Istoria imperiului bizantin

MS [prOvincie istoricã din nord-vestul Mesopotamiei, desprinsã din Regatul seleucid sub forma unui regat independent cu capitala la Edessa, care timp de peste trei veacuri a fost stat tampon între Imperiul roman si Regatul part. Diocletian a transformat-o în provincie romanã].

184 La Gibbon: Maogamalcha. •<•.

158

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

capitalã. Printr-un asediu greu, în care Iulian a desfãsurat toatã arta sa de militar cu experientã, cetatea a fost luatã cu asalt si dãrâmatã la pãmânt. Trei palate mãrete, ridicate pe malul Tigrului, cu parcurile lor de vânãtoare servind regelui, în preajma capitalei, au fost nimicite în aceastã continuã înaintare. Decis a pune mâna pe capitala dusmanului, Iulian izbuti a-si trece într-o noapte trupele pe malul stâng al Tigrului, unde o luptã furioasã se încinse cu persii generalului Surena, care, în cele din urmã, sunt fugãriti pânã la zidurile orasului, lãsând mai bine de douã mii de morti pe locul de luptã. Ctesiphon era puternic fortificatã. Iulian tinu un consiliu de rãzboi, spre a hotãrî dacã trebuie sã se întreprindã asediul capitalei. Soco-tindu-se cã el avea sã fie lung, cã Procopios si Sebas-tian, pe care Iulian îi astepta aici, nu se arãtau, amãgiti de regele Armeniei, se decise a renunta la asediu si a pãtrunde în interior, urcând Tigris. Dar curentul fluviului era prea repede si flota nu-1 putea urca usor, ceea ce îl fãcu pe .Iulian s-o ardã. Armata înainta cu greu, pe o arsitã grozavã, si nu întâlni ajutoarele promise de Arsak, nici trupele lui Sebastian si Procopios. în tot acest mars ea era hãrtuitã mereu de cavaleria persanã, care, într-o regiune acoperitã de coline, apãrea si dispãrea pe nesteptate. Proviziile începurã a lipsi, cãci bande de persi incendiau pretutindeni dinaintea nãvãlitorilor recoltele, si armata lui Iulian trecea pe întinderi pustii.

în ziua de 16 iunie 363, împãratul se afla într-un mars din zorii zilei, când un nour de praf se ridicã în depãrtare, vestind aparitia armatei considerabile a lui Sapor al II-lea, care începea urmãrirea dusmanului.

159

NICOLAE BANESCU

Câteva zile în sir avurã loc lupte de hãrtuialã, în care armata lui Iulian se tinu bine, stãpânã pe teren. Dar trupele erau extenuate de cãldura arzãtoare, de privatiuni si de boli, si a trebuit sã li se acorde trei zile de odihnã. La 26 iunie aveau sã-si reia marsul, în noaptea care preceda acea zi, împãratul, închis în cor+ tul sãu, avu o viziune fatalã: geniul imperiului îi apãru, ca odinioarã în palatul din Lutetia, dar cu capul acoperit de un vãl si, în loc sã îndrepte spre Iulian o privire încurajatoare, ca atunci, el se întoarse si iesi încet din cort185.

A doua zi, armata se urni din loc. Atacatã de persi, care ocupau colinele, împãratul e înstiintat cã la una din aripi centrul a fost aproape zdrobit de cavaleria dusmanã. Fãrã a tine seamã cã, din cauza cãldurii, îsi scosese platosa, Iulian smulse scutul unui soldat si alergã cu un ajutor de trupe în locul primejduit, unde printr-o miscare dibace puse cavaleria dusmanã pe fugã. Pe când îsi încuraja trupele în urmãrirea escadroanelor persane, acestea aruncarã în urma lor o ploaie de sãgeti si sulite. Una se înfipse între coastele împãratului, rãnindu-1 adânc. El vru s-o tragã afarã, dar îsi tãie degetele de muchiile ascutite si cãzu de pe cal în nesimtire. Dus în cort, fu pansat de medicul Oribasius. în acest timp, bãtãlia îsi urma cursul, si strigãtele soldatilor ajungeau pânã la cort. Iulian îsi ceru calul si armele pentru a se întoarce la luptã, si, agitându-se, îsi provocã o hemoragie care-i grãbi sfârsitul. Dusmanii fuseserã în aceastã bãtãlie aproape zdrobiti si, dacã Iulian ar fi trãit, izbânda trupelor sale

