Istoria imperiului bizantin

200 Ibidem, XXVII, 1. Cf. Gibbon, ed. Bury, t. III, p. 34. .,-,

171

MCOLAE BÃNESCU

învinse cu o pierdere de 1.200 de oameni. Alamanii lãsarã pe câmpul de luptã 6.000 de morti si 4.000 de rãniti201. Jovinus alungã resturile acestei invazii pânã la tãrmul Rinului si veni apoi la Lutetia, spre a primi demnitatea de consul pentru anul urmãtor.

Barbarii nu se intimidarã, cu toatã marea înfrângere ce suferiserã, în 368, ei surprind Moguntiacum (Mayenta) în timpul unei sãrbãtori crestine, care atrãsese populatia de la ziduri. Alamanii târãsc cu dânsii o multime de captivi. Valentinian, hotãrât a da o lectie durã dusmanului, porunci comitelui Sebastian sã pãtrundã prin Raetia cu trupele din Italia si Illyricum, în timp ce el trecea Rinul în fruntea unei puternice armate. Alamanii, neputând opri devastarea satelor, s-au asezat în lagãr, pe vârful unui munte aproape inaccesibil, unde Valentinian cu generalii sãi îi luarã cu asalt, nimicindu-i în mare parte (368)202.

întorcându-se la Treves, împãratul îsi îndreptã toatã atentia la întãrirea frontierelor Galliei, dându-si seama cã are a face cu o natiune de temut, care pare intactã, reînnoindu-se mereu203. De aceea, fortificã malurile Rinului cu mari constructii pe tot cursul sãu, de la Raetia pânã la strâmtoarea Oceanului (Mânecii)204. Cu toatã opunerea barbarilor germanici, Valentinian clãdi

201 Ammianus, XXVII, 2.

202 Ibidem, XXVII, 10; Gibbon, loc. cit., t. III, pp. 36-37.

203 Ammianus, XXVIII, 5: Immanis etiam natio... ita saepius adolescit, utfuisse longis saeculis aestimetur intacta.

204 Ibidem, XXVIII, 2, l: Rhenum omnem a Raetiarum exordio ad usque fretalem Oceanum magnis molibus communiebat.

172
aceastã barierã a Rinului, care asigurã linistea Galliei pentru tot restul domniei sale.

El încercã sã-i atragã si pe burgunzi (370) împotriva alamanilor, acestia având cu dânsii contestatii pentru niste mine de sare. Dar când burgunzii vin la Rin în numãr de 80.000, reclamând subsidiile promise, împãratul îi purtã cu vorba pânã se retraserã, cãci nu avea interes sã contribuie la distrugerea uneia din cele douã natiuni pe care le putea manevra una contra alteia.

Dacã fortificatiile ridicate de Valentinian apãrau interiorul tãrii, coastele Galliei si Britanniei rãmâneau însã expuse atacurilor piratilor saxoni, în 371, acestia au atacat provinciile maritime ale Galliei, si comandantul care avea apãrarea coastelor a cerut ajutorul lui Severus, seful infanteriei. Saxonii au fost încercuiti si aproape nimiciti, ceea ce s-a datorat si perfidiei generalului roman, care s-a prefãcut a primi, la început, capitularea saxonilor.

Britannia se afla si ea pradã incursiunilor îndrãznetelor triburi de la nord, ale pictilor si scotilor205, cu care se uneau uneori si piratii saxoni. Aceste triburi nordice nu puteau suferi stãpânirea romanã si, uitân-du-si certurile, se aruncau împreunã asupra provinciilor, dupã pradã. Avaritia comandantilor militari, care lãsau trupele neplãtite, încuraja dezertãrile si dezorganizarea armatei.

205. Pictii locuiau în Caledonia orientalã, regiune de câmpii întinse pânã la mare, si trãiau din cultura pãmântului si din pescuit; scotii ocupau înãltimile muntilor în partea occidentalã a Caledoniei, trãind din pãstorit. ., },,

173
înstiintat la Treves cã cei doi sefi militari ai Brita-nniei au fost surprinsi si ucisi de barbari si provincia aproape pierdutã, Valentinian trimite îndatã pe spaniolul Theodosius, general abil si energic, ca sã scape Britannia. Acesta trece strâmtoarea cu o armatã de veterani, debarcã în Britannia si, în drumul pânã la Londra, bate mai multe trupe de barbari si libereazã multi captivi. Apoi, cu dibãcia sa, readuce sub drapel soldati rãtãcitori si acordã o amnistie generalã, în douã campanii succesive (368 si 369), prin talentele sale militare, el curãtã provincia de barbarii dusmani, alungându-i în coltul de nord al insulei. Ca omagiu pentru suveranul sãu, Theodosius constitui o nouã provincie, pe care o numi Valentia. Totodatã, prin restaurarea fortificatiilor, dãdu oraselor multã sigurantã, împãratul îl rãsplãti numindu-1 comandant suprem al cavaleriei206.

Acest brav general învinse armatele alamanilor pe Dunãrea de Sus, înainte de a fi trimis în Africa, spre a înãbusi rãscoala lui Firmus.

Africa romanã se afla de multi ani în mâinile unui guvernator militar rapace, cornitele Romanos, care, prin crimele sale, se fãcuse odios întregii populatii. Toate plângerile rãmâneau fãrã efect, cornitele stiind sã cumpere întotdeauna cu bani constiinta anchetatorilor. Sub o astfel de ocârmuire, nu e de mirare cã populatia s-a strâns repede în jurul unui rebel.

Firmus era fiul unui sef mauritan puternic, care lãsase o mare avere, în cearta dintre fiii sãi pentru mostenire, Firmus îl ucise pe unul din frati si fu atunci

Gibbon, ed. Buiy, t. III, pp. 47-48.

174

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

urmãrit cu un zel neobisnuit de cornitele Romanos. Temându-se pentru viata sa, Firmus provoacã rãscoala poporului sãu, care îl privea ca pe un eliberator (372). O armatã destul de mare se adunã în jurul revoltatului. Caesarea e prefãcutã în cenusã. Numidia si Mauri-tania cad în puterea lui Firmus.

Valentinian trimise pe cel mai bun general, pe Theodosius, sã pacifice Africa, îmbarcându-se cu o micã trupã de veterani la gurile Ronului, Theodosius debarcã în Africa (372-373)- Provincialii lui Firmus, rãu înarmati, fãrã disciplinã, nu furã în stare sã reziste talentului militar al lui Theodosius. Firmus cãutã sã însele vigilenta generalului printr-o supunere aparentã, dar acesta, voind probe evidente, nu-si întrerupse operatiile, pãtrunzând în interior si biruind orice rezistentã. Refugiat la un rege maur (Igmazen), acesta fu somat a-i preda pe fugar, care, neavând nici o scãpare, se spânzurã în timpul noptii. Cu aceasta, rãzboiul se încheia (373)207.

Ultima campanie a lui Valentinian a fost împotriva quazilor. Pentru apãrarea provinciilor sale Illyricum si Raetia, el începuse a ridica si pe Dunãrea de Sus fortificatii, ceea ce îi provocã pe quazi. Acestia se plâng cã o fortãreatã se clãdea pe terenul lor, si Equitius, guvernatorul de Illyricum, suspendã atunci lucrãrile, spre a-1 informa pe împãrat. Prefectul Galliei, Maxi-min, profitã de ocazie spre a-1 determina pe împãrat sã încredinteze provincia Valeria fiului sãu Marce-llianus, care va face lucrãrile fãrã ca barbarii sã-1 mai inoportuneze cu protestele lor. Marcellianus îl invitã

101 Ibidem, pp. 50-52. - <;v ;, :•, ,, ..v..-. , ,=,u.»

175

NICOLAE BANESCU

cu perfidie pe Gabinius, regele quazilor, la el si-1 asasineazã. Quazii se ridicã pentru a-1 rãzbuna si obtin, ca de obicei, concursul cavaleriei sarmatilor (374). Acestia, neputând ataca Sirmium, apãratã de ziduri, se ciocnesc cu trupele lui Equitius, pe care le nimicesc în mare parte. Interventia tânãrului Theo-dosius, ducele Moesiei (viitorul împãrat), salveazã situatia, acesta semnalându-si talentele militare de care va da dovadã mai târziu ca împãrat.

