Istoria imperiului bizantin

4. Marcian

(28 august 450- sfârsitul lui ianuarie 457)

a. întronarea. Politica internã. Problema religioasã: Sinodul de la Chalkedon. Theodosius al II-lea nu lãsase nici un urmas si, la moartea sa, conducerea jumãtãtii de est a imperiului trebuia sã treacã asupra colegului din vest, dar aceasta cu greu ar fi ad-mis-o supusii Bizantului, si Bury socoteste ca probabilã întelegerea împãratului Theodosius cu Pulcheria în privinta alegerii senatorului Marcian. îndatã dupã moartea fratelui sãu, Pulcheria 1-a înãltat pe tron pe Marcian, oferindu-i mâna pentru o cãsãtorie platonicã, spre a-si tine legãmântul ce-1 fãcuse, consacrându-se Bisericii, împreunã cu surorile sale.

345 Vezi A.A. Vasiliev, Histoire de l'empire byzantin, t. I, pp.

130-131. O ; .:•:

293

NICOLAE BANESCU

Unii istorici au vãzut în Marcian întâiul împãrat bizantin încoronat de patriarh, dar W. Ensslin, examinând de aproape izvoarele, infirmã aceastã pãrere si aratã cã Leon I a fost de fapt cel dintâi împãrat încoronat de patriarh si încoronarea lui n-a fost, dupã el, o legitimare, prin calitatea functiei celui ce încoroneazã, si nici o încoronare „bisericeascã", în ce-1 priveste pe Marcian, Ensslin nu exclude posibilitatea ca augusta Pulcheria sã fi tinut locul celui ce încoroneazã3''6. Patriarhul Anatolios a luat, probabil, parte la ceremonie, întrucât Theophanes ne spune cã basilissa a trimis dupã patriarh si Senat si a proclamat ca împãrat al romanilor pe Marcian.

în exercitiul puterii sale, noul împãrat s-a dovedit un bun si energic suveran. Primul sãu act a fost executarea lui Chrysaphios, atotputernic în domnia indolentului Theodosius. în politica internã, Marcian s-a silit a înfrâna cheltuielile, evitând a impune noi sarcini populatiei si iertând si rãmãsitele de platã. El a cãutat a pune capãt sistemului de a se vinde functiunile administrative si a desfiintat impozitul numit follis, ce apãsa asupra proprietãtii senatorilor, multumind astfel si clasa înaltã a societãtii. O mãsurã de interes obstesc a fost si aceea prin care hotãra ca, în loc sã distribuie bani populatiei, consulii trebuiau sã contribuie la reparatia apeductului orasului. Printr-un decret din 454, Marcian a anulat si mãsura lui Constantin cel Mare, prin care acesta interzicea cãsãtoria unui sena-

346 Zur Frage der ersten Kaiserkronung durch den Patriarchen und zur Bedeutung dieses Aktes in Wahlzeremoniell, Wurzburg,

1947. V. si BZ, 42 (1942), pp. 101-115. ..;

294

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

tor cu o sclavã sau cu o femeie de conditie socialã inferioarã.

în problema religioasã, care agita atât de mult societatea, împãratul a stiut sã ia o atitudine hotãrâtã, cãutând a restabili autoritatea compromisã a Statului fatã de Bisericã.

Roma veche îl sustinuse la început pe ambitiosul Cyril, dar, odatã cu ridicarea lui Leon I în fruntea Bisericii romane, situatia se schimbã radical. Marele pontif luase atitudine împotriva ereziei lui Eutyches si, într-o scrisoare dogmaticã, adresatã patriarhului de Constantinopol, Flavian, el fixa doctrina întrupãrii Mântuitorului, proclamând douã naturi într-o singurã persoanã, a cãror actiune era în perfectã armonie. Documentul acesta a fost numit mai târziu Tomul lui Leon. Dupã deciziile Sinodului din 449, Leon I primi favorabil protestul prelatilor condamnati în acel Sinod si rupse orice relatii cu Dioskoros.