1 Ammianus Marcellinus, XXIV, 8, 5.

160

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

ar fi avut urmãrile unei victorii decisive. Persii pãrãsirã câmpul de luptã în care îsi lãsaserã doi generali, cincizeci de satrapi si o multime din cei mai bravi soldati, împãratul Iulian avu un sfârsit care a fost comparat cu al lui Socrate, în mijlocul discipolilor: aceeasi tãrie înaintea mortii, aceeasi seninã filosofic în fata misterului ei. Moartea sa e povestitã în amãnunt de Ammianus, martor ocular186. „Filosofia - spunea, în apropierea ultimelor sale momente, Iulian - m-a convins cã sufletul nu este cu adevãrat fericit decât când s-a eliberat de legãturile trupului si cã trebuie mai degrabã sã te bucuri, decât sã te întristezi când cea mai nobilã parte din noi se desface de cea care-1 degradeazã si-1 umileste... Multumesc Zeului vesnic187 cã n-a îngãduit sã pier nici printr-o conspiratie, nici prin durerile unei lungi boli, nici prin cruzimea unui tiran. Ador bunãtatea lui pentru mine, cã mã smulge din lume printr-o moarte glorioasã". Puterile încep apoi a-1 pãrãsi. Gândindu-se la alegerea unui succesor, spuse celor

186 XXV, 3.

187 [De inspiratie neoplatonicã, sintagma numen sempiternum, echivalent cu numen caeleste sau chiar Deus caelestis, vãdeste si influenta exercitatã de gândirea crestinã asupra filozofiei pãgâne a acelei vremi, asa cum o întâlnim si la Ammianus (cf. T. Teoteoi, Ammien Marcellin, precurseur de l'historiographie byzantine, „Etudes byzantines et post-byzantines", voi. III, Bucuresti, Ed. Enciclopedicã, 1997, p. 26-27); cu privire la aceastã întrepãtrundere între crestinism si pãgânism în partea de apus a Imperiului roman, pagini frumoase pot fi citite în P. Courcelle, Les lettres grecques en Occident. De Macrobe ã Cassiodore, Paris, 1943 si H.-I. Marrou, Saint Augustin etlafin de la culture antique, ed. a IV-a, Paris, E. de Boccard, 1958, lucrare tradusã recent si în limba românã]. ,

161

NICOLAE BANESCU

prezenti cã nu vrea sã dea indicatii, dar, ca bun cetãtean, doreste sã fie înlocuit printr-un demn urmas, întrebã dupã aceea de Anatolius, unul dintre intimii sãi, pe care-1 iubea mult, si când Sallustius îi rãspunse cã a cãzut în luptã, împãratul începu a plânge pierderea acestui bun prieten. Cei din jurul sãu, miscati, izbucnesc si ei în plansete, dar, în fata acestei privelisti, împãratul îsi revine si-i conjurã sã nu umileascã prin lacrimi de slãbiciune moartea unui suveran care în curând se va uni cu cerul si cu stelele. Toti tãcurã, si Iulian începu o convorbire metafizicã asupra naturii sufletului, cu filosofii Priskos si Maximus. Toate acestea îl obosirã, si rana se redeschise. El simtea cã se înãbusã, ceru apã si, dupã ce bãu, îsi dãdu îndatã sufletul. Era cãtre miezul noptii (26 iunie 363).

Astfel pãrãsi viata acest om extraordinar, care lãsã în istoria lumii un rãsunet atât de mare.

Corpul sãu fu transportat la Tarsos, spre a fi înmormântat dupã dorinta sa. Procopios, care aflã armata în retragere, fu însãrcinat a escorta convoiul pânã la destinatie.

Când stirea mortii lui Iulian ajunse în imperiu, bucuria crestinilor, care vedeau în aceasta mâna rãzbunãtoare a divinitãtii, a fost un delir si reactia lor violentã. Pretutindeni inscriptiile care glorificau numele tânãrului împãrat furã nimicite. Polemistii crestini 1-au atacat cu furie. Grigorie de Nazianz îl batjocoreste pentru meritele, ca si pentru defectele sale. La Constantinopol, o revoltã izbucni împotriva prefectului. La Antiochia, pãgânii furã huiduiti si Libanios se

162

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

simti un timp în primejdie. Colaboratorii împãratului au fost urmãriti: Maximus, theurgul din Efes, fu executat, Oribasius exilat la goti. Teroarea fu atât de mare, încât sotii de arme ai lui Iulian si martorii ultimelor sale victorii se temurã a publica ceva. într-o scrisoare cãtre prietenul sãu Aristophanes, recomandat mai înainte împãratului, Libanios mãrturiseste de ce este silit, în marele sãu doliu, sã pãstreze tãcerea fatã de calomniatorii gloriosului dispãrut188.

Când mânia crestinilor se mai potoli, datoritã si tolerantei lui Jovian, pãgânii puturã aduce omagiul cuvenit suveranului care cãzuse pentru apãrarea patriei. Mai întâi, câtiva ofiteri participanti la ultima campanie, în care îsi luaserã însemnãri (Seleucus, Magnus, Callistus), puturã redacta o naratiune a rãzboiului. Abia dupã cinci ani de la moartea lui Iulian, Libanios putu compune o monodie, si apoi o lungã oratiune funebrã în care îl prezentã ca ales al zeilor si binefãcãtor al lumii189, în rezumatul sãu de istorie romanã, Eutropius, care-1 însotise pe Iulian în Persia, ne-a lãsat asupra împãratului filosof pagini de judecatã nepãrtinitoare, re-cunoscându-i meritele, cultura întinsã, calitãtile deosebite si devotamentul sãu pentru interesul public. Putin înainte de sfârsitul secolului al IV-lea, Ammianus Marcellinus îsi publicã istoria sa, „cel mai complet, cel mai amãnuntit, mai pitoresc si mai veridic din autorii pe care îi putem consulta pentru a sti ce idee îsi fãcurã despre Iulian cei ce-1 cunoscuserã de aproape"190. Cam

s Bidez, op. cit., pp. 332-335.

' Ibidem, pp. 336-337.

} Ibidem, p. 337. .........

163
prezenti cã nu vrea sã dea indicatii, dar, ca bun cetãtean, doreste sã fie înlocuit printr-un demn urmas, întrebã dupã aceea de Anatolius, unul dintre intimii sãi, pe care-1 iubea mult, si când Sallustius îi rãspunse cã a cãzut în luptã, împãratul începu a plânge pierderea acestui bun prieten. Cei din jurul sãu, miscati, izbucnesc si ei în plansete, dar, în fata acestei privelisti, împãratul îsi revine si-i conjurã sã nu umileascã prin lacrimi de slãbiciune moartea unui suveran care în curând se va uni cu cerul si cu stelele. Toti tãcurã, si Iulian începu o convorbire metafizica asupra naturii sufletului, cu filosofii Priskos si Maximus. Toate acestea îl obosirã, si rana se redeschise. El simtea cã se înãbusã, ceru apã si, dupã ce bãu, îsi dãdu îndatã sufletul. Era cãtre miezul noptii (26 iunie 363).

Astfel pãrãsi viata acest om extraordinar, care lãsã în istoria lumii un rãsunet atât de mare.

Corpul sãu fu transportat la Tarsos, spre a fi înmormântat dupã dorinta sa. Procopios, care aflã armata în retragere, fu însãrcinat a escorta convoiul pânã la destinatie.

Când stirea mortii lui Iulian ajunse în imperiu, bucuria crestinilor, care vedeau în aceasta mâna rãzbunãtoare a divinitãtii, a fost un delir si reactia lor violentã. Pretutindeni inscriptiile care glorificau numele tânãrului împãrat furã nimicite. Polemistii crestini 1-au atacat cu furie. Grigorie de Nazianz îl batjocoreste pentru meritele, ca si pentru defectele sale. La Constantinopol, o revoltã izbucni împotriva prefectului. La Antiochia, pãgânii furã huiduiti si Libanios se

162

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

simti un timp în primejdie. Colaboratorii împãratului au fost urmãriti: Maximus, theurgul din Efes, fu executat, Oribasius exilat la goti. Teroarea fu atât de mare, încât sotii de arme ai lui Iulian si martorii ultimelor sale victorii se temurã a publica ceva. într-o scrisoare cãtre prietenul sãu Aristophanes, recomandat mai înainte împãratului, Libanios mãrturiseste de ce este silit, în marele sãu doliu, sã pãstreze tãcerea fatã de calomniatorii gloriosului dispãrut188.

