş şi unifică teritoriile sub conducere sa. Urmaşii acestuia pun bazele dinastiei Muşat şi consolidează instituţia domniei, extind ţara până la Dunăre şi mare.


Imperiul Otoman

Urmaşii lui Mahomed au cucerit o mare parte din nordul Africii, Palestina, Siria, Egipt, Mesopotamia, Persia, Spania. Califii arabi vor păstra în organizarea imperiului un echilibru între interesele proprii şi respectul faţă de popoarele supuse.

Turcii otomani reprezintă sinteza evoluţiei popoarelor turcice până la începutul secolului XIV. O dată cu Osman începe expansiunea lor şi formarea unei dinastii şi a unui imperiu care în timpul lui Soliman Magnificul devine tricontinental. Cuceririle au două motivaşii : cel religios (fanatismul musulman) şi cel militar. Sultanii au puteri nelimitate, despoţi, care guvernează cu ajutorul consiliului imperial (Divan). Îşi datorează cuceririle şi decăderii Imperiului Bizantin şi crizei politice din sud-estul Europei.

Cruciadele europenilor din secolele XI-XIII sunt campaniile militare organizate iniţial din iniţiativa papei pentru eliberarea Locurilor Sfinte din Ierusalim. Obiectivele nu au fost atinse, ba chiar au provocat reacţii adverse.


5. Sfârşitul Evului Mediu
Umanismul şi Renaşterea (secolele XIV-XVI)
Umanismul se întemeiază pe cultura antică şi se pune gândirii medievale; creează modelul omului conştient de valoarea raţiunii şi de puterea de a-şi construi propriul destin. Idealul Umanismului este omul, educat, angajat activ şi eliberat de constrângeri. Cetăţeanul este chemat să se desăvârşească prin cultură, eliberată de sub tutela bisericii. Tiparul contribuie la difuzarea ideilor şi răspândirea culturii. Spiritul Renaşterii stimulează creaţia în toate domeniile. Savanţi şi erudiţi revigorează centre de cultură: Erasmus din Rotterdam, Dante Alighieri, Nicolo Machiavelli, Leonardo da Vinci. Spiritul Renaşterii este în mod vizibil dezvăluit de operele artiştilor pictori şi sculptori: Botticelli, da Vinci, Michelangelo, Tiţian, Rafael.
Reforma religioasă şi urmările sale

Protestantismul reprezintă una dintre manifestările Reformei, complex de evenimente petrecute în Europa secolului XVI, odată cu abandonarea catolicismului de către pături largi ale unor orăşeni elveţieni, germani, ai Ţărilor de Jos, Scandinaviei, Franţei şi Angliei şi trecerea lor la bisericile protestante.

Încă din secolele XIV-XV contestări ale Bisericii catolice au loc în Anglia şi Boemia.

În 1517, preotul Martin Luther afişa pe uşa bisericii din Wittenberg „Cele 95 de teze împotriva vânzării de indulgenţe”. Principii germani şi păturile de jos se alătură ideilor religioase, astfel luând naştere luteranismul.

Un adept al luteranismului este şi Jean Calvin, care , la Geneva, îşi pune în practică ideile. Accentul cade pe predestinare.

În Anglia, Reforma religioasă a început odată cu protestul regelui Henric al VIII-lea faţă de refuzul Papei de a-i anula căsătoria cu Caterina de Aragon El rupe relaţiile de subordonare religioasă faţă de Roma, în 1534, prin Actul de Supremaţie, prin care devine şeful Bisericii Anglicane.

Reacţia Bisericii catolice de a opri, împiedica răspândirea cultelor protestante şi consolidarea puterii catolice se numeşte Contrareformă. La consolidarea autorităţii catolice un rol important l-au avut şi noile ordine monahale, Inchiziţia, arta barocă.

