Istoria imperiului bizantin

159 III, 10.

160 Ammianus, XXI, 9, 6: sed iile ut fax uel incensus malleolus voluciter ad destinata festinans.

161 [întrucât mai multe localitãti din Imperiul roman purtau acest nume, este evident cã aici nu poate fi vorba nici de Bologna actualã, situatã în nordul Italiei, dar nici de actualul Vidin din nord-vestul Bulgariei, situat în antichitate în Moesia superioarã. Este vorba de o altã Bononia, aflatã în Pannonia secunda, (provincie în care se afla si metropola Sirmium (azi Sremska Mitrovica), centru cu care Bononia de aici avea legãturã directã, dupã cum reiese si din descrierea lui Ammianus (cf. Cari Patsch în Real-Enzyklopãdie der classischen Altertumswissenschaft, voi. III, Sturgart, 1899, col. 703)1.

162 Ammianus, XXI, 11, 12. :<

143
Dupã ce intrã în Sirmium, aclamat de populatie, Iulian oferi acesteia a doua zi o cursã de care; apoi, îndatã ce Nevitta sosi cu trupele sale, îsi reluã marsul pe calea ce ducea la Constantinopole. El ocupã Naissus (Nis) si un defileu din Haemus, care-i asigura înaintarea. La Naissus redacta manifestele sale trimise în orasele Illyriei, Helladei si pânã la Roma, spre a-si câstiga simpatiile.

Ocupat în Orient cu persii, Constantiu, aflând cã Sapor s-a retras din teritoriul imperiului, se hotãrî a-si duce fortele militare în Europa, spre a-1 pedepsi pe rãzvrãtit. El porni, în apropierea iernii, din Antiochia spre Asia Micã. La Tarsos simti începuturile unei febre; îsi continuã totusi drumul pânã la Mopsucrene, ultima statiune a Ciliciei. Febra i se agrava si simti cã sfârsitul i se apropie, într-un moment de luciditate, dupã câte ne relateazã Ammianus, Constantiu, care se gândea si la soarta tinerei sale sotii, însãrcinate163, 1-ar fi indicat pe Iulian ca succesor. Dupã o grea agonie, îsi dãdu sufletul în ziua de 3 noiembrie 361.

Eunucul Eusebius încercase a provoca alegerea unui nou împãrat, dar nu izbutise. Doi ofiteri furã expediati îndatã la Naissus, sã asigure pe Iulian cã toti soldatii imperiului erau gata sã meargã sub steagurile sale.

Astfel îsi încheie viata împãratul Constantiu, care -zice atât de bine Gibbon - mostenise toate defectele tatãlui sãu, dar n-avu nici una din calitãtile sale. Caracterul sãu a fost „un amestec de slãbiciune si trufie, de superstitie si cruzime"164.

163 Ibidem, XXI, 15, 5, 6.

164 Op. cit., ed. Bury, t. II, pp. 439-440.

144

. rij|Mrtte{fejirttA|

'JBIPP::
Jovian, care avea sã urmeze la tron lui Iulian, acum un simplu protector domesticus, primi ordin sã transporte cu mare pompã trupul decedatului la Constan-tinopol, spre a fi înmormântat lângã ai sãi. Constantiu se botezase, ca si tatãl sãu, pe patul de moarte, si rãmãsitele sale pãmântesti au fost urmate de o procesiune de crestini cu fãclii în mâini, intonând zi si noapte cântece religioase pentru odihna sufletului sãu.

Iulian dãdu în curând ordinul de plecare la Con-stantinopol. Strãbãtând Thracia repede, ajunse la Herakleia-Perinthus, pe tãrmul Propontidei. îndatã ce se stiu la Constantinopol despre sosirea sa, populatia se repezi dincolo de ziduri, si Iulian îsi fãcu intrarea (11 decembrie 361) în capitalã în aclamatiile unanime ale poporului, escortat de trupe si de multimea celor ce-1 întâmpinaserã. Orasele imperiului trimit delegati pentru a-1 felicita si a-i prezenta coroana de aur165. Vestea ajunge la popoarele vecine si la natiunile cele mai îndepãrtate, si din toate pãrtile vin ambasade spre a-1 saluta.

Curând dupã venirea lui Iulian, sosi în Constan-tinopole si galera care aducea rãmãsitele lui Constantiu. Iulian coborî în port cu trupele sub arme, si, descoperit, merse în fruntea convoiului pânã la Sfintii Apostoli, unde cosciugul fu coborât în cripta ce-1 astepta.