Când mânia crestinilor se mai potoli, datoritã si tolerantei lui Jovian, pãgânii puturã aduce omagiul cuvenit suveranului care cãzuse pentru apãrarea patriei. Mai întâi, câtiva ofiteri participanti la ultima campanie, în care îsi luaserã însemnãri (Seleucus, Magnus, Callistus), puturã redacta o naratiune a rãzboiului. Abia dupã cinci ani de la moartea lui Iulian, Libanios putu compune o monodie, si apoi o lungã oratiune funebrã în care îl prezentã ca ales al zeilor si binefãcãtor al lumii189, în rezumatul sãu de istorie romanã, Eutropius, care-1 însotise pe Iulian în Persia, ne-a lãsat asupra împãratului filosof pagini de judecatã nepãrtinitoare, re-cunoscându-i meritele, cultura întinsã, calitãtile deosebite si devotamentul sãu pentru interesul public. Putin înainte de sfârsitul secolului al IV-lea, Ammianus Marcellinus îsi publicã istoria sa, „cel mai complet, cel mai amãnuntit, mai pitoresc si mai veridic din autorii pe care îi putem consulta pentru a sti ce idee îsi fãcurã despre Iulian cei ce-1 cunoscuserã de aproape"190. Cam

f Bidez, op. cit., pp. 332-335.

' Ibidem, pp. 336-337.

} Ibidem, p. 337. • ;" '......

163

NICOLAE BANF.SCU

în acelasi timp, Eunapius ne-a povestit domnia lui Iulian dupã jurnalul medicului Oribasius, si, dupã el, Zosimus 1-a prezentat cu simpatie, ca suveran model.

De la începutul Evului Mediu, legenda Apostatului a preocupat fantezia hagiografilor, trecând si în drama religioasã. Eruditul Bidez le-a schitat în ultimul capitol al amintitei sale monografii (Histoire et legende), si ne-a expus opera de reabilitare întreprinsã, mai cu seamã în Franta, odatã cu dezgroparea manuscriselor ce cuprindeau scrierile suveranului atât de calomniat.

înregistrând pãrerile contradictorii ale modernilor, savantul belgian proclamã un mare adevãr când afirmã cã, pentru a întelege atitudinea lui Iulian, „nu trebuie sã uitãm cã Apostatul pretinse a reprezenta partida traditiei si cã întotdeauna el mãrturisi oroarea pentru spiritul de noutate. Ceea ce-1 distinge si face mãrimea lui nu e nici ideea conducãtoare, nici întreprinderea pe care o concepu: sunt înaltele calitãti ale inteligentei sale si ale caracterului sãu. Este ardoarea, entuziasmul si sinceritatea credintei sale; e, de asemenea, efortul prodigios al vointei lui". Dacã Iulian n-a izbutit, nu trebuie luat în râs si calomniat: el meritã respectul „datorat nobletei moralitãtii sale"191.

Ibidem, pp. 349-351.

164

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

C.

CONTINUATORII DINASTIEI CONSTANTINIENE. IOVI AN, VALENTINIAN sI VALENS

1. lovian (27 iunie363- 17februarie 364)

Cu moartea lui Iulian, dinastia lui Constantin cel Mare se stingea cu totul, în dimineata zilei de 27 iunie, ofiterii armatei tinurã sfat pentru a alege un urmas. Dupã lungi discutii, ei se înteleserã a oferi tronul lui Sallustius, prefectul pretoriului. Acesta însã, invocând vârsta, nu primi, si atunci fu ales Jovian, cornitele gãrzii.

