Conferință științifică internațională, Chișinău, 22-23 septembrie 2020, ediția a II-a
~ 195 ~
nieni deopotrivă. În cele două cazuri termenul este amintit în rol de refren
sau a unei substituiri
de vers, F.J. Sulzer punctează că nu e „numai o intradă sau introducere, ci arii întregi fără cuvin-
te”. În susţinere putem menţiona frecventa utilizare a cuvintelor daina, dainam, dui,
sau chiar
doina acestea constituind versuri sau refrene în cântece transilvănene.
Ex: „
Daina, daina și daina”; „
Ș-apoi daina și daina
”; „Dui, dui, dui și iară dui”; „Doină, mân-
dra și doina”
etc.
În Transilvania circulă nu numai termenul dar și actul în sine sub numele de Daina: „Româ-
nii ardeleni mai în lontru zic Daina, adică a în loc de o și au multă trebuinţă de dânsa”
4
atestă
Gheorghe Bariţ.
Istoricul, filologul și scriitorul Petru Maior trage o paralelă între
doină
și numele lui Jupiter
,zeul Luminii și tatăl zeilor Romani. Pe parcursul cronologic al cercetării noţiunii de doină apar
descinderi ipotetice din
Donativum (răsplată), Danubium (Dunăre), Diana (zeiţa vânătorii și a
lunii )
în viziunea lui Iordache Mălinescu, iar Ion Heliade-Rădulescu ne evocă provenienţa Doi-
nei din
Diana-Oda.
Bogdan Petriceicu Hașdeu analizează apartenența doinei în multiple spaţii de cercetare, drept
urmare avem spre studiu importante supoziţii precum că doina ar avea etimon: lituanian –
Dai-
na (cântec);
avestic –
Daēnā (lege);
persan
Danāh (melodie cântată exclusiv de femei );
gotic –
Don(sunet);
sanscritul
Dhan (a suna);
germanic
Thonen (sunet)
5
,
Hașdeu analizează și originea
speciei în sine evidenţiind: „
Dacă vom pune dară în cumpănă natura prozaică a Romanilor și ge-
niul poetic al Dacilor, va fi legitim a conchide
că admirabilele noastre doine, negreșit ca gen, nu ca
materie,
sînt moștenite de la acești din urmă. Astfel Cantemir avea dreptate de a căuta pe Doină la
Daci”
6
.
Perioada romantică a afirmării naţionale vine cu specificări confirmative, în 1869
repre-
zentanţii curentului latinist August T. Laurian și Ioan C. Maxim contribuie la dovedirea originii
romanice a vocabulei
Doina
cu latinescul
Doleo (durere, plâns)
care ulterior s-ar fi transformat
în
Dolere, Dorere, Dorina sau Dolina.
Un gând ilustrativ al acestei perioade privitor la doină este
că cea din urmă ar fi fost „cântecul pe care nu-l mai au alte popoare”, dar observările
ulterioare
demonstrează arealul amplu al fenomenului contrazicând în așa fel enunţul de mai sus.
Noţiunea însăși a fost abordată și analizată muzicologic în repetate rânduri, astfel este con-
ceptual variată. Drept exemplu datorită muncii de pionierat prin expediţia de colectare și înregis-
trare de melodii maramureșene, în 1910 Tiberiu Brediceanu apreciază doina drept „melodie cu
mișcare neregulată,în așa-numitul tempo rubato” care conţine „forma prelungită a melodiilor și
a textului” și sunt însoţite de „anumite sunete guturale sau sughiţate, așa-zisele „lovituri de glotă”
interpretate „numai de o persoană(solo)”
7
. Aceste exemple din culegere nu le putem atribui for-
mei clasice, ele reprezentând forma arhaică neexpresivă a doinei.
Un model de cercetare mai amplă asupra trăsăturilor specifice ale doinei e tratat de către
muzicologul maghiar Béla Bartók. Etnomuzicologul o definește în următorul fel: „Stil musical,
reprezentat,de fapt, printr-o melodie unică”, „ca formă acest gen de melodie are ca formă un ca-
racter total de improvitaţie este plină de înflorituri, iar înterpretarea ei în gen rubatto amintește
de muzica instrumentală”
8
.
La cele relatate, același autor adaugă: „este improvizată liber,oarecum
în maniera practicii muzicale a Orientului, cu deosebire a arabilor, pe principiul „macamului,
după care fiecare cântăreţ poate, în cuprinsul unor hotare, să varieze după
bunul plac tema
4
Cf. Barbu Theodorescu, Octav Păun,
Do'stlaringiz bilan baham: