Istoria imperiului bizantin

309
aceastã alegere si Leon fu încoronat în palatul Hebdomon, la 7 februarie 457. Nefiind un Augustus sau o Augusta, pentru a îndeplini ceremonia încoronãrii, ea fu îndeplinitã de patriarhul Anatolios363, fiind, cum s-a mai spus înainte, întâiul împãrat încoronat de patriarh.

Pericolul german, atât de agresiv în timpul lui Arcadius, reînvia acum, desi într-o formã mai putin violentã. Aspar era un alan, dar reprezenta interesele germane (sotia sa era o ostrogotã). Pozitia lui, dupã întronarea lui Leon I, era puternicã. El avea comanda de magister militum inpraesenti, iar fiul sãu, Arda-burius, a fost numit, dupã proclamarea noului împãrat, magister militum per Orientem.

Spre a neutraliza puterea lui supãrãtoare, rãzimatã pe germani si strãini, Leon I îsi recrutã regimente din supusi indigeni si anume din isaurieni, vestiti prin vigoarea si vitejia lor. împãratul îsi apropie în acelasi timp pe unul din conducãtorii lor, numit Tarasi-kodissa364, care veni la Constantinopol si cãruia Leon îi dãdu de sotie pe fiica sa Ariadne (466-467). seful isaurian îsi schimbã atunci numele sãu neobisnuit în acela de Zenon, în amintirea unui cetãtean care a ajuns la mãrire în Statul roman365.

363 Descrierea ceremoniei, dupã Constantin Porphyrogennetos, la Bury, op, cit., pp. 315-316. [Opinie sustinutã si de G. Ostrogorsky, Histoire de l'Etat byzantin, p. 90, n. 2, cf. W. EnsslinJ

3M 'Poucro'DjLijSAaSeroTou (Candidus, p. 473, ed. Bonn), cum sugereazã Brooks: "nãscut din Rusumblada". ;<

365 Hodgkin, op. cit., III, p. 36. . . , .>

310

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Leon I institui si un nou corp al gãrzii, Excubitorii, cãci îl întâlnim întâia oarã în domnia lui. E probabil sã fi fost recrutati dintre isaurieni, pentru a fi opusi mercenarilor strãini366.

în primii ani ai domniei, o interventie în Lazica îl sili pe regele Gobazes (sau Goubazes) sã abdice în favoarea fiului sãu. Primindu-1 apoi la Constantinopol, Gobazes se declarã supus imperiului, dar fiind atacat de Peroz al Persiei (468), Leon I, ocupat cu expeditia în Africa, nu 1-a putut ajuta si, astfel, autoritatea în Lazica fu pierdutã.

Aspar nu putea vedea cu ochi buni aducerea în capitalã a trupelor de isaurieni si a sefului lor, devotat împãratului. El a încercat, cu soldati de-ai lui Zenon, sã-1 asasineze pe acesta, pe când se afla în Thracia pentru a respinge o nãvãlire a hunilor. Când Zenon, numit magister militum per Orientem, a plecat în Isauria, unde a suprimat un periculos brigand, Indakos, în lipsa lui, împãratul a împlinit o veche promisiune fãcutã lui Aspar, înãltând la rangul de Caesar pe fiul-sãu Patrikios (469-470). Dar ridicarea unui arian la un rang recunoscut ca o treaptã spre tronul imperial, a produs o revoltã generalã la Constantinopol si manifestatii zgomotoase au avut loc la Hippodrom. împãratul a cãutat sã linisteascã multimea, declarând cã Patrikios era gata sã treacã la adevãrata credintã. Noul Caesar a fost logodit cu Leontia, fiica mai micã a împãratului.