Pannonian de origine, fãrã însusiri deosebite, el cãutã sã asigure îndatã pacea cu persii, situatia armatei fiind destul de precarã, lipsitã de provizii si hãrtuitã necontenit în retragerea ei pe teritoriul dusmanului.

îndatã ce aflase de moartea lui Iulian, Sapor al II-lea, socotindu-se biruitor, începuse urmãrirea imperialilor. Dar, la prima ciocnire, persii furã respinsi cu mari pierderi. Pânã la Dur, în stânga Tigrului, urmãrirea a fost continuã, desi mãrginindu-se la hãrtuieli, fãrã ca cele douã armate sã se prindã într-o adevãratã luptã, în cele din urmã, Sapor, gândindu-se la pierderile mari pe care le suferise, fãcu propuneri de pace, pe care Jovian, fatã de situatia criticã a armatei sale, se grãbi a le primi în conditii cu totul umilitoare pentru imperiu. El trebui sã retrocedeze persilor cele cinci provincii transtigritane cucerite de Galeriu, cele mai puternice douã cetãti ale Meso-potamiei, Nisibis, din care locuitorii puteau pleca, si

165

N1COLAE BÃNESCU

Singara, în sfârsit, sã pãrãseascã în mâinile persilor Armenia. Un tratat pe 30 de ani fu semnat între cele douã puteri, întãrit prin jurãminte si ostateci. Istoricii epocii vorbesc cu durere si indignare despre aceastã pace dezonorantã, necessariam quidem, sed igno-bilem, cum o caracterizeazã Eutropius192.

Cedarea cetãtii Nisibis produse o mare jale printre locuitori, siliti a emigra, în zadar fruntasii orasului se aruncarã la picioarele împãratului în trecere, rugându-1 sã nu-i dea pradã dusmanului furios din cauza celor trei înfrângeri suferite. Jovian nu se lãsã înduplecat, ci dãdu poruncã de evacuare. Cei mai multi locuitori s-au refugiat la Amida, mai putini în alte orase. Descurajarea fu mare pretutindeni, fiecare oras so-cotindu-se expus nãvãlirii persilor, odatã ce Nisibis era cedatã193.

Dupã ce asigurã pacea cu dusmanii, Jovian cãutã sã restabileascã linistea Bisericii, zguduitã în timpul predecesorului sãu. El transmise o circularã guvernatorilor de provincii, în care îsi mãrturisea credinta si asigura stabilirea legalã a religiei crestine. Vestitul Athanasios iesise din retragerea sa la vestea mortii lui Iulian si, aclamat de multime, îsi reocupase Scaunul arhiepiscopal din Alexandria194. El avusese mai înainte; o întrevedere cu noul împãrat în Antiochia.

192 Citat de Gibbon, ed. Bury, t. II, p. 550, n. 115.

193 Zosimus, III, 34: navra Se fjv otjucoyfjg Kai dprivcnv /leord,

LKãaTt\q EKKeîaSai mîc, nepaâv eq>68oiq, Niaiâwt avmît, oîofievcov. 194 [La bibliografia existentã în manualele de patristicã, asupra acestei personalitãti pot fi adãugate titluri mai recente: Politique et theologie chez Athanase d' Alexandrie, ed. C. Kannengisser,

166
Spiritul moderat al lui Jovian proclamã o tolerantã universalã fatã de agitatia sectelor numeroase în sânul Bisericii. Themistius, trimis de Senatul capitalei sã exprime noului suveran devotamentul sãu loial, a putut vorbi cu elocventa sa obisnuitã de principiile tolerantei filosofice195.

Domnia cea nouã avu un sfârsit neasteptat, înainte ca titularul sã ajungã în capitala sa. De la Antiochia, Jovian si-a luat calea, grãbit, cãtre Constantinopol, trecând pe la Tyana si Ankyra. Oprindu-se la Dada-stana, un oras obscur între Galatia si Bithynia, dupã o masã copioasã, împãratul se culcã si fu gãsit a doua zi dimineata (17 februarie 364) mort în patul sãu. Cauza acestei morti neasteptate a fost explicatã în diverse feluri. Unii o atribuie urmãrilor unei indigestii pricinuite sau de cantitatea de vin, sau de calitatea ciupercilor consumate seara; dupã altii, a fost asfixiat în somn de cãrbunii aprinsi imprudent într-o camerã cu peretii de curând vopsiti. N-au lipsit însã nici zvonurile de otrãvire196. Corpul decedatului suveran a fost trimis la Constantinopol, spre a fi înmormântat.