Eunapios, în Excerpta de Leg. (Bonn), 3, p. 46.

145

NICOLAE BANESCU

s 3 • Domnia împãratului Iulian . (3 noiembrie 361 - 26 iunie 363)

a. Actele administratiei sale interne. Odatã stãpân pe imperiu, Iulian încredinta devotatilor sãi comandamentele militare si marile demnitãti. El institui apoi un tribunal exceptional, constituit ca înaltã Curte de Justitie, pentru a stabili responsabilitatea crimelor sãvârsite în domnia ce se încheiase. Mãsura a fost cerutã noului împãrat, cum rezultã din scrisoarea acestuia cãtre Hermogenes166, ex-prefect al Egiptului167. Judecãtorii furã alesi din sânul autoritãtilor indicate prin jurisdictia lor civilã sau militarã pentru asemenea afaceri. Au fost numiti Mamertinus, prefect de Illyricum si Italia, Sallustius, chemat la comanda prefecturii Orientului168, si patru generali, comandanti supremi ai armatelor: gotul Nevitta, Jovinus, Arbetion, magistri ai cavaleriei, si alamanul Agilon, comandantul infanteriei.

166 Bidez, L'empereurJulien, Oevres completes, t. I, 2-e pârtie, Lettres etfragments, Paris, 1924, scris. 33, p. 60.

167 „O, eu, care am fost mântuit peste orice asteptare, o, care fãrã nici o sperantã am auzit cã ai scãpat de hidra cu trei capete! Nu vorbesc, jur pe Zeus, de Constantiu (acela a fost cum a fost), ci de fiarele din jurul sãu, care îsi aruncau privirile de invidie asupra tuturor, care-1 fãceau si pe acela mai neînduplecat, ne-fiind prin firea sa nicidecum blând, desi multora le pãrea astfel. Dar aceluia, fiindcã a devenit fericit (rãposat), fie-i tãrâna usoarã! - cum se zice. Cât despre acestia, n-as vrea sã sufere pe nedrept, martor e Zeus. Fiindcã însã multi acuzatori se ridicã împotriva lor, s-a instituit un tribunal". ..... ----

168 Care nu trebuie confundat cu cel din Gallia. itfii.;

146

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Sallustius fu însãrcinat a prezida sedintele, iar Arbetion a conduce instructia. Pentru a nu fi supus la influentele Curtii sau orasului, înaltul tribunal îsi luã resedinta dincolo de strâmtoare, la Chalkedon. Spre a da toatã importanta spiritului militar, ofiterii celor douã corpuri ale gãrzii, Jovienii si Herculeanii, erau autorizati a urmãri dezbaterile.

Pedepsele cele mai grave s-au pronuntat contra celor care, la Curtea lui Constantiu, organizaserã si exploataserã serviciul de spionaj. Paul, zis Catena, al cãrui nume singur înfiora, Apodemius, agens in rebus, complicele sãu, eunucul Eusebius, furã condamnati a fi arsi de vii; altii, osânditi la pedeapsa capitalã. Cei vinovati de înaltã trãdare nu furã atinsi de acest tribunal, si împãratul se vãzu nevoit a aplica el însusi unor asemenea criminali pedeapsa capitalã1®.

Iulian pãstrã si pe tron sobrietatea vietii sale de ascet, cu care, ca Cesar, îi deprinsese în Gallia pe cei ce-1 înconjurau.

Cu educatia sa filosoficã, el dispretul onorurile si luxul care însoteau în mod obisnuit viata suveranului. Modelul sãu era Marc Aureliu, pe care în satira-i filosoficã Cesarii îl socoate superior tuturor predecesorilor, preferat de zei ca unul care a practicat pe tron lectiile filosofici, îndatã ce intrã în palatul imperial, decis a readuce lumea romanã la anticele sale traditii, Iulian luã mãsuri pentru reducerea personalului extrem de numeros, expulzând toatã acea domesticitate excesivã ce se înghesuia zilnic în jurul persoanei împãratului sub înaintasii sãi, si pãstrând numai pe cei

169. Bidez, La vie de l'empereurjulien, pp. 207-211. ,>

147

NICOLAE BANESCU

strict necesari. Reduse considerabil si personalul serviciilor sale, multumindu-se pentru cancelarie cu patru secretari si cu 17 agentes in rebus, pentru transmiterea ordinelor sale. în acelasi timp, el dezbrãcã pe acesti curieri de rolul lor de spioni si politisti, care-i fãcea atât de temuti în timpul domniei lui Constantiu.