366 Bury, op. cit., p. 318. Cf. Brooks, The Eastern Provinces, p.

471. ••-• - ,«, •' ;;

311
în acest timp, un german, Anagast, magister mili-tumper Thraciam, amenintã cu rebeliunea. Trimisi ai Curtii îl conving sã renunte la întreprinderea sa si el pretinde cã a fost instigat de Ardaburius. în fata atâtor intrigi, Zenon se întoarce în grabã la Constantinopol, unde se hotãrãste distrugerea lui Aspar si a familiei sale (471). Aspar si Ardaburius au fost ucisi de eunuci în palat. Caesarul Patrikios a fost numai rãnit. Pentru aceastã faptã, Leon I a fost stigmatizat cu porecla de makelles (mãcelarul)367.

b. Situatia în Occident. Rãzboaiele cu vandalii si ostrogotii. Majorian, ales în Pars Occidentalis, la l aprilie 457, a fost un împãrat de seamã, iubitor al binelui public, în scurta-i domnie de patru ani, el a dat o legislatie însemnatã. Fatã de barbari a avut o atitudine energicã: a pacificat Gallia, a trecut în Spania si a voit sã se îmbarce pentru recuperarea Africii. Dar flota romanã fu capturatã si proiectul sãu zãdãrnicit. Când se întoarse în Italia, în 461, însotit de putine trupe, între Genova si Pavia fu învãluit de oamenii lui Ricimer, care se temea de el si, dupã câteva zile, de-

367 (J.B. Bury, LRE, voi. I, Londra, 1923, p. 529-534; E. Stein, Geschichte des spãtromiscbem Reichhes, voi. I, Viena, 1928, p. 316-320; A. Kozlov, Osnovnye napravlenija politiceskoj oppozicii pravitel'stvu Vizantii v 50 - nacale 70-h gg. V v., ADSV, 20 (1983), p. 29-30; bibliografia privitoare la Aspar si la fiul sãu Ardaburius existã în EPLBIP, voi. III, Athena, 1998, p. 252 si resp. p. 150].

363 Vezi F. Lot, Decomposition de l'empire (395-751) (în „L'histoire du Moyen Age", par Lot, Pfister et Ganshof, t. I-er), Paris, 1928, p. 82 si urm. i'"*>

312
capitat368. în fruntea imperiului fu pus un om obscur, Libius Severus. Constantinopolul nu-1 recunoscu. El domni pânã în noiembrie 465, când muri. A urmat un lung interregn de doi ani, dupã care Leon I îl trimite ca împãrat pe Anthemios, descendent al lui Proko-pios, vãrul lui Iulian, care-i disputase imperiul lui Va-lens. Bunicul sãu fusese vestitul Anthemios din timpul adolescentei lui Theodosius al II-lea. Alesul era cãsãtorit cu Euphemia, fiica lui Marcian; putea fi deci considerat un reprezentant al familiei lui Theodosius, pentru a fi opus lui Olybrius, sotul Placidiei, candidatul lui Genseric. Mai trebuia însã si consimtãmântul lui Ricimer, fãrã care nu se putea nimic în Occident. Acest consimtãmânt a fost asigurat prin cãsãtoria barbarului atotputernic cu Alypia, fiica lui Anthemios. Noul ales sosi în Italia si fu proclamat împãrat în ziua de 12 aprilie 467.

Genseric relua ostilitãtile contra Italiei, flotele sale debarcau si prãdau. Diplomat, spre a dezarma Orientul, el trimise la Constantinopol pe Eudokia si Placi-dia. Cea din urmã se cãsãtori acolo cu senatorul Anicius Olybrius, cu care era logoditã înainte de cucerirea Romei.

Dar regele vandalilor rupse în curând pacea cu Orientul, în 467 el fãcu o incursiune în Peloponez. Vandalii amenintau astfel comertul Mediteranei. Leon I se hotãrî a porni o actiune decisivã, pentru a-i nimici pe vandali, în unire cu fortele Italiei si Dalmatiei.

369 G. Finlay, History ofGreecefrom its conquest by the Romans to thepresent time, ed. H.F. Tozer, Oxford, 1877, I, p 178.

313
Expeditia fu organizatã pe o scarã vastã (468), cea mai costisitoare si mai puternicã întreprindere navalã pe care au pregãtit-o romanii: flota numãra nu mai putin de 1113 corãbii369. Din nefericire Leon, sub influenta Verinei si a lui Aspar, puse în fruntea ei ca sef pe Basiliskos, fratele sotiei sale, Verina, un om incompetent si nesigur. Aspar, pentru a nu întãri pozitia lui Leon printr-o victorie atât de mare, impusese aceastã numire.