Având acum concursul episcopului Romei Vechi, Marcian convocã al IV-lea Sinod ecumenic, la Chalke-don, în ziua de 8 octombrie 451. Acest sinod impuse o mãrturisire a credintei împotriva teologiei alexandrine, adoptând formula christologicã a lui Leon. Sinodul recunoaste un Christos unic în douã naturi, fãrã confuzie sau alteratie, diviziune sau separatie. Dioskoros fu depus, Theodoret si Ibas reintegrati în Scaunele lor, iar cãlugãrii partizani ai celui depus, supusi autoritãtii episcopilor.

Sinodul de la Chalkedon a fost un triumf al papalitãtii; marile ambitii ale patriarhilor alexandrini, râvnind la dominatia Orientului, au fost înlãturate. Iar Sinodul dãdu o loviturã si influentei Romei Vechi în

295
Orient, acordând, prin canonul 28, patriarhului de Constantinopol aceleasi privilegii ca si episcopului roman, întinzând jurisdictia sa în diecezele Pontului, Asiei si Thraciei547.

La Chalkedon a triumfat, de fapt, politica imperialã, care-si impune de acum autoritatea în materie religioasã. Hotãrârile Sinodului avurã însã consecinte politice însemnate pentru Bizant: provinciile Orientului, strâns legate de pãrerile condamnate de Sinod, se înstrãineazã tot mai mult de imperiu348.

b. Atitudinea împãratului în politica externã. Nãvãlirea lui Attila în Occident. Prãbusirea stãpânirii bunice, în ce priveste politica externã, o actiune militarã avu loc, la începutul acestei domnii, la frontiera de Sud a Egiptului, expus la nãvãlirile barbarilor din acea regiune, cunoscuti sub numele de blemmyi si novadae. Theodosius al II-lea, spre a întãri acolo apãrarea, împãrtise în douã provincia Thebais (de Sus si de Jos) si unise în aceleasi mâini puterea civilã si militarã a provinciei de Sus. Florus, comandantul acelei provincii sub Marcian, a respins în pustiu pe acei barbari, care nelinisteau tinutul. Blemmyi au încheiat atunci tratat cu imperiul, acesta permitându-le a vizita insula Philae, pentru a se ruga zeitei Isis349.

Dar primejdia cea mare pentru imperiu erau acum, la frontiera de nord, hunii. Am vãzut de câte ori de-

347 Beck, Kirche, p. 30, n. 4.

348 Vezi Charles Diehl, op. cit., pp. 33-34.

349 Bury, op. cit., pp. 237-238.

296
l

vastarã barbarii lui Attila provinciile din acele pãrti sub Theodosius al II-lea. Marcian avu o atitudine plinã de energie fatã de ei. Când ambasadorii lui Attila se prezentarã, la începutul domniei lui Marcian, spre a-si reclama „tributul", bãtrânul suveran stiu sã rãspundã cu demnitate cã pensia vãrsatã obisnuit cãpãteniei lor nu putea fi socotitã ca un semn de supunere si se mãrgini a trimite lui Attila o ambasadã cu daruri. Orientul scãpã de rãzbunarea regelui hun datoritã împrejurãrilor, care-1 determinarã pe barbar a se arunca de astã datã asupra Occidentului.

Regele vandalilor trimisese multe daruri lui Attila, silindu-se a-1 stârni împotriva vizigotilor. Genseric se temea de rãzbunarea lui Theodosius, pentru tratamentul rusinos al fiicei sale, repudiate de Huneric. Attila, cãruia îi plãceau formele, cãuta pretexte, pentru a porni asupra Occidentului si gãsi unul de ordin sentimental, cu ocazia unui incident de la Curtea lui Valentinian al III-lea.

Justa Grata Honoria, sora lui Valentinian al III-lea, era o femeie ambitioasã, înainte de cãsãtoria fratelui sãu, ea avusese la Curte o situatie însemnatã; acum însã nu mai putea juca decât un rol sters si aceasta o irita. Compromisã în relatii cu intendentul sãu, fu îndepãrtatã de la Curte si logoditã cu sila cu un senator bogat, Herculanus, om linistit, de care împãratul putea fi sigur cã nu va unelti cu sora sa împotrivã-i. Exasperatã de perspectiva acestei cãsãtorii, Honoria recurse la protectia lui Attila, trimitându-i printr-un eunuc credincios, Hyacinthus, o sumã de bani si inelul sãu, cerându-i sã-i vinã în ajutor, s-o scape de cãsãtoria nedoritã. y<