Tronul rãmase vacant timp de zece zile. Alegerea avu loc la Niceea, în Bithynia. Adunarea solemnã a puterilor civile si militare ale imperiului oferi din nou coroana lui Sallustius, prefectul pretoriului, dar acesta pentru a doua oarã refuzã. Atunci, dupã mai multe

Paris, 1974; M. Tetz, Zur Biographie des Athanasios von Alexandrien, „Zeitschrift fur Kirchengeschichte", 90 (1979), p. 304-338; H. A. Drake, Athanasius' First Exile, „Greek, Roman and Byzantine Studies", 27 (1986), p. 193; v. si Supra, n. 31)].

195 Gibbon, op. cit., ed. Buiy, t. III, pp. 2-4.

196 Ibidem, p. 6. , .,...,.. •.•.....„.. ,,,,» ..... :

167

NICOLAE BANESCU

propuneri respinse, numele lui Valentinian, un pan-nonian, ofiter de merit, seful unei schole a gãrzii197, întruni sufragiile întregii adunãri.

•t-

"; 2. VALENTINIAN I

(2 7februarie 364 -17 noiembrie 3 75)

Noul ales era fiul comitelui Gratian, cunoscut pentru meritele sale militare în Africa si Britannia.

Valentinian I avea o înfãtisare maiestuoasã si se deosebea prin energia sa fãrã margini si devotamentul pentru binele public. El fu îndatã învestit solemn, în mijlocul aclamatiilor trupelor (27 februarie 364). Armata îi ceru sã-si asocieze un coleg la imperiu, în cuvântarea ce tinu, Valentinian îsi arãtã de la început energia, spunând armatei cã, odatã ce încrederea ei 1-a înãltat pe tron, e datoria sa sã se gândeascã la siguranta si interesul imperiului. Recunoaste cât de mare e greutatea acestui imperiu pentru mâinile slabe ale unui muritor, dar alegerea unui prieten sincer cere o maturã deliberare si aceasta îl priveste. Armata, surprinsã, se linisteste, si împãratul, o lunã mai în urmã, venind la Constantinopol, acordã titlul de Augustus fratelui sãu Valens (28 martie 364). Acesta era în vârstã de 36 de ani si n-avea talentele fratelui sãu. El îi arãta un mare devotament, recunoscându-i superioritatea geniului si ascultându-1, dupã expresia lui Ammianus, ca un subaltern (in modum apparitoris).

197 Cedrenus, I, 541 (Bonn), ne spune cã era mare de trup, rosu, cu pãrul blond si ochii frumosi, putin albastri, „încât multi ziceau cã seamãnã cu David".

168

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Imperiul fu împãrtit între cei doi frati. Valentinian oferi lui Valens prefectura Orientului, de la Dunãrea de Jos pânã la hotarele Persiei, cu resedinta la Constantinopol, pãstrând pentru el Illyricum, Italia si Gallia, cu resedinta la Milan.

a. Administratia imperiului. Valentinian I era un brav soldat, care tinea la disciplinã în armatã si la ordine în Stat, dar avea o fire violentã, fiind dur pânã la cruzime. Ammianus Marcellinus a înregistrat atâtea din executiile lui sumare, sentintele dictate de multe ori glumet, semnalând si cusca celor douã ursoaice enorme, de lângã camera lui de culcare, pe care le privea adesea cu plãcere devorând bucãti din trupurile celor executati. Calamitãtile care bântuiau imperiul n-au fãcut decât sã sporeascã ferocitatea congenitalã a inimii sale.

Acest om teribil s-a arãtat, prin anumite acte de guvern, un suveran întelept. El interzise expunerea copiilor nou-nãscuti si stabili în cele 14 cartiere ale Romei 14 medici cu stipendii si privilegii. Valentinian întemeie si o institutie liberalã pentru educatia tinerilor si sprijinul stiintelor în declin. Intentia sa era ca retorica si gramatica sã se învete în limbile greacã si latinã în metropola oricãrei provincii; scoala din Roma si cea din Constantinopol aveau, fireste, întâietate. Se reglementa disciplina studentilor în chip serios.