Firea vioaie si sincerã nu putea suferi aparatul complicat al ceremonialului asiatic, pe care îl observau cu ostentatie si strictete înaintasii; n-a voit sã fie numit cu titlurile sonore si zadarnice de dominus si despotes.

Atent fatã de orasul sãu natal, el conferi Senatului din Constantinopol privilegiile si onorurile de care se bucura pânã acum numai Senatul Romei170.

Exceptional de activ, într-o domnie care numãrã mai putin de doi ani, Iulian a îmbrãtisat aproape toate domeniile vietii Statului, îngrijindu-se a le asigura o functiune cât mai bunã. A pus ordine în administratie, revocând functionarii nedemni si asezând în fruntea ei cele mai bune elemente. A pus frâu fiscalitãtii "abuzive, a redus impozitele si a cãutat sã le repartizeze echitabil. Consiliile municipale ale provinciilor, reduse la rolul de adevãrate agentii ale fiscului, s-au bucurat de atentia sa deosebitã. Peste mãsurã de împovãrati, curialii se sustrãgeau tot mai mult obligatiilor la care erau chemati, si Iulian a suprimat prin edictele sale scutirile nedrepte, care înlesneau evaziunea de la îndatoriri, în acelasi timp, pentru a asigura mai bine functiunea curiilor, le-a usurat sarcinile atât de apãsãtoare.

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Iulian s-a îngrijit, de asemenea, a reduce la normal folosirea Postei publice, care devenise o mare povarã pentru municipalitãti. El retrase clerului crestin dreptul de a o folosi pe cheltuiala Statului (pe vremea lui Constantiu episcopii erau mereu pe drumuri, spre a participa la sinoade); apoi, afarã de prefectul pretoriului, functionarii nu mai avurã dreptul de a elibera permise de cãlãtorie.

în ce priveste justitia, împãratul se îngriji a o face mai expeditivã si prevãzu pedepse pentru cei ce provocau întârzierea proceselor.

Armata a avut si acum toatã atentia sa. Exemplul pe care-1 dãdea el însusi i-a atras iubirea soldatilor si disciplina lor. Comandamentele au fost încredintate celor încercati171.

Tânãrul împãrat era prin educatia sa un partizan entuziast al vechilor traditii ale elenismului. Când a ajuns la tron, pãgânismul se afla într-o situatie criticã. Constantiu luase o serie de mãsuri aspre, care interziceau sacrificiile si hotãrau închiderea templelor. Aceste mãsuri au provocat, mai cu seamã în Asia Micã si Egipt, distrugerea multor monumente ale cultului pãgân si spolierea bogãtiilor pe care le posedau. Ca urmare, preotii vechilor sanctuare se aflau în mare decãdere. Iulian nu putea sã rãmânã indiferent la aceastã pãrãsire a traditiilor strãbune, ta nãipia. în ultimele zile ale anului 361, el intervine promulgând primele edicte generale în materie de religie. Din prudentã, s-a mãrginit a proclama cã pretutindeni se putea relua vechiul cult al zeilor care fãcuserã mãrirea

171 Ibidem, p. 236 si urm. > n s; :

149

NICOLAE BANESCU

Greciei si a imperiului. El acorda totodatã o tolerantã universalã, anulând sentintele de exil pronuntate pe chestiuni de dogme de cãtre Constantiu172. Convocând pe episcopii dizidenti - ne spune Ammianus -, îi invitã a renunta la discordiile lor si a profita de toleranta ce li se oferea pentru a-si practica fiecare religia sa fãrã teamã173. Prin aceastã largã tolerantã, Iulian putea crede într-o renastere a elenismului.

Bidez a stabilit cã ostilitãtile lui Iulian împotriva crestinismului au început numai din iunie 362, de la data pornirii sale spre Antiochia, adicã din momentul în care a luat contact cu realitãti întristãtoare pentru el. Atunci începe, dupã expresia savantului belgian, era unui pontificat care tine sã transforme elenismul într-o teocratie174.