Aflând la Treves cele întâmplate, Valentinian se mânie aprig asupra barbarilor si, în primãvara 375, porni cu mare parte din fortele Galliei împotriva lor. O ambasadã a sarmatilor îl întîmpinã pe cale, si el îi rãspunse cã se va pronunta dupã ce va examina lucrurile la fata locului. Sosind la Sirmium, dãdu audientã deputatilor provinciilor din Illyricum. Monarhul, prezumtios, nu vãzu în toate cele întâmplate decât vina barbarilor si întreprinse o expeditie de rãzbunare sângeroasã împotriva quazilor. Trecând Dunãrea în tinuturile lor, le devasta cu o furie implacabilã, arzând si omorând tot ce întâlni în cale. Atâta groazã bãgã în barbarii refugiati în munti, încât trecu Dunãrea înapoi fãrã a fi pierdut un om208!

Plãnuind a-si completa actiunea într-o a doua campanie, îsi asezã cartierul de iarnã la Bregetio, pe Dunãre. Acolo i se prezentã o ambasadã a quazilor, care încercau, umilit, sã potoleascã mânia dezlãntuitã a suveranului. Dar acesta le rãspunde cu o violentã extremã, insultându-i cu cele mai grele cuvinte. Vocea, privirea, gesturile trãdau furia sa nestãpânitã.

Ammianus, XXX, 6, 3 si urm.

176

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Aceastã explozie de mânie îi provoacã ruperea unui vas sanguin, încât el se prãbusi în bratele celor de fatã si îsi dãdu peste putin sufletul.

Vajnicul soldat avu, la 54 de ani, un sfârsit vrednic de viata sa209.

Valentinian I lãsa dupã el doi fii, nãscuti din douã cãsãtorii: pe Gratian, de vreo 18 ani, fiul Severei, pe care o repudiase, si pe Valentinian al Il-lea, un copil de 4 ani, fiul Iustinei, cea de a doua sotie a sa.

Gratian primise încã de la vârsta de 8-9 ani, din mâinile tatãlui sãu, mantia de purpurã si diadema, cu titlul de Augustus (în august 367), si asocierea sa la imperiu fusese ratificatã de armatele Galliei. Numele sãu fusese adãugat la numele lui Valentinian I si Valens în actele publice. Prin cãsãtoria sa cu Con-stantia, fiica lui Constantiu al Il-lea, el dobândea drepturile ereditare ale familiei Flavia.

Gratian urmã deci la tron tatãlui sãu, dar pasiunile, suspendate prin energia fostului împãrat, reînviarã acum. sefii militari Merobaudes si Equitius, în ambitia lor de a conduce în numele unui copil, invitarã în lagãr pe Iustina cu fiul sãu, care fu prezentat trupelor si învestit, prin aclamatiile lor, cu titlurile si insignele puterii supreme. Pericolul unui rãzboi civil fu împiedicat numai de atitudinea moderatã a lui Gratian. El primi alegerea armatei si declarã cã îl va socoti pe fiul Iustinei ca pe un frate si nu ca pe un rival. Gratian fixã împãrãtesei si fiului sãu Valentinian al Il-lea

209 V. asupra lui si A. Alfoldi, Valentinian f, le dernier des grands Pannoniens, „Revue d'histoire comparee", 4 (1946), p. 7 si urm.

177

NICOLAE BANESCU

resedinta la Milan, în provincia Italiei, rezervându-si pentru sine comanda tãrilor de dincolo de Alpi.

Lumea romanã era acum condusã de Valens si de cei doi nepoti ai sãi. .>

3- împãratul Valens l (28 martie 364 - 9 august 3 78)

a. Revolta lui Procopios. Evenimentele din Asia. Asociat la imperiu de fratele sãu, Valens n-avea nici una din însusirile acestuia, încã de la începutul domniei, Orientul a fost tulburat de o rãscoalã de mari proportii.

Fostul general Procopios, înrudit cu Iulian si despre care se spunea cã fusese îmbrãcat de acesta cu purpura, la Carrhae, în cursul ultimei sale expeditii, simtin-du-si viata amenintatã, se revoltã împotriva lui Valens, disputându-i tronul (septembrie 365). El aflã la Constantinopole prieteni care îi dau sperante, întemeiate pe nemultumirea generalã. Douã cohorte de gali, care nu puteau uita amintirea lui Iulian, furã atrase în conspiratie. Soldatii îl aclamarã pe Procopios, jurându-i credintã. tãranii din împrejurimi, nemultumitii, mãresc numãrul acestei armate, la care se adaugã Jovienii si Herculienii, trupele din orasele Thraciei si din cetãtile de la Dunãre. Gotii dau si ei uzurpatorului câteva mii de auxiliari, încât Procopios se afla în curând în fruntea unei mari ostiri stãpân pe Constantinopole. Fiul lui Hormisdas îmbrãtisa si el cauza rebelului, care îl investi cu puterile unui proconsul roman, iar Faustina, vãduva lui Constantiu, se

178
cãsãtori cu Procopios, mãrind prestigiul acestuia în ochii populatiei.

