Implications for the development

Dragos-
tea nu moare
(1972): „era minunată în 1930. Înaltă și dreaptă, ea se mișca prin casă ca o rază de 
lună. Tata era încântat de frumusețea ei, dar ea parcă nici nu observa asta. Nu-și făcea niciodată 
probleme în ceea ce privește îmbrăcămintea, toaletele ei erau întotdeauna simple. Nu-i păsa de 
propriile-i plăceri sau înlesniri. Singura ei dorință era ca tata să fie fericit, iar tata o lăsa să-și sa-
tisfacă această dorință […] Mama era întotdeauna dornică să placă nu doar soțului ei, ci tuturor 
celor ce-o înconjurau. Inima ei era plină de bunătate și de gingășie, ca o cupă plină de nectar”
17
. 
În Europa, și România, de altfel, u există un astfel de obicei, își amintește Maitreyi despre ceea ce 
i-a mărturisit Eliade: „ce vârstă avea mama mea atunci? Nu mai mult de 32 sau 33 de ani. Dar cu 
sariul ei tivit cu roșu, încadrându-i fața, cu o pată stacojie pe fruntea netedă și cu unghiile picioa-
relor date cu lac purpuriu, arăta minunat, avea exact imaginea unei mame. Cui îi păsa de vârsta 
ei? Ea era fără vârstă. I-am spus lui Mircea că țara lui trebuie să fie o țară ciudată, dacă femeilor 
li se pare nepotrivit să li se spună «mamă»”
18
.
Setul de meta-imagini despre femeia orientală în general, prezintă ce își închipuie femeile 
indiene că își imaginează sau ce cred și ce gândesc europenii despre ele, cum ar fi că sunt sclave, 
sunt asuprite în haremuri, că nu sunt fericite etc. De la Eliade aflăm că femeile indiene se con-
sideră fericite acolo unde sunt ele: „surorile noastre din Europa și America ne plâng de milă. 
Socot că femeile indiene sunt asuprite în haremuri, sunt lipsite de orice distracție și libertate, și 
tânjesc o dezrobire. E adevărat că sunt și astfel de cazuri, dar ele nu aparțin societății hinduse”
19
. 
Femeile europene consideră viața indiencelor o existență fără romantism, fără aventură și fără 
neprevăzut, de aceea au o imagine de indiancă nefericită, mâhnită și siluită. Religia le modelează 
mentalitatea care le face indiferente la libertate, ele considerată aceasta „o iluzie, de care mai cu-
rând sau mai târziu fiecare se va lepăda”. Femeia indiană consideră că viața ei este determinată de 
ursită, de Karma, și orice evadare nu face decât să strângă și mai aproape lanțul destinului. Din 
această perspectivă, femeia este devotată, credincioasă bărbatului, se simte fericită și duce într-
adevăr o viață încântătoare: „știi ce pitorească viață duce o soție indiană. Ce plină […]. Noi ne 
vedem puțin soții, dar tot ce facem, facem cu gândul la ei. De aceea ne auzi tot timpul cântând. 
Nu ne obosim niciodată soțul cu prezența noastră, dar îi lăsăm să ne ghicească și să ne caute. Vezi 
că noi nu ne mărităm din dragoste, ci iubim după ce ne-am măritat. Îl iubim, pentru că el e soțul 
ursit”
20
. Prin urmare, femeia indiancă consideră că sunt trei acte capitale în viața lor, în care nu 
pot interveni: nașterea, căsătoria și moartea. Ele se nasc, se căsătoresc și mor, conform Karmei. 
Din aceste considerente, soțul lor este al lor cu adevărat, de mii de ani, de aceia se consideră că 
există puține căsătorii nefericite în India, și nu există aproape deloc divorțuri. Ceea ce completea-
ză portretul femeii indiene cu următoarele trăsături: muncitoare, au obligații sociale și o datorie 
față de națiune pe care o respectă cu sfințenie.
Din cauza faptului că familiile lor sunt mari, de la zece până la treizeci de membri, ele au o 
groază de treburi prin casă. Femeia indiană are o responsabilitate mai mare față de surorile ei din 
Occident. Prin urmare ea dirijează bunul mers al gospodăriei. Iar cel mai bun lucru pe care poți 
să il faci unei femei indiene e: „să-i ceri să te servească: să-ți dea de mâncare, să-ți coasă ceva, 
să-ți fiarbă laptele, să-ți curețe odaia”
21
.
O altă prejudecată despre femeia din India e că nu e romantică, respectiv nu e fericită. Dar, 
spune un personaj: „pentru noi fericirea nu e capriciu, deci nu e ceas pasager și iresponsabil, 
16
Mircea Eliade, 
Maitreyi
, p. 60. 
17
Maitreyi Devi, 
Dragostea nu moare
, București: Amaltea, 2017, p. 19. 
18
Ibidem, p. 30-31. 
19
Mircea Eliade, 
India
, p. 159. 
20
Ibidem, p. 161.
21
Ibidem, p. 160.

---

Patrimoniul cultural de ieri: implicații în dezvoltarea societății durabile de mâine
~ 550 ~
simplă infatuație pasională sau sentimentală. […] pentru o indiană fericirea nu se află niciodată 
în inițiativă, ci în instituție, adică în predarea ei completă unui ideal vechi de atâtea mii de ani, 
idealul familiei, al educației fiilor. Nu există beatitudine și liberare finală decât întrucât renunțăm 
la capriciile pasionale, efemere, simple turburări – și căutăm perfecțiunea mamelor noastre”
22
. 
Fiecare femeie indiană tânjește să imite una din eroinele 
Mahabharatei
sau 
Ramayanei
, deoarece 
fiecare vrea să ajungă o zeiță: „cu asemenea înălțimi în față, ce-am face noi din libertatea capri-
cioasă a surorilor noastre din Europa? Am risipi-o ca pe niște petale de lotus pe fluviu, dar am 
rămâne tot la altarul de pe mal. Căci, […] nu există fericire trecătoare, nu există beatitudine decât 
în veșnicie. Restul e cinematograf și jazz”
23
.
Un alt imagotip despre India și femeile de acolo este că ele duc o viață monotonă, că sunt scla-
vele familiei lor. Această impresie s-a creat din simplu motiv că ele lipseau de pe străzile orașelor 
mari. Această ciudățenie se explică prin obiceiul prin care indiencele nu ies niciodată singure pe 
stradă și cu atât mai puțin la miezul nopții
24
, spre deosebire de Occident unde poți să le admiri la 
orice oră în zi sau seara târziu. Explicația lor sună în felul următor: „soția e stăpâna casei, în cazul 
când nu trăiește mama soțului. Ea păstrează banii, ea face cumpărăturile, ea conduce tot. Dacă nu 
vezi femei pe stradă, asta nu înseamnă că