Spre a asigura linistea si prosperitatea oraselor, Valentinian a creat functia defensorilor {defensor civi-tatis), care aveau sarcina de a ocroti pe cei slabi, a le sprijini drepturile si a le expune plângerile înaintea tribunalului magistratilor civili sau chiar la picioarele

169

NICOLAE BANESCU

tronului. Era numit de Praefectus praetorio; Theo-dosius I transferã curialilor numirea lui198.

Dar unul din marile sale merite a fost, într-o epocã de aprige lupte religioase, toleranta generalã garantatã de el în materie de credintã. Protectia legii era asiguratã tuturor, pãgânilor, ca si sectelor crestinismului. Valentinian permise toate cultele, afarã de practicile care ascundeau vicii sau dezordini sub masca religiei.

Tot astfel se sili, cu energia-i cunoscutã, a înãbusi abuzurile din administratie si justitie.

b. Apãrarea imperiului. Mai presus de toate însã, marea grijã a lui Valentinian I a fost apãrarea imperiului. Situatia era atunci extrem de criticã. Moartea lui Iulian atâtã îndatã poftele de pradã si de cucerire ale barbarilor. Ammianus Marcellinus, un martor ocular, ne spune cã trâmbita de rãzboi rãsuna de la un capãt la celãlalt al lumii romane, si barbarii dãdeau asalt la toate frontierele: alamanii devastau Galiile si Raetia, sarmatii si quazii Pannoniile, pictii, scotii si saxonii Britannia; getulii si maurii cutreierau Africa, bandele prãdalnice ale gotilor Thracia, iar în Orientul depãrtat regele persilor punea mâna pe Armenia199, si Proco-pios, o rudã a împãratului Iulian, încerca sã uzurpe tronul lui Valens.

198 Buiy, History of the Later Roman Empire..., Londra, 1923, p-60.

199 Ammianus, XXVI, 5: Hoc tempore uelut per universum orbem Romanum betticum canentibus bucinis excitae gentes sae-vissimae limites sibi proximos persultabant. Gallias Raetiasque simul Alammani populabantur, Sarmatae Pannonias et Quadi...

170

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

în toamna anului 365, Valentinian pãrãsi Milan si merse la Lutetia, Reims si Treves, resedintele Galliei de Nord, unde petrecu timp de zece ani pentru apãrarea, si întãrirea frontierelor.

încã din acel an, alamanii îsi reluau invaziile în Gallia. Revoltati de purtarea trufasã a lui Ursacius, magister officiorum, fatã de ambasadorii lor si de micsorarea darurilor ce li se acordau la o nouã domnie, alamanii nãvãlesc în Gallia înainte de trecerea lui Valentinian peste Alpi. Ei dau foc satelor si târãsc captivi în pãdurile lor.

La începutul anului urmãtor, trec în masã Rinul, în toiul iernii. Trupele imperiului furã învinse, sefii lor rãniti mortal, steagul Herulilor si Batavilor cãzu în mâinile barbarilor. Valentinian îi pedepsi aspru pe Batavi, degradându-i în fata întregii armate, luându-le armele si hotãrând sã fie vânduti ca sclavi. Batavii se aruncarã atunci la picioarele lui, cerând iertare si fãgãduind a-si spãla onoarea într-o nouã încercare. Valentinian consimti cu o prefãcutã repulsie200, în curând, Jovinus, în fruntea unei puternice armate disciplinate, surprinse în regiunea Metz o armatã a ala-manilor si alta pe malurile Mosellei. Atacati energic, multi pierirã, si cei care scãparã fugirã la a treia si mult mai importanta armatã, aflatã la Châlons-sur-Marne. sefii barbari, alarmati, se pregãtirã a da piept cu Jovinus într-o luptã decisivã, încãierarea fu aprigã, ea tinu o întreagã zi de varã (366), cu egalã bravurã de ambele pãrti, în cele din urmã, armata imperiului