Valentinian I primi vestea revoltei din Orient, dar nu putu interveni, având sã apere tocmai atunci frontiera de nord, amenintatã de o invazie. Valens se afla la Caesarea, pentru a observa miscãrile persilor, când i se aduse vestea rãscoalei si, intimidat, se gândea sã renunte la coroanã, spre a nu-si expune viata. El fu salvat însã de energia generalilor sãi. Lupicinus alergã cu legiunile Siriei în ajutorul suveranului sãu, iar Arinthaeos, care, prin forta si valoarea sa, era mai presus de toti, cu o micã trupã ce comanda atacã un corp numeros de rebeli. Când vãzu printre acestia soldati care serviserã sub comanda sa, le strigã, cu o voce de tunet, sã-si predea pe propriul lor comandant, si atât de mare era autoritatea sa, încât ei se supuserã fãrã a sovãi. Arbetion, veteranul marelui Constantin, iesi din retragerea sa si primi comanda unei armate, în toiul unei lupte, îsi scoase casca, spre a fi recunoscut, îi salutã pe soldatii lui Procopios, numindu-i copiii sãi si îndemnându-i sã vinã alãturi de bãtrânul general, care de atâtea ori îi dusese la victorie, în douã lupte ce avurã loc, trupele lui Procopios îl pãrãsirã si el rãtãci un timp în Phrygia, pânã ce fu trãdat de ai sãi, descurajati, si pieri decapitat (366)210.

Fatã de persi, Valens avu o atitudine prudentã, cãutând sã nu le dea pretext de ostilitate prin cãlcarea tratatului rusinos încheiat de Jovian. La adãpostul acestui tratat, persii fac din Armenia si Iberia ade-

210. Fazele acestei aventuri sunt relatate de Ammianus, XXVI, 6-10. Vezi si Gibbon, ed. Bury, t. III, pp. 12-17.

179

NICOLAE BANESCU

vãrate provincii ale lor. Regele Armeniei, Arsak, fu ridicat si închis de Sapor al II-lea, care conduse acolo o expeditie cu mari forte militare. Nefericitul rege pieri în Turnul Uitãrii din Ecbatana (367)211. Iberia avu o soartã identicã. Regele Sauromaces fu alungat de persi, care pun în locul sãu o creaturã a lor.

în Armenia se formã un partid numeros în favoarea lui Pap (Papa), fiul lui Arsak, recunoscut ca suveran legal. Valens contribui a-1 restaura pe tron (369), dar în urmã îl trãda, de teama persilor. Regele, invitat sã se consulte cu împãratul, veni pânã la Tarsos, unde fu împiedicat a merge mai înainte, si atunci, simtindu-se amenintat, scãpã cu fuga, strecurându-se în patrie. El fãcu însã greseala sã rãspundã invitatiei comitelui Traian, care comanda împreunã cu Vadomar fortele romane stationate la hotarul Armeniei, în mijlocul banchetului ce i se dãdu, regele fu asasinat (374).

în Iberia, o armatã a lui Valens îl restaura pe Sauromaces, pe malurile fluviului Cyrus (372). Numai la moartea neastâmpãratului Sapor al II-lea (380), persii, ocupati cu tulburãrile lor interne si cu rãzboiul la hotare, nu puturã împiedica regatele Armeniei si Iberici de a-si recãpãta neutralitatea între cele douã imperii.

211 Gibbon, Ed. Bury, t. III, pp. 55-56. [Evenimentele, legate si de domnia regelui persan Sapor al II-lea (310-380) sau sapur, sunt cunoscute atât din izvoare latine (Ammanus) sau grecesti (Prokopios), cât si din cele armenesti (Moise din Choren). Informatia urmãtoare, privitoare la înlocuirea regelui iber (ivir) Sauromaces prin ruda sa apropiatã Aspakures este bazatã tot pe textul lui Ammianus, XXVII, 12, 4 si 16 si XXX, 2, 2.]