297

NICOLAE BANESCU

Mesajul a sosit, probabil, în primãvara anului 450. Honoria trimisese inelul sãu pentru a arãta cã mesajul era autentic, dar Attila a preferat a-1 socoti o propunere de cãsãtorie. El o pretinde imperiului ca logodnica sa si cere ca jumãtate din teritoriile peste care domnea Valentinian al III-lea sã fie predate ei350. Cererea fu adresatã împãratului senior la Constan-tinopol si acesta scrise lui Valentinian, sfãtuindu-1 a o da pe Honoria regelui barbar. Dar Valentinian, furios, îl executã pe Hyacinthus, si Honoria scãpã numai prin silintele Placidiei. Attila, auzind de cele întâmplate, trimise o ambasadã la Ravenna, pentru a protesta si a declara cã va veni sã impunã dreptul Honoriei la o împãrtire a imperiului.

în primãvara anului 451, Attila trecu Rinul. Armata sa era compusã nu numai din huni, ci si din fortele tuturor supusilor sãi germani. Erau gepizii, cu regele lor, Ardaric, ostrogotii, sub cele trei cãpetenii ale lor, •,. Walamir, Theodemir si Widimir, rugii din regiunile Tisei de Sus, skirii din apropiere, herulii, turingii, quazii, alanii. Când atinserã Rinul, li se adãugarã bur-gunzii, care locuiau la estul fluviului si o parte a francilor ripuari. Aceastã armatã formidabilã se revãrsã în provinciile belgice. La începutul lui aprilie, Metz fu înconjurat si distrus, mai multe alte orase cucerite.

Aetius nu avea trupe cu care sã înfrunte nãvãlirea. El se grãbi a-si ridica o armatã dintre barbarii federati ai Galliei: francii salieni, unii din ripuari, burgunzii federati si celtii din Armoricum, saxonii de pe Loire si alanii din Orleanais. Dar ajutorul cel mare îl astepta

Bury, op. cit,, pp. 288-290.

298
de la vizigoti si Avitus, bine vãzut la Curtea din Toulouse, fu trimis în misiune la Theodosius si izbuti. tinta lui Attila era Orleans. Se pare cã Aetius cu fortele sale si Theodoric cu vizigotii sãi sosirã la Orleans înainte de Attila si acesta nu îndrãzni sã dea asalt lagãrului lor puternic fortificat. El gãsi prudent a se retrage si apucã drumul spre Troyes. înainte de a ajunge acolo, e silit a se opri, pentru a se opune armatei confederale, care-1 urmãrea de aproape. Astfel se ajunse, în vara anului 451, la memorabila luptã de la Campus Mauriacus, vreo 20 de kilometri la vest de Troyes. Ea începu la amiazã si tinu pânã noaptea. Datã cu o rarã îndârjire de ambele pãrti, lupta a fost un teribil mãcel. Curajul vizigotilor si strategia iscusitã a generalului roman îi zdrobirã pe huni. Regele vizigot Theodoric pieri în încãierare. A doua zi, romanii îl gãsirã pe Attila puternic întãrit în dosul carelor sale. Thorismud, fiul regelui Theodoric, aprins de dorinta de a rãzbuna moartea tatãlui sãu, sta gata sã dea asalt întãriturii, dar Aetius îl opri. El nu avea interes sã distrugã puterea hunilor, de care, în lunga sa carierã, se folosise necontenit în favoarea imperiului. Nu voia, în acelasi timp, sã mãreascã prestigiul aliatilor sãi vizigoti. Convinse deci pe Thorismud sã se întoarcã în grabã la Toulouse, unde, în absenta sa, fratii i-ar putea contesta succesiunea la regat. Convinse de asemenea si pe franci sã se întoarcã îndatã în tara lor351. Aetius îl lãsã astfel pe Attila sã scape cu restul armatei sale, fugãrit pânã în valea Dunãrii, pe unde intrã în Pannonia.

Ibidem, pp. 291-292. , '".