La 17 iunie 362, Iulian promulga o lege care lovea direct în crestinism. Legea cerea pentru numiri în învãtãmânt un decret al Senatului municipal atestând moralitatea candidatului; dar decretul trebuia sã întruneascã unanimitatea curialilor celor mai competenti si sã obtinã ratificarea împãratului. O circularã care interpreta legea preciza însã ce întelegea împãratul prin moralitate. Crestinii nu puteau, dupã Iulian, sã întrebuinteze scriitorii clasici în lectiile lor, fiidcã ei vedeau în clasicii greci o tesãturã de inventii diabolice, si educatia tinerimii trebuia încredintatã profesorilor de o-nestitate neîndoioasã. Se proclama astfel o stare de incompatibilitate între elenism si credinta crestinã.

172 Ibidem, pp. 225-229.

173 XXII, 5, 2 si urm.

174 Bidez, op. cit, p. 310.

150
O altã lege, care-i obliga pe crestini sã repare pagubele pricinuite prin distrugerea templelor în timpul domniei lui Constantiu, produse în imperiu, în special în Orient, mare tulburare. Violentele crestinilor încurajati în domnia precedentã furã acum rãzbunate, de multe ori cu cruzime, de adversarii lor. Cu toatã toleranta proclamatã de Iulian, în materie de credintã, el îi proteja pe adeptii vechiului cult si crestinii furã în mod treptat lipsiti de functiile lor în administratie si armatã. Caracterul lui Iulian îl fãcea sã deteste cruzimea, si grija fatã de reputatia sa îl îndemna la respectul legilor justitiei; dar cei care exercitau autoritatea sa în provincii erau mai putin sub privirile publicului si ei urmau, dupã expresia justã a lui Gibbon, mai degrabã dorintele, decât ordinele suveranului lor175.

b. Apostazia lui Iulian. Faptul cel mai însemnat al domniei împãratului Iulian a fost reactia sa împotriva crestinismului. El e cunoscut istoricilor bizantini sub numele de „apostatul" (renegatul) 6 napa6ãrrig. N-am putea însã afirma categoric cã avem a face la el cu o adevãratã renegare a credintei. stim cum si-a fãcut, încã de copil, educatia, sub privegherea episcopului de Nicomedia, arianul Eusebius. Dar Mardonius deschisese de la început spiritului sãu receptiv tezaurele cugetãrii elenice. Practicile crestinismului, în care Iulian a fost initiat, nu 1-au putut convinge, cum n-au convins, în acea epocã, pe atâtia altii.

Bidez ne-a dat, în excelenta sa monografie adesea amintitã, explicatia justã a fenomenului, când aratã cã

175 Ibidem,, ed. Bury, t. II, p. 489. >••-,-<& qq JK^-Î V

151
„apostazia" era un lucru destul de obisnuit în epoca lui Iulian, în care o crizã de îndoialã întorcea din nou spiritele la politeism. Nu trebuie sã uitãm apoi cã în veacul al IV-lea în multe regiuni ale Occidentului opera convertirii crestine era putin înaintatã, în toate marile familii ai cãror copii erau instruiti de retori crestinii erau putin numerosi. Mult timp posturile înalte au fost acolo ocupate de pãgâni. Cazul lui Synesius, prietenul vestitei Hypatia, initiat în misterele neoplatonismului si înãltat la episcopatul Cyrenaicei, cu rezerva din partea lui de a putea profesa unele dogme ale primei sale credinte, e caracteristic în aceastã privintã176.

Apostazia lui Iulian a fost înainte de toate, cum o caracterizeazã atât de bine învãtatul belgian, „actul unui mistic sedus de promisiunile de nemurire cereascã si de viziuni de fericire". Dar pentru a putea întelege jocul complet al influentelor care au dus la aceastã convertire - adaugã el - trebuie sã ne amintim cã Iulian n-a fost numai mistic: a fost, în acelasi timp, si un om de actiune si un om de Stat. El îsi simte o vocatie supranaturalã, recunoaste cã zeii au înteles sã facã dintr-însul mântuitorul lumii, arãtându-i relele pricinuite imperiului prin alianta sa cu o religie subversivã. Trebuiau deci restaurate vechile traditii ale strãbunilor, TCC nãtpia. întreprinderea care-1 seduse pe Iulian pãrea atât de ispititoare pãgânilor, încât, de la Magnentiu încoace, timp de douã secole, ea dãdu loc la necurmate tentative de contra-revolutie. Procopios, curând dupã disparitia lui Iulian, tânãrul Theodor, se

Ibidem,, pp. 82-83.