180
b. Rãzboiul cu gotii. Moartea lui Valens. Dar

Valens avu mai cu seamã sã-i înfrunte pe goti la Dunãrea de Jos, cãci acum începe presiunea puternicã a barbarilor germani la aceastã frontierã. Pericolul german va fi timp de câteva decenii marea problemã a pãrtii de Rãsãrit a imperiului.

Gotii trãiau, la începutul erei crestine, pe malurile Balticei, de unde, la sfârsitul secolului al II-lea, pentru motive ce nu se cunosc, ei emigrarã în tinuturile de sud ale Rusiei, pânã la tãrmurile Mãrii Negre, între Don si Dunãrea de Jos. Pe la jumãtatea secolului al III-lea, pãtrund în Crimeea, si de atunci pornesc o serie de incursiuni nimicitoare pe mare, ca pirati. De mai multe ori ei devasteazã litoralul caucazian, ajungând pe tãrmul asiatic. Corãbiile lor pãtrund chiar prin Bosfor în Propontis si Marea Egee, nimicind orasele prospere de pe coastele Greciei, si înainteazã pânã în insulele Rodos, Cipru si Creta. Expeditiile acestea se mãrgineau la prãdãciuni, si întotdeauna gotii se întorceau, pe acelasi drum, pe tãrmul de nord al Pontului Euxin212.

212 Cele douã ramuri ale gotilor sunt, se stie, vizigotii si ostro-gotii. Aceste nume nu trebuie traduse cum se obisnuieste: gotii de Apus si gotii de Rãsãrit. Vizigotii înseamnã „gotii întelepti", cãci wisi se leagã de tema germanicã al cãrei sens e „întelept, prudent"; ostrogotii sunt „gotii strãluciti" (radicalul austr). V. F. Lot, Decomposition de l'empire (395- 751), în Histoire de Moyen Âge, par F. Lot, Chr. Pfister et Fr. Ganshof, 1.1, Paris, 1928, p. 120, nota 90. [Opinii mai nuantate la E.A. Thompson, The Visigoths in the Time ofUlfila, Oxford, 1966; D. Claude, Geschichte aer Westgoten, Stutgart, 1970; H. Wolfram, op. cit. Infra, n. 224, Munchen, 1979; Th. S. Burns, A history of the Ostrogoths, Bloomington, 1984.]

181

NICOLAE BANESCU

Ei vin însã în atingere cu imperiul si pe uscat. Profitând de anarhia veacului al III-lea, începurã a trece Dunãrea si a prãda în imperiu, împãratul Decius pieri în luptele cu dânsii (251); Claudiu al II-lea a câstigat asupra lor, la Naissus, o mare biruintã (269), fãcând o multime de prizonieri, pe care îi înrola în parte în armatã, colonizând pe ceilalti. Claudiu al II-lea luã pentru aceasta epitetul de „Gothicus"; dar Aurelian, se stie, retrase ostile si administratia din Dacia, lãsând-o în voia lor.

în veacul al III-lea, crestinismul se introdusese la gotii din Crimeea; Theophilos, episcopul gotilor213, a participat la Sinodul de la Niceea (325). în secolul al IV-lea, Ulfila (Wulfila) a fost evanghelizatorul gotilor din pãrtile Dunãrii. El fusese ordonat episcop de arianul Eusebius al Nicomediei, la Antiochia, unde venise în anul 341 în ambasadã la Constantiu. întors în patria sa, dincolo de Dunãre, el rãspândi printre goti arianismul. Dupã vreo sapte ani, o mare perse-

213 [Reiese cã Bãnescu înclina spre opiniile care considerau cã acest Theophilus a fost episcop al Gothiei din Crimea, precumpãnitoare atunci în istoriografie; ulterior, au început sã capete tot mai multã consistentã argumentele care admit cã în cazul de fatã este vorba mai degrabã de Gothia situatã în partea. sud-esticã a României de azi. Acest punct de vedere, însotit de toatã informatia bibliograficã a subiectului, este sustinut de Emilian Popescu, Theophilus Gothiae, Bischofin der Krim oder an der unteren Donau ?, în Idem, Christianitas Daco-Romana, Bucuresti, Ed. Academiei române, 1994, p. 178-186. Studiul acesta a apãrut mai întâi în limba românã în „Studii teologice", 38 (1987), 5 p. 73-81, apoi în germanã în „Byzantina" (Thessalonic), 14(1988), p. 237-2491. ; . ,_ . . ..:. „ ..