299
în anul urmãtor (452), Attila se întoarse pentru a rãzbuna umilirea ce suferise. Trecând Alpii lulieni, se aruncã de astã datã asupra Italiei, sub pretext de a-si reclama logodnica. Aquileia fu nimicitã, dupã o rezistentã eroicã. Populatia Venetiei cãutã un azil în insulele Adriaticei352.

Valentinian al III-lea nu avea armatã. Marcian expe-die câteva trupe cu care Aetius nu putea risca o bãtãlie, multumindu-se a-i hãrtui pe huni. Toatã Italia de Nord cãzu în mâinile lui Attila, care intrã în Pavia (Ticinum) si Milan (Mediolanum). Drumul Romei era deschis, dar negocieri începurã îndatã. Ambasadori distinsi furã trimisi sã trateze cu barbarii: consularul Avienus, Trygetius, praefectuspraetorio si Leon, episcopul Romei. Ei venirã în lagãrul hunilor, lângã tãrmul sudic al lacului Garda. Dupã întrevederea avutã cu Attila, acesta se retrage imediat din Italia, pentru un tribut anual353. Nu se cunosc consideratiile care au determinat aceastã subitã retragere. S-a vorbit de o teamã superstitioasã a regelui hun, care anevoie se poate întelege - cum observã Bury - la acest pãgân. Alte motive au hotãrât atitudinea neasteptatã a barbarului victorios: armata sa era bântuitã de boli si ea ducea si o mare lipsã de hranã, cãci, în iarna anului 450-451, Italia a suferit greu de foamete354.

352 Legãtura ce se face între fundatia statului venetian si invazia lui Attila nu are bazã istoricã realã. Cum spune Bury (ed. Istoriei lui Gibbon, t. III, Appendix 26), asezãri în lagune au fost si în epoca preistoricã si în epoca romanã.

353 lordanes, Getica, XLII.

300

ÎSTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Cruntul rege al hunilor era ursit sã-si încheie, curând dupã aceea, viforoasa-i viatã. Intrat în tara sa, între Tisa si Crisuri, el se cãsãtori, la un an dupã expeditia sa în Italia (453), cu o frumoasã germanã, Ildico, si, în noaptea nuntii, muri de o hemoragie. „Pe când, obosit de vin si de somn - scrie lordanes - sta culcat pe spate, sângele ce de obicei îi curgea pe nãri nãpãdindu-1, n-a putut iesi pe cãile obisnuite, ci, apucând pe o cale nenorocitã în gât, 1-a sufocat". Tânãra-i sotie a fost bãnuitã de aceastã moarte nãpraznicã.

Imperiul sãu, o adunare heteroclitã de popoare, tinutã numai prin marea lui personalitate, se prãbusi odatã cu el. între numerosii fii ai lui Attila n-a fost nici unul care sã ia în mâinile sale cu energie mostenirea tatãlui. Vasalii germani profitarã de aceastã împrejurare. Ardaric, cãpetenia gepizilor, conduse în Panno-nia (454) coalitia acestor vasali — gepizi, ostrogoti, rugi, heruli - si-1 ucise pe Ellac, fiul mai mare al lui Attila, pe fluviul Nedao, care n-a putut fi identificat. Hunii fugirã spre Marea Neagrã. Hernac, cel mai mic dintre fiii lui Attila, se stabili la extremitatea Scitici Mici, Dingizech la nordul Dunãrii355.

354 Bury, op. cit., op. 295, n. 4. [R.L. Kohlfelder, Marcian's Gamble. A Reassessment ofEastem Imperial Policy toward Attila, A.D. 450-453, „American Journal of Ancient History", 9 (1984), pp. 54-691.

355 C.A. Macartney socoteste, prin interpretarea pasajului din lordanes (C. 50), cã ei se întoarserã mai târziu în locurile lor si aceasta i-a silit pe goti sã caute refugiu pe teritoriul imperiului, de teamã sã nu cadã iarãsi sub jugul hunilor (The End of the Huns, în „ Byz. Neugr. Jahrbucher", X, 1933, pp. 106 si urm.).