Timp de peste un secol Europa a fost dominată de războaie în numele religiei. Cauzele religioase şi cele politice sunt adeseori combinate , mai ales în Franţa. Hughenoţii (protestanţii) formau o minoritate puternică. Primele războaie religioase stabilesc câteva victorii hughenote. Din 1572, însă, Caterina de Medici începe prigoana împotriva hughenoţilor. Noaptea Sfântului Bartolomeu (23-24 august 1572) este una sângeroasa în istoria Franţei. Peste 3000 de hughenoţi sunt ucişi în Franţa. Războiul civil nu aduce pacea. În 1598, în Franţa se instalează pacea prin Edictul de la Nantes, care acorda libertate protestanţilor.



Marile descoperiri geografice

Desprinderea de Evul Mediu şi trecerea la Epoca Modernă este marcată de evenimente care cuprind toate aspectele vieţii, iar între acestea se află şi marile descoperiri geografice.Îmbogăţirea cunoştinţelor geografice, progresele tehnice, cartografice, spiritul de aventură, dorinţa de cunoaştere contribuie, alături de cerinţele economice, la declanşarea curajoaselor expediţii ale europenilor. Primele expediţii sunt organizate de portughezi şi spanioli.

Portugalia : Henrik I Navigatorul, Bartolomeo Diaz şi Vasco da Gama- descopera India

Spania: Cristofor Columb descopera America; Amerigo Vespucci relatează despre descoperirea noului continent

Exploratorii englezi, francezi şi olandezi continuă expediţiile în secolele XVI-XVII.

Descoperirile geografice impun supremaţia Europei asupra lumii. Economia continentului este influenţată de dezvoltarea comerţului, care capătă caracter mondial, iar preţurile cresc (revoluţia preţurilor). Axa comercială se mută de pe Marea Mediterană pe Oc. Atlantic şi favorizează apariţia noilor puteri economice: Portugalia, Spania şi Anglia. Atât în Europa cât şi în Lumea Nouă sunt aclimatizate noi plante şi animale. Se formează imperiile coloniale Portugalia şi Spania care vor fi treptat înlăturate de Olanda, Anglia şi Franţa.


Absolutismul monarhic

În Occidentul Europei, în cadrul regimurilor absolutiste din Spania, Anglia şi Franţa, puterea monarhului este nelimitată, iar cele 3 ordine au o poziţie subordonată.

În Spania, absolutismul monarhic este întemeiat în secolul XVI, de regi din dinastia de Habsburg, care conduce cea mai lungă perioadă şi transformă Austria într-un stat separat, în Impriul Habsburgic.

În Franţa, dinastia Bourbon întemeiată în secolul XVI conduce Franţa până în secolul XVIII, duce o politică colonială. Ludovic al XIV-lea este simbolul monarhiei absolutiste, guvernând după principiul „Statul sunt eu”. Dinastia va primi critici din partea societăţii culminând cu Revoluţia Franceză, care va înlocui monarhia absolutistă cu monarhia constituţională.

Dinastia Tudor conduce statul englez intre secolele XV şi începutul secolului XVII:Cele mai importante figuri regale sunt Henric Tudor, Henric al VIII-lea şi Elisabeta Tudor.

Dinastia Romanov impune un regim autocratic. Primul ţar este Ivan IV, din secolul XV. Urmaşii săi, Mihail Romanov, Alexei Mihailovici consolidează autocraţia. Petru cel Mare va pune bazele statului autoritar.



Războiul de 30 de ani (1618-1648) are cauze declarate (libertatea religioasă) şi cauze nedeclarate (cuceririle teritoriale, prestigiul). Statele se grupează în cele două tabere conduse de Bourboni şi de Habsburgi. Pacea de la Westfalia consacra aplicarea în practica politică a două noi principii: cel al echilibrului european al puterilor şi cel al dreptului popoarelor.

Războiul de 30 de ani şi Pacea de la Westfalia marchează începutul unei noi epoci cunoscute sub numele de Vechiul Regim, dominată de raţiunea de stat.

Do'stlaringiz bilan baham:


Ma'lumotlar bazasi mualliflik huquqi bilan himoyalangan ©hozir.org 2017
ma'muriyatiga murojaat qiling

    Bosh sahifa