182
cutie îi sileste pe goti împreunã cu Ulfila a cere adãpost în imperiu, pe la 348. Ei sunt primiti si asezati lângã Nicopolis, în Moesia. Aceasta a fost, cum aratã Jacques Zeiller, prima pãtrundere a gotilor în imperiu214. Pentru a-i face sã înteleagã scrierile sfinte, Ulfila compuse cu ajutorul literelor grecesti alfabetul gotic si traduse Biblia în limba gotã.

Nu trebuie sã ne închipuim toatã Gothia arianã fiindcã Ulfila era arian. Cum aratã un învãtat bollandist, Ulfila n-a fost un episcop al gotilor, ci al tmorgoti, pe care i-a putut converti. Au fost în Gothia centre de crestinism diferite, cel putin trei comunitãti cunoscute: niceeni, arieni si audieni (sectarii lui Audius, relegat în Scitia)215. Gotii pãgâni de dincolo de Dunãre erau, sub Constantiu, federati; în anii 348 si 360, contingente ale lor au luat parte la luptele împotriva persilor216.

Valens avu de luptat încã de la începutul domniei cu gotii de peste Dunãre. Trecerea fluviului, asiguratã de Constantin cel Mare între Transmarisca si Constan-tiniana-Daphne, era încã pãstratã în 367, când Valens îsi trecu pe acolo trupele, în iunie, pe un pod de vase.

214 J. Zeiller, Le premier etablissement des Goths chretiens dans l'empire d'Orient, în „Melanges offerts ã Gustave Schlumbergef, Paris, 1924.

215 Joseph Mansion, Les origines du christianisme chez Ies Goths, An. Boli., t. XXXIII, pp. 5 si urm.

216 Cari Patsch, Beitrãge zur Volkerkunde von Siidosteuropa. III Die Volkerbewegung an der unteren Donau in der Zeit von Diokletian bis Heraklius. l Teii: Bis zur Abwanderung der Goten und Taifalen aus Transdunavien. (Akad. der Wiss. in Wien, Philos.-hist. KL, Sitzb., 208 Bd., 2 Abhandl). Wien und Leipzig, 1928, pp. 36-37.

183
Gotii au fugit dinaintea lui, si împãratul trecu Dunãrea înapoi, apropiindu-se iarna. Ploile au împiedicat orice actiune în anul urmãtor, si Valens a rãmas în lagãrul sãu din Marcianopolis.

în vara anului 369, el îsi relua actiunea, trecând Dunãrea pe la Isaccea în pãrtile Basarabiei, unde Athanaric îsi avea resedinta. Gotii urmarã aceeasi tacticã din anul 367, retrãgându-se în fata armatei romane; dar trimit ambasadã pentru pace. Trebuind sã vinã la tratative, Athanaric observã cã el a jurat sã nu punã piciorul pe pãmântul imperiului si s-a hotãrât atunci ca întrevederea sa cu împãratul sã aibã loc în mijlocul Dunãrii, care despãrtea teritoriile lor. Valens si judele vizigotilor venirã, fiecare în barca sa si însotit de un numãr egal de oameni înarmati, pânã în mijlocul fluviului, unde tratarã despre conditiile pãcii. Themistius ne spune cã împãratul a stat toatã ziua sub cãldura soarelui în barcã217.

Valens petrecu în Marcianopolis si iarna 369-370, si, dupã ratificarea tratatului si primirea ostatecilor, se întoarse la Constantinopol. Gotii se tinurã de acum linistiti timp de sase ani, pânã când revãrsarea furtunoasã a hunilor îi aruncã în provinciile imperiului.

în stânga Dunãrii, gotii pãgâni îi prigonirã aprig pe crestini, si Sf. Sava, din tribul Atharid, fu atunci înecat (12 aprilie 372) în râul Museos, identificat cu Buzãul nostru218. Persecutia a continuat si a fost violentã: 26 de persoane furã ucise într-un sat. Principesa catolicã

217 e

184

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Gaatha, cu fiica sa Dulcilla, au condus resturile populatiei la Kyzikos, unde se aflau alti goti. Ea e mentionatã în secolul al VlII-lea, si roT^OtpaÎKOi e expresia pentru acesti goti grecizati în urma unei lungi simbioze219.