Planul era sã-i atace pe vandali din trei pãrti: Basiliskos avea sã meargã direct la Carthagina, generalul Heraclius cu fortele Egiptului avea sã debarce în Tripolitana si sã meargã pe uscat asupra Cartaginei; Marcellinus, magister militum Dalmatiae, cu fortele italiene, trebuia sã-i atace pe vandali în Sardinia si apoi sã se uneascã la Carthagina cu ceilalti. Heraclius si Marcellinus si-au executat fãrã dificultate misiunea, dar Basiliskos, împrãstiind flota lui Genseric în apropierea Siciliei, în loc sã loveascã imediat Carthagina, s-a oprit într-un port, la oarecare distantã si a dat câteva zile lui Genseric, în care acesta a putut scoate altã flotã si ataca prin surprindere, nimicindu-i jumãtate din flota imperialã. Basiliskos fugi cu restul flotei în Sicilia si de acolo la Constantinopol. Urât de populatie, el s-a retras la Herakleia370.

Cãtre sfârsitul domniei sale, Leon I avu de lucru cu ostrogotii, care se revãrsarã din Pannonia în imperiu . si devasteazã tinuturile de la Dunãre pânã în Thessalia.

Edw. Gibbon, Decline and Fãli, ed. Bury, t. IV, pp. 37-40.

314
Am vãzut cã, dupã lupta de la Nedao, ostrogotii îsi dobândirã neatârnarea. Ei apar împãrtiti în trei grupe, sub trei frati din neamul regesc al amalilor: Walamer, Widimer (Widemir) si Thiudimer (Theodemir). Cu ei puterea regalã e întâia oarã divizatã la goti si T. Hodgkin, în pretioasa-i operã asupra nãvãlitorilor Italiei, presupune cã aceastã diviziune a puterii a fost încurajatã, dacã nu poruncitã, de Attila, ca sã aducã natiunea într-o stare de slãbiciune si dependentã. Cel mai mare dintre frati, Walamer, avea un fel de suprematie asupra fratilor sãi mai tineri371. Ei au luptat cu credintã sub stegurile lui Attila, în marea bãtãlie din Campus Mauriacus, dar, dupã moartea puternicului suveran hun, luptarã la Nedao, scuturând jugul hunilor si umplurã golul lãsat de ei în Pannonia. împãratul Marcian îi admisese ca federati.

lordanes nu e clar în descrierea împãrtirii acestei provincii între frati. Dupã Hodgkin, Walamer a ocupat Slavonia, Croatia de Nord între Drava si Sava, Thiudimer, o lungã regiune între Dunãre si lacul Pelso (Platen See, Balaton), iar triunghiul de nord-vest, între lacul Pelso, Sava si Dunãre, a fost atribuit fratelui mai tânãr, Widimer372.

Theodoric, care avea sã joace un rol atât de mare în Italia, se nãscu tocmai în momentul în care Thiudimer primea vestea biruintei lui Walamer asupra hunilor, care încercaserã a se întoarce în locurile de

371 Italy and her invaders (476-535), ed. a Il-a, Oxford, 1896, t. III, pp. 10-11.

372 Ibidem, p. 13.

373 Datã admisã în general pentru nasterea lui Theodoric.

315
unde fuseserã alungati (454)373. Când el era în vârstã de 7 ani, fratii ostrogoti descoperã cã indemnitatea, pe care sub eufemismul de strenuae sau strenae („dar de anul nou"), o primeau de la Bizant, era în întârziere si trimit o ambasadã la Constantinopol, ca sã lãmureascã lucrurile. Rãspunsul adus n-a fost multumitor.

La Curtea din Constantinopol era atunci un sef got, Theodoric, fiul lui Triarius, supranumit Strabo (Sasiul), nepotul sotiei lui Aspar. Acest got e probabil sã fi fost, cum presupune Hodgkin, în legãturi de prietenie cu Leon I, pe timpul când acesta era un simplu subaltern al patronului comun. Coborâtor dintr-un neam inferior, fãrã nici o legãturã cu neamul regesc al Amalilor, se bucura totusi de prietenia Bizantului si îsi primea regulat onorariul anual, în timp ce Amalii erau lãsati în sãrãcie si dispret374. Indignati, ei ridicã armele, nãvãlesc în Moesia si o devasteazã în lung si în lat. Leon I s-a vãzut silit a încheia pace cu ei (461), plãtin-du-le rãmãsita subventiei dintr-o datã si garantând-o pentru viitor. Ostrogotii, la rândul lor, s-au obligat a nu mai cutreiera regiunile din sudul Dunãrii si, drept garantie a fidelitãtii lor, au trimis ostatic la Constantinopol pe cel mai în vârstã dintre mostenitorii Amali, pe Theodoric, fiul lui Thiudimer, un copil de 7 ani. Bine înzestrat, acest copil s-a fãcut repede iubit de Leon I.