301
Prãbusirea imperiului hun a produs o modificare fundamentalã în asezarea geograficã a barbarilor din regiunea Dunãrii. Gepizii si-au întins stãpânirea asupra Daciei. Marcian profitã de aceastã nouã asezare a barbarilor, spre a-i tine în dusmãnie unii cu altii. El pare a fi fãcut o aliantã cu gepizii, care primirã un subsidiu de la imperiu si a asigurat ostrogotilor o asezare permanentã în nordul Pannoniei, ca federati ai imperiului. Rugii îsi aflarã noi locuinte pe tãrmul de nord al Dunãrii, în fata Noricului, skirii s-au asezat acolo mai departe, la est, si herulii în aceeasi vecinãtate, poate - cum crede Bury - între skiri si rugi336.

învãtatul englez a caracterizat foarte bine functia de mare însemnãtate pe ca a avut-o imperiul hunilor în istoria europeanã. EI a ajutat sã se întârzie întregul proces al dezmembrãrii germanice a imperiului roman. A realizat acest lucru pe douã cãi: în primul rând, prin controlul multora din popoarele germanice de est de dincolo de Dunãre, de care imperiul a avut mai multã teamã; si în al doilea rând, prin constanta ajutorare a generalilor romani cu auxiliari, un nepretuit izvor în lupta cu dusmanii germani. Aceastã întârziere a procesului dezmembrãrii, care a fãcut sã se mentinã stãpânirea imperiului în tãrile destinate în cele din urmã a ajunge regate teutonice, a fost - dupã pãrerea lui Bury - cu totul în interesul civilizatiei.

c. Situatia gravã a Occidentului. Moartea lui Aetius. Aetius apãrase tronul lui Valentinian al III-lea

356 Bury, op. cit., p 297. Cf. Â. Baudrillart, Saint Severin apotre du Norique (453-482), Il-e ed., Paris, Lecoffre, 1908. >••-_ ......s

302
aproape 30 de ani. Gelos de atâta glorie, nevrednicul suveran 1-a ucis cu propria sa mânã.

Consularul Petronius Maximus era pe atunci un mare personaj la Roma. Influenta si prestigiul sãu se datorau mai cu seamã imensei sale averi. El purta o mare dusmãnie lui Aetius si, ajutat de eunucul sambelan Heraclius, îl convinse pe împãrat de pericolul ce-1 ameninta din partea ilustrului general, dacã nu-1 va suprima el mai înainte, într-o zi, pe când Aetius fãcea raport dinaintea suveranului, acesta sãri deodatã de pe tron, acuzându-1 de trãdare si, trãgându-si sabia, se nãpusti asupra lui, fãrã a-i da timp sã se apere. Atacat, în acelasi moment si de eunuc, marele general fu ucis miseleste (21 septembrie 454).

Asupra lui Aetius s-au exprimat multe pãreri. Contemporanii 1-au pretuit si 1-au lãudat foarte mult. A fost, desigur, un general capabil si un dibaci mânuitor de oameni; trãise ani de zile ca ostatic, pe lângã Alaric si Rugila, si-i cunoscuse bine pe barbari. Fãrã îndoialã, cu el pieri cel din urmã sprijin al pãrtii de Occident a imperiului. Marcellinus îl socoteste magna Occidentalis reipublicae salus157.

Petronius Maximus sperase sã obtinã locul de frunte alãturi de împãrat, dar intriga sambelanului fãcu sã nu reuseascã. El urzi atunci alt complot, atrãgând doi ofiteri barbari, Optila si Traustila, fosti partizani ai lui Aetius, si îndemnându-i sã-si rãzbune stãpânul. Pe când Valentinian se ducea cãlare la curse, în ziua de 16 martie 455, în Campus Martius, cu o micã gardã si însotit de Optila si Traustila, îndatã ce

' Ibidem, p. 300.

303
descãleca, fu atacat de acestia si ucis. Cu moartea sa, familia marelui Theodosius se stinge, nemaifiind nici un membru de sex bãrbãtesc al acestei familii.