în anul 375, hunii, revãrsându-se ca o trombã din Asia, împing cãtre vest neamurile barbare. Imperiul alanilor, între Tanais (Don) si Volga, cãzuse cel dintâi în ciocnirea cu hunii. Regele lor pieri în luptã, si o parte dintr-însii fugirã pânã la tãrmul Balticii, de unde vor porni apoi cu neamurile germanice în Gallia si Spania; altii scãparã în muntii Caucaz, pãstrându-se acolo (osetii)220, dar marea lor majoritate fu anexatã de

218 [într-adevãr, forma Mousaios este apropiatã de hidronimul Buzãu, ca sã mai poatã fi pusã la ndoialã (v. H. Delehaye, Saints de Thrace et de Mesie, în An. Bol!., Bruxelles), t. 31 1912, p. 216-221, text reprodus si în Fontes Historiae Daco-Romanae, voi. II, Ed. Academiei, 1970, p. 710-714; P.S. Nãsturel, Ies Actes de Sãint Savas. Histoire et arcbeologie, „Revue des etudes sud-est eu-ropeennes", VII (1969), p- 175-185; Em. Popescu, Le christian-isme dans la diocese de Buzãu jusqu 'au VIF siecle, în Idem, Christianitas Daco-Romana, Bucuresti, 1994, p. 157-177; aici este vorba de versiunea francezã a studiului apãrut în limba românã în volumul Spiritualitate si istorie la întorsura Cariatilor, I, Buzãu, 1983, p. 259-277), Atharid din izvor este însã cãpetenia pãgânã a locului].

219 C. Patsch, op. cit., p. 59- [Iul. Kulakovskij, Istorija Vizantii, voi. III, Kiev, 1915, pp. 414-416; E. Chrysos, To Bvtãvnov Km oi FOT^OI, Thessalonic, 1972; G. Ostrogorsky, Histoire de l'Etat byzantin, p. 183J

220 [în sens similar, v. Gh. I. Brãtianu, Marea Neagrã. De la origini pânã la cucerirea otomanã, editie îngrijitã de V. Spinei, traducere de Michaela Spinei, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1988, voi. I, p. 218; în acelasi volum, notele editorului (spre ex., p. 199, n. 2 si p. 233, n. 25) indicã si alte surse bibliografice ale subiectului si tematicii înrudite cu el].

185

NîCOLAE BÃNESCU

huni, care îi târãsc cu dânsii în viforoasa lor înaintare spre vest. împreunã cu ei, hunii se aruncarã asupra ostrogotilor vecini. Bãtrânul si vestitul rege al acestora, Hermanrich, în disperarea sa, se sinucide. Withimer, ales rege, cade în luptã. Fiul sãu Witheric, un copil, e salvat de doi generali energici, Alatheus si Saphrax, care, neputând înfrunta primejdia, se retrag pe malurile fluviului Danastris (Nistrul)221. Cãpetenia thervingilor (vizigotilor), Athanaric, care purta titlul de jude(nervingorumjudex), cãutã sã reziste pe Nistru, dar, atacat fãrã veste de huni, care trecuserã fluviul si-1 amenintau din spate, izbuti a-si face loc printre dânsii, retrãgându-se între munti si siret, unde voia sã se apere printr-o linie de întãriri; dar compatriotii sãi nu-1 urmarã, îngroziti, ei se gândirã sã se retragã dincolo de Dunãre, punând între dânsii si dusman bariera puternicã a fluviului222. Sub comanda lui Fritigern si Alavivus, vizigotii ocuparã malul Dunãrii si cerurã protectia împãratului. Izvoarele ne aratã ca ei implorarã cu lacrimi autoritãtile imperiului sã-i lase a trece Dunãrea, fãgãduind sã fie linistiti, sã cultive câmpiile Thraciei si sã dea, la nevoie, trupe auxiliare. Valens, nemaiavând sfaturile lui Valentinian I, se consultã cu ministrii sãi, si cei mai multi se arãtarã încântati de aceastã cerere. Ei vedeau în asezarea gotilor o sporire a populatiei rurale si a fortelor militare. Noii supusi ar apãra imperiul, si locuitorii indigeni, în locul recrutãrii anuale, puteau plãti un impozit, care ar spori considerabil veniturile tezaurului. Valens dãdu, prin urmare,