374 „Missa legatione ad imperatorem Walamir ejusque Germani... vident Theodericum Triarii filium... omnino flo-rentem cum suis, Romanorumque amicitiis junctum et annua solennia consequentem et se tantum despici" (lordanes, citat de Hodgkin, loc. cit., p. 76, n. 2).

316
Timp de zece ani, cât a stat Theodoric la Constan-tinopol, ostrogotii au pãstrat cu credintã pacea. Ei au purtat unele lupte cu vecinii de la nord si est; atacati de Dingizech, care trecu Dunãrea cu hunii sãi, ostrogotii îi bat strasnic si-i alungã din Pannonia. Au avut apoi lupte cu suevii. O parte dintre ei trecuserã mai înainte, am vãzut, cu vandalii si alanii, în Spania. Suevii cu care aveau acum de a face locuiau în coltul sud-vestic al Germaniei, în regiunea cunoscutã azi sub numele de Pãdurea Neagrã. Ei erau amestecati cu ala-mannii. Pentru a prãda în imperiu, suevii au fost nevoiti sã treacã peste ostrogoti, jefuindu-le vitele. Ostrogotii i-au atacat noaptea în lagãr, lângã lacul Pelso (Balaton), capturându-1 pe regele Hunimund si târând în sclavie mare parte din armatã. Dupã moartea lui Hunimund, au dat drumul fiului sãu si captivilor, trimitându-i în patria lor, Suabia, fiindcã era greu sã-i hrãneascã sau socoteau riscant a robi un popor asa de mare375.

Dupã un timp, probabil pe la 470, fiul lui Hunimund, spre a rãzbuna înfrângerea suferitã, i-a atacat pe ostrogoti, aliindu-se cu skirii. Walamer, aruncat de pe cal în timpul bãtãliei ce avu loc lângã Sava, fu strãpuns de lãncile suevilor si lordanes afirmã cã ostrogotii au sters de sub soare numele skirilor. Oamenii lui Walamer au recunoscut acum autoritatea lui Thiudimer. Acesta dãdu o luptã sângeroasã cu suevii si skirii care aveau o confederatie si cu gepizii,

375 Hodgkin, op. cit., pp. 18-22.

376 Ibidem, pp. 22-23.

317

NICOLAE BANESCU

rugii si sarmatii. Aceastã mare confederatie fu învinsã de ostrogoti, rãzbunând moartea lui Walamer376.

în 471, Thiudimer întreprinse o altã campanie, iarna. Trecând Dunãrea, strãbãtu Moravia si Boemia si îi lovi din spate pe suevi si pe confederatii lor alamanni. Când se întoarse din aceastã campanie, Thiudimer îl aflã acasã pe fiul sãu Theodoric, un tânãr de vreo 17-18 ani, întors de la Constantinopol. împãratul Leon I îl pusese în libertate, încãrcat de daruri.

Theodoric se pregãti îndatã pentru întâia sa faptã de arme. Strânse în jurul sãu o trupã de vreo zece mii de oameni si se strecurã, fãrã stirea tatãlui, smulgând Sirmium din mâinile regelui sarmat Babai, care fu ucis.

Nu mult înainte de moartea lui Leon, ostrogotii, socotind Pannonia prea strâmtã pentru ei, cereau sã fie dusi la rãzboi. Widimer si Thiudimer hotãrârã sã plece. Thiudimer, ca mai puternic, îsi luã sarcina mai grea de a se stabili pe teritoriul Imperiului bizantin, lãsându-1 pe Widimer sã nãvãleascã în Italia.