A doua zi dupã asasinat (17 martie 455), Maximus fu înãltat pe tron. Pentru a-si consolida situatia, o constrânse pe Eudoxia sã-1 ia de sot si sã-si dea fiica, pe Eudokia, fiului sãu Palladius, ridicat la rangul de Caesar. Eudoxia însã îl ura prea mult, stiind cã instigase la moartea sotului ei si, dupã o traditie poste -rioarã, 1-a chemat pe Genseric, ca sã-1 rãstoarne pe tiran. Apelul la Genseric avea si un motiv particular, cãci stim cã Eudokia, la sfatul lui Aetius de a dezarma ostilitatea regelui vandal printr-o aliantã matrimonialã, fusese promisã fiului acestuia, Huneric. stirea cã Genseric pornise cu flota stârni panicã printre populatia Romei si un exod general se produse. Pãrãsit de garda sa si de prieteni, Maximus se gândi sã fugã. Pe când iesea cãlare din oras, un individ îl lovi cu o piatrã în tâmplã si lovitura îl ucise pe loc. Multimea îl sfâsie apoi în bucãti (31 mai 455).

Trei zile mai târziu, Genseric intrã în Roma. Papa Leon I îi iesi înainte la porti, dar nu reusi sã protejeze orasul împotriva jafului si violentei. Timp de douã sãptãmâni, vandalii prãdarã Roma, metodic. Palatul de pe Palatin fu scotocit peste tot, pretioase opere de artã furã smulse, în prada imensã adunatã de jefuitori se aflau si odoarele de aur aduse de Titus de la templul din Ierusalim. Dupã ce strânserã astfel toatã bogãtia publicã si privatã a Romei, vandalii îsi încãr-carã corãbiile si se întoarserã în Africa, târând dupã ei multime de captivi. Eudoxia si fiicele sale, Eudokia si

304
Placidia, se aflau printre ei. Eudokia se cãsãtori acolo cu Huneric.

Singura fortã în Occident erau vizigotii. Theodoric al II-lea, regele lor, ca federat si aliat, a proclamat împãrat, la Toulose (9-10 iulie), pe Avitus, un nobil si literat, bun prieten cu el. Acesta vine în Italia si Roma îl primeste, fiind acceptat si de împãratul Marcian. Dar nu era bine vãzut la Roma, unde Ricimer, fiul unui print suab, avea comanda supremã si, câstigând o victorie asupra flotei vandale (456), în apele Corsicii, stãpânea situatia. Timp de 16 ani exercitã o autoritate pe care n-o avusese nimeni mai înainte; el fu creator de împãrati în Occident, în acest timp, Theodoric al II-lea trecu în Spania si-i zdrobi pe suevi.

La sfârsitul anului 456, Ricimer, înteles cu un nobil roman, Majorian, îl depuse pe Avitus, care deveni episcop si în curând muri. Majorian fu proclamat împãrat, la l aprilie 457, recunoscut de urmasul lui Marcian, Leon I, care-1 numise generalisim.

Orientul avu multã liniste în vremea în care Occidentul era nãvãlit din toate pãrtile de barbari, împãratul Marcian se stinse din viatã la sfârsitul lui ianuarie 457 si cu el dinastia lui Theodosius îsi încheie destinul358.

Pulcheria murise mai înainte, în 453- Ea trãise o viatã de pietate si de multã caritate, meritând elogiile

358 [B. Croke, The Date and Circumatances of Marcian's Decease, A.D. 457, „Byzantion", 48 (1978), p. 5-9. Nãscut pe la anul 392, Marcian îsi începuse domnia la 25 august 450, încetând din viatã la 27 ianuarie 457 (P. Devos, Saintjean de Lycopolis et l'empereurMarcien, An. Boli., 94 (1976), p. 303-316)].

305
Bisericii, în cursul lungii sale conduceri, a ridicat la Constantinopol mai multe lãcasuri de rugãciune, dintre care trei au fost închinate Maicii Domnului: una, Theotokos din Chalkoprateia (cartierul negustorilor de bronz), aproape de Sfânta Sofia, alta Theotokos Hodegetria („care duce la Victorie"), clãditã pe tãrmul de est al orasului si renumitã prin icoana Fecioarei, trimisã de cumnata sa de la Ierusalim359, si cea mai celebrã din toate, înãltatã la Blachernae, cu putin înaintea mortii sale. Aici se pãstra un vesmânt al Fecioarei, adus de la Ierusalim în domnia urmasului lui Marcian, care a clãdit o capelã specialã pentru a-1