152

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

lãsarã târâti de aceleasi ambitii; apoi Lucius, generalisimul care vru sã-1 ucidã pe Theodosius pentru a restabili idolatria, Eugenius si Maximus în Occident, conspiratorii grupati mai târziu în jurul egipteanului Pamprepios, au fost pãgâni care, ca si Iulian, con-cepurã un plan de reactie împotriva progreselor crestinismului177.

Aversiunea fatã de crestinism era întretinutã si de privelistea pe care o oferea însãsi Biserica: erezia lui Arius împãrtise lumea în tabere, iar episcopii îsi disputau de atâtea ori Scaunele.

Dar încercarea lui Iulian n-a reusit, cu tot zelul sufletului sãu entuziast. Biserica se organizase, si ea putu opune o serioasã rezistentã operei de restaurare religioasã întreprinse de împãrat, în schimb, cum conchide Bidez, „instrumentul pe care secolul sãu i-1 oferea nu mai era, în mâinile sale, decât un corp putin capabil de a vibra. Pentru ca sã încerce a reînsufleti un cler inert, Apostatul fu redus la starea de a-1 ruga sã imite institutii foarte deosebite de cele ale scumpei sale Hellade"178.

c. Expeditia împotriva persilor. sederea în An-tiochia. Moartea împãratului Iulian. Iulian impusese, prin gloria armelor sale împotriva germanilor, un mare respect popoarelor dimprejur. Un singur rival temut rãmânea în fata imperiului: regele persilor. Tânãrul suveran hotãrî sã ia ofensiva, sã loveascã Persia în inima regatului si sã pedepseascã astfel trufia

177 Ibidem, p. 84.

178 Ibidem,, p. 314.

153

NICOLAE BANESCU

dusmanului care insultase în atâtea rânduri maiestatea Romei. Mari pregãtiri de rãzboi se fãcurã, si Sapor al II-lea gãsi prudent a scrie împãratului, propunând trimiterea de negociatori; dar Iulian respinse propunerea, socotind inutilã o ambasadã, când el însusi avea sã vinã în Persia. Cãtre solstitiul de varã al anului 362 el trecu Bosforul, îndreptându-se spre Antiochia, unde hotãrâse a-si concentra toate fortele, în apropiere de metropola Siriei, Iulian fu aclamat de o mare multime care iesise în întâmpinarea sa. Libanios se afla printre cei trimisi de oras înaintea suveranului, si acesta se întretinu cu el, îl invitã la palat si o mare prietenie se legã între dânsii, încât celebrul retor fu, pe tot timpul sederii lui Iulian în Antiochia, consilierul sãu influent, pãstrându-i dupã aceea o amintire ne-stearsã.

Pentru a le face plãcere, împãratul dãdu antiohie-nilor spectacolul unei curse de Hippodrom, si ceru lui Libanios sã pronunte un discurs, care ni s-a transmis. Discursul e o glorificare a suveranului, a tineretii sale studioase, a convertirii lui la cultul elenismului179.

Antiochia veacului al IV-lea, cu porticele sale mãrete care strãbãteau orasul de la un capãt la celãlalt, cu strãlucirea palatelor încrustate în marmurã si fildes, a monumentelor ridicate de împãrati, cu pietele în care toatã ziua se înghesuia multimea, cu vestita dumbravã Daphne, xayKâÃri Aâcpvij - cum o numeste Libanios în Panegiricul închinat orasului sãu natal180 -

179 Ibidem,, p. 278.

og, pronuntat cu prilejul jocurilor olimpice din a-

nul 360.

154
era un centru de bogãtie si de lux rafinat, a cãrui populatie amestecatã se rãsfãta în viata-i usuraticã, pasionatã de plãceri, de curse de cai, de jocuri si dansuri obscene, de sãrbãtoriri si bacanale. Acolo, chiar plebea nu numai cã nu vegeta, dupã afirmatia retorului, „ci cu desfãtare îsi ducea viata". Predicile Sfântului loan Chrysostom, care, timp de douãzeci de ani, a biciuit cu verbul sãu inspirat pãcatele societãtii frivole a Antiohiei, ne înfãtiseazã în toatã cruzimea ei privelistea moralã a marii si lascivei metropole a Orientului.