Thiudimer trecu Sava cu o armatã considerabilã, care impuse sarmatilor de la frontierã neutralitatea, o apucã pe valea Moravei si ocupã Naissus (Nis). Theodoric fu trimis într-un mars rapid spre sud. El trecu peste Balcani în valea fluviului Axios (Vardar). Stobi, Monastir, în Macedonia, posibil si Larissa, în Thessalia, cãzurã în mâinile sale. Aflând de succesele fiului sãu, Thiudimer porni de la Naissus spre Thessalonic (primãvara anului 473). Patriciul Hilarianus, comandantul de Thessalonic, vãzându-se asediat, negociazã cu seful ostrogot si se încheie o conventie prin care barbarii se obligã a înceta jafurile, primind în schimb o regiune fertilã, cu o grupã de orase, lângã Marea Egee.

318
Curând dupã aceste evenimente, Thiudimer muri (474)377 si Theodoric, un tânãr de 20 de ani acum, luã succesiunea ca rege, iar împãratul trebui sã-i cedeze altã regiune, Moesia de Jos cu Novae, unde cantonase, 75 de ani mai înainte, Alaric.

Widimer porni în 473 cãtre Italia, dar, abia ajuns acolo, se îmbolnãvi si muri. Glycerius nu fu în stare sã lupte cu ostrogotii si intrã în tratative cu ei, plãtindu-i pentru a trece, ca federati, în Gallia. Fiul lui Widimer îi conduse si, renuntând la demnitatea regalã, si-a unit fortele cu ale lui Euric, regele vizigotilor378.

c. Anthemios si Ricimer. Politica religioasã a lui Leon L Moartea sa. Pacificarea Galliei era o problemã tot atât de gravã pentru Anthemios cum fusese pentru Majorian. Situatia era acum si mai rea. Euric, regele vizigotilor, se gândea a-si întinde stãpânirea asupra întregii Galii si asupra Spaniei. Vãzând primejdia, galo-ro-manii cerurã protectia lui Anthemios, trimitând la Roma o deputãtie. Cunoscutul literat Sidonius Apollinaris fãcea parte din misiune, si el a compus un panegiric împãratului, cu ocazia consulatului sãu. Anthemios a cãutat a-si asigura concursul burgunzilor împotriva gotilor, dar n-a putut rezista agresiunii lui Euric.

între Anthemios si Ricimer erau acum relatii dusmãnoase. Italia era împãrtitã în douã, în 472 împãratul domnea la Roma, iar patriciul la Milan. Olybrius, pe atunci la Constantinopol, fu trimis de Leon I la Roma, ca sã-1 împace pe Anthemios cu

377 Datã indicatã de Stein, Geschichte..., p. 528. ™ Ibidem, pp. 25-27.

319
Ricimer. Dar împãratul trimise si un mesager lui Anthemios, cu o scrisoare în care îl îndemna sã-1 suprime pe Olybrius. Scrisoarea cãzu în mâinile lui Ricimer, care-1 proclamã în aprilie pe Olybrius împãrat, asedie îndatã Roma si o cuceri cu usurintã. Anthemios fu prins si decapitat, la 15 iulie 472379. Dar Ricimer nu supravietui nici douã luni socrului sãu: el muri de hemoragie, la 18 august, în noiembrie se stinse si Olybrius, de hidropizie. Tronul Romei fu ocupat de Glycerius, proclamat împãrat la Ravenna.

în chestiunea religioasã, Leon I a îmbrãtisat ortodoxia stabilitã de Sinodul de la Chalkedon, continuând astfel politica înaintasului sãu. Dupã moartea lui, evenimente grave s-au întâmplat în Biserica Alexandriei. Patriarhul Proterios, fiindcã servea interesele adversarilor, fusese ucis de alexandrini, care-1 înãltaserã în Scaun pe Timotheos, zis Aeluros, partizan zelos al lui Dioskoros. Leon I nu tolera acest lucru. El îl scoase pe uzurpator din Scaun, luând avizul episcopilor din fiecare eparhie si-1 exila la Gangra, apoi de acolo la Cherson, unde muri. în locul sãu fu numit alt Timotheos, zis Basilikos, care a fost un prelat blând si tolerant380.

Leon I trecu din viatã în ziua de 3 februarie 474. Temându-se a-1 declara ca succesor pe Zenon, din cauza impopularitãtii isaurienilor, lãsã imperiul nepotului sãu Leon al II-lea, de vreo sase ani, fiul lui Zenon si al Ariadnei, asociat mai dinainte la tron. Dar acesta, la îndemnul mamei sale, îl asociazã pe tatãl sãu la domnie,

379 Bury, History, I, p. 377, si urm.

380 Theoph., pp. 172-173 (Bonn).

320

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

punându-i pe cap diadema imperialã în Hippodrom (9 februarie 474). Tânãrul împãrat muri dupã nouã luni si Zenon rãmase în fruntea imperiului singur.