359 Aceastã picturã e atribuitã Sfântului Luca.

360 [Adunarea sau depunerea Cinstitului Vesmânt al Maicii Domnului în Biserica de la Blachernai (sau Vlacherne) ar fi avut loc, potrivit altor opinii, în vremea împãratului Leon I (457-474). Oricum, evenimentul este imortalizat de cãtre Sinaxarul constanti-nopolitan, fiind serbat pânã astãzi la data de 2 iule în calendarul ortodox. Se continuã astfel o traditie atestatã pânã la sfârsitul statului bizantin, între altele si de cãtre disertatiile canonice ale mitropolitului Macarie de Ankyra (cf. V. Laurent, Le trisepiscopat du pa-triarcheMatthieu f (1397-1410). Un grandproces canonique ã Byzance an debut du XV siecle, REB, 30 (1972), p. 155, publicat si în FHDR, voi. IV, Bucuresti, 1982, p. 327, sub numãrul 4).

Referitor la acest aspect, L. Brehier, Civilizatia bizantinã, Bucuresti, Ed. stiintificã, 1994, p. 206 (cartea reprezentând traducerea româneascã a volumului al III-lea al sintezei „Le monde byzantin", care a vãzut pentru prima oarã lumina tiparului la Paris în anii 1948-1950), scria cã „La Constantinopol moastele Fecioarei, patroana orasului, aveau o importantã imensã. La Sfânta Mãria a Blachernelor se pãstrau giulgiul si tunica sa (maphoriori), iar la Sfînta Mariaa din Chalkopratia, centura Sa, ^OOVT). Aceste relicve, privite ca un paladium (subl. ns. - T.T.) apãrãtor al orasului, erau

306

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

primi (77 ãjia aopog). Aceastã sacrã relicvã a fost pentru populatia Constantinopolului, în ultimele zile ale orasului, un fel de Palîadium protector al capitalei360.

plimbate pe metereze ori de câte ori Constantinopolul era asediat, iar aceastã manifestare exercita o influentã binefãcãtoare asupra moralului apãrãtorilor cetãtii" (în traducerea lui N. Spincescu). Brehier fãcea trimitere la J. Ebersolt, Sanctuaires de Byzance, Paris, 1921, p. 44 si urm. Pentru acelasi maphorion sau omophori-on, v. si voi. Rãscoala si statul Asãnestilor, Bucuresti, Ed. Enciclopedicã, 1989, p. 91, n. 95].

307

m.

URMAsII DINASTIEI THEODOSIENE. DISPUTA ÎN JURUL DOGMEI CHALKEDONIENE

1. Leon I„Thracul" (7/ebr. 457- 3febr. 474)

a. încoronarea. Recrutarea trupelor de isau-rieni. Situatia Lazicei. Suprimarea lui Aspar. Cu

stingerea dinastiei lui Theodosius, alegerea unui nou împãrat trebuia fãcutã de armatã si Senat. Aspar, învestit cu rangul însemnat de patricius, sprijinit pe trupele sale germane, avea atunci cea mai mare autoritate în armatã. Fiind arian si un barbar, nu se putea gândi sã urce pe tronul imperiului. S-a multumit deci cu rolul pe care-1 avea în acelasi timp, în Italia, Ricimer, acela de a ridica împãrati pe care sã-i domine, în acest scop, el îl alese pe Leon, originar din Thracia361 si crestin ortodox, care servise ca domesti-cus sub Aspar362. Senatul n-a putut decât aproba

361 Cedrenus, I, 608, (Bonn): ovrot 6 BacnAeug &pât fjv TO yevog, rptjSouvog TTJV ãtiav.

362 Supranumele de „cel Mare", cu care apare la unii istorici, nu poate fi luat în sensul pe care posteritatea 1-a acordat marilor împãrati. Acest titlu îsi are la el originea, cum aratã Bury (op. cit., p. 323, n. 1), în faptul cã, dupã încoronarea nepotului sãu (Leon al II-lea), cei doi Leon au fost deosebiti ca Aecov 6 /xeyag si Aecov 6 niKpoq. Tot asa Theodosius al II-lea era numit „cel mic", fiindcã în copilãrie era cunoscut ca 6 /nxrpot Baaihevg, spre a fi deosebit de Arcadius. [W.E. Kaegi Jr., Byzantium and tbe Decline of Rome, Princeton, 1968, pp. 31-48.]