2. Zenon (9 februarie 474-9 aprilie 491)

a. Uzurparea lui Basiliskos. Revoltele lui Mar-cian si Illos. Zenon era un om lipsit de însusiri. Mal-chos ne spune cã nu avea în firea sa cruzimea lui Leon I, nici mânia neîmpãcatã care-1 stãpânea pe acesta încontinuu, dar în multe era ambitios „si cele ce le sãvârsea, le fãcea pentru glorie si pentru a-si atrage admiratia, mai mult din ostentatie decât cu adevãrat". Nici experienta afacerilor publice n-o avea, nici stiinta prin care domniile pot fi conduse în siguratã381. Finantele se aflau în cea mai mare penurie, cãci cele pe care le lãsase Leon I, când a murit, în tezaurul public, toate se goliserã iute de Zenon, „multe fiind dãruite de el amicilor, la întâmplare"382. Dacã la acestea adãugãm cã trupele de isaurieni, pe care el se sprijinea, se fãcuserã tuturor nesuferite prin violentele si grosolãnia lor, întelegem lipsa de popularitate a noului împãrat si multele rebeliuni ce-i disputarã atâtia ani tronul.

El si-a inaugurat totusi domnia cu un mare succes, punând capãt rãzboiului vandal atât de pãgubitor. Ultimul act al acestui rãzboi a fost ocuparea orasului Nicopolis, curând dupã moartea lui Leon. Zenon îl trimise pe Severus sã trateze pacea si acesta, refuzând

382

Ibidem, pp. 275-276 (ed. Bonn). Ibidem, p. 275.

321
darurile ce i se fãceau, spuse cã cel mai bun dar ar fi libertatea captivilor. Genseric i-a predat atunci pe toti captivii sãi si ai fiului sãu si i-a îngãduit lui Severus sã rãscumpere câti a putut dintre ceilalti, îndatã dupã aceea s-a încheiat o pace perpetuã (474), care a fost confirmatã, dupã moartea lui Genseric (477), de fiul

383

sau

Abia începuse, sub aceste bune auspicii, domnia lui Zenon si o conspiratie se urzi împotriva sa, condusã de împãrãteasa vãduvã Verina (475-476). Ambitioasã, ea nu putea suferi sã se vadã aruncatã pe planul al doilea si se gândi a ridica la tron pe favoritul sãu Patrikios, mai înainte magister officiorum. Verina-1 atrase în conspiratie si pe fratele ei Basiliskos, iar acesta izbuti a-i câstiga de partea lor pe isaurianul Illos si pe fratele sãu Trocundes, oameni de încredere ai împãratului. Când toate pregãtirile furã gata, Verina îl convinse pe Zenon cã Senatul si poporul s-au unit în hotãrârea de a-1 rãsturna si cã singura sa scãpare e fuga. Speriat, împãratul îsi ia sotia si mama, bani din tezaurul imperial si, însotit de putini isaurieni, se strecurã dincolo de Bosfor, la Chalkedon (9 ianuarie 471), îndreptându-se spre patria sa Isauria, unde se simtea mai în sigurantã, regiunea, situatã la poalele muntelui Taurus, fiind greu de strãbãtut de armate.

Verina nu rãmase, cum sperase, stãpânã pe situatie. Basiliskos, tot atât de ambitios ca si ea, fu proclamat de Senat si încoronat împãrat. El o încoroneazã îndatã pe sotia sa, Zenonis, ca Augusta, si ridicã pe fiul sãu

383 E.W. Brooks, The Eastem Provinces, p. 472.

384 Zonaras, t. III, p. 128 (Bonn); Bury, I, pp. 390-391.

322

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Marcus la rangul de Caesar, încoronându-1 apoi si Augustus. Ca precautie împotriva intrigilor Verinei, îl suprimã în acelasi timp pe Patrikios384.

Dar Basiliskos nu se putu mentine mult timp. El ajunse cu totul impopular, sprijinind monofizitismul. Trimitându-1 pe Illos cu fratele sãu împotriva lui Zenon, acestia îl înving un timp, dar deodatã trec de partea lui, fie ademeniti de banii si promisiunile lui Zenon, fie primind scrisori de la Senat, informându-i cã nebunia lui Basiliskos e insuportabilã si îndemnân-du-i sã ajute la întoarcerea lui Zenon. Acesta, unin-du-si fortele cu ale lor, se îndreptã cãtre Constan-tinopol. Zenonis, o femeie foarte frumoasã, avea si ea un favorit, pe Harmatios, nepotul sotului sãu. Sub influenta ei, Harmatios fusese numit magister militum în Thracia. Basiliskos îl trimite acum sã-i întâmpine pe adversari în Asia. La Niceea, unde se afla cartierul lui Zenon, Illos reuseste sã-1 despartã pe Harmatios de Basiliskos. Armatele unite merg la Constantinopol si Zenon intrã astfel fãrã rezistentã în vechea sa resedintã (august 476). Basiliskos, împreunã cu familia sa, fiind scos din Sfânta Sofia, unde se refugiase, a fost exilat într-o fortãreatã din Cappadocia. închis într-un turn a cãrui poartã a fost ziditã si turnul dat în paza unei trupe sigure, rebelul pieri acolo de foame, cu sotia si copiii sãi385.

384

Zonaras, t. III, p. 128 (Bonn); Bury, I, pp. 390-391. 385 Zonaras, III, pp. 129-130. Dupã Bury, ei au fost decapitati. [E.W. Brooks, The Emperor Zenon and the Isaurians, „English Historical Review", 8 (1893), pp. 209-238.]

323
Dupã vreo trei ani se produse a doua încercare de a-1 rãsturna pe Zenon, aceea a lui Marcian. El era, dupã mamã, nepot al fostului împãrat cu acest nume si fiul lui Anthemios, împãratul din Occident, deci fiu de împãrat. Cãsãtorit cu Leontia, fiica mai micã a împãratului Leon I, o porphyrogenetã, nãscutã dupã ce tatãl sãu se urcase pe tron, pe când Ariadne fusese nãscutã înainte de domnia lui Leon, Marcian se socotea mai îndreptãtit sã ocupe tronul. Ca atare, el îsi ridicã trupe si împreunã cu fratele sãu, Prokopios, atacã palatul cumnatului sãu si casa lui Illos. O bãtãlie crâncenã avu loc si victoria era aproape câstigatã, dar Marcian nu sustinu mai departe atacul si amânã pânã a doua zi rezultatul final, în acest timp, Illos trecu Bosforul cu isaurienii sãi si risipi armata lui Marcian, în parte atrãgând-o prin daruri. Marcian trebui sã-si caute azil la Sfintii Apostoli, de unde fu scos, surghiunit în Asia Micã si hirotonisit preot. Leontia se retrase si ea într-o mãnãstire.

Cel din urmã revoltat împotriva domniei lui Zenon, ceva mai târziu, a fost cel mai de seamã si mai nobil dintre dusmanii sãi, concetãteanul sãu Illos. Zenon îi datora o deosebitã recunostintã pentru serviciile ce-i fãcuse, ajutându-1 sã-si recapete tronul. Dar femeile din familia imperialã îl urmãreau cu nepotolita lor urã. De trei ori viata îi fusese în primejdie prin uneltirile lor. Verina era cea mai vinovatã dintre toate, între altele, ea îl îndemnase pe prefectul pretoriului Epinikos sã-1 asasineze si acesta, exilat în Isauria, îi fãcu aceastã

Hodgkin, III, pp. 52-52.

324

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

destãinuire. Illos se retrase atunci de la Curte. Dar fu rechemat în curând si împãratul îi iesi înainte cu o suitã impunãtoare, dincolo de Bosfor386. Mai înainte de a intra în capitalã, probabil la sfârsitul anului 478, Illos îi descoperi lui Zenon intrigile Verinei împotriva vietii sale, declarându-i cã nu se simtea niciodatã în sigurantã cât timp aceastã femeie va rãmâne în Constantinopol. Zenon o pãrãsi la discretia lui Illos, care o trimise cu o mare suitã în Isauria, silind-o a se cãlugãri în biserica din Tarsos387, apoi o închise în fortãreata din Dalisandos.