într-o asemenea atmosferã, împãratul auster si modest nu putea fi popular. El îsi fãcea sacrificiile sale în temple si, într-o vreme de crizã alimentarã, hecatombe de animale jertfite erau consumate de trupe, în timp ce locuitorii sufereau de foame. Iulian a luat mãsuri ca sã usureze populatia, a adus si grâu din Egipt, spre a fi vândut mai ieftin, dar el a încãput pe mâna acaparatorilor. La Daphne se afla un templu celebru al zeului solar Apollo, si Iulian se duse la sãrbãtoarea anualã a zeului, crezând cã va vedea acolo pompa unei mari ceremonii, dar nu gãsi decât indiferenta autoritãtilor si a publicului. Dezgroparea osemintelor fostului episcop Babylas si transportarea lui în cimitirul orasului, pentru purificarea din jurul sanctuarului, a indignat pe crestini, care au condus moastele sfântului cântând un psalm insultãtor la adresa lui Iulian. Curând dupã aceea, crestinii dau foc într-o noapte templului, care se mistui împreunã cu statuia de ivoriu a lui Apollo, operã a sculptorului Bryaxis.

Iulian nu putea fi indiferent la aceastã crimã, si biserica cea mare din Antiochia fu atunci închisã, împãratul se retrase tot mai mult în palatul sãu, înconju-

155

N1COLAE BÃNESCU

rât de câtiva intimi. Cu prilejul Saturnaliilor, pe strãzile orasului multimea impertinentã îl sfideazã, cântând cuplete care luau în bãtaie de joc religia, legile, tinuta si chiar barba împãratului, numindu-1 tap si ciclop. Iulian rãspunse acestor invective ale populatiei în chip inocent, compunând sub formã de satirã o apologie ironicã intitulatã Misopogon, adicã „dusmanul bãrbii". Se va rãzbuna prin insulte, dar nu împotriva altora, ci a sa însusi. Cu o exagerare de un comic bufon, mãrturiseste cusururile ce i se imputã, aminteste antio-hienilor tot binele ce a voit sã le facã si îsi aduce aminte cu regret de timpul fericit în care galii rãspundeau bunei sale vointe, îsi dã aerul de a glumi si a râde, dar o adâncã amãrãciune se desface din aceastã apologie. El adreseazã ingratei populatii o singurã amenintare: va pãrãsi un oras care 1-a înteles atât de rãu, pentru a merge aiurea. Se gândea, desigur, la Tarsos.

La începutul lui martie 363, Iulian pãrãsi Antiochia, pentru începerea campaniei, pornind cãtre Hierapolis. Gloria lui Alexandru cel Mare îi înflãcãra ambitia, si el urmã în expeditia sa itinerariul marelui cuceritor al Asiei, în momentul plecãrii, o multime de locuitori de toate conditiile îl conduse, urându-i o întoarcere glorioasã si rugându-1 sã uite neplãcerile ce avuse, dar el, jignit de batjocurile lor, rãspunse cã-1 vedeau pentru ultima oarã si cã se va întoarce, dupã campanie, pe cel mai scurt drum la Tarsos. Membrii Senatului Antiohiei îl însotirã pe împãrat pânã la Litarba, unde obtinurã o ultimã audientã si încercarã sã-1 înduplece181.

Bidez, op. cit., pp. 316-318.

156

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

La 13 martie, pãrãsind Hierapolis, trecu Eufratul pe un pod de vase si ajunse în mars fortat la Carrhae (Harrân), în Osroene, unde se opri câteva zile. Iscoade venirã în grabã sã anunte o nãvãlire a escadroanelor lui Sapor într-un punct al frotierei, si Iulian trimise în acea directie 30.000 de oameni sub comanda lui Procopios si a lui Sebastian, fost duce de Egipt. El le dãdu instructiuni sã manevreze dincoace de Tigru, pãzindu-se de orice surprindere, sã opereze jonctiunea lor cu Arsak, regele Armeniei, care îsi oferise ajutorul, apoi, trecând prin Corduene si Moxo-ene (la sudul lacului Van), sã devasteze regiunile fertile ale Mediei occidentale si sã se întoarcã dupã aceea pentru a ajuta operatiunile din Assyria, în momentul decisiv.

Iulian, cu restul armatei, coborî pe Eufrat spre sud, sosind la 27 martie la Callinicum (Rakka). A doua zi, primi vizita seicilor nomazi arabi, care îsi ofereau concursul lor. Apoi sosi si flota pornitã din Samosata, o mie de vase, purtând provizii, arme si masini de rãzboi, cincizeci de galere de luptã si cincizeci de pontoane182. De aici grãbi apoi mai departe si, la o lunã de la plecarea din Antiochia, ajunse la Circesium, ultima cetate a imperiului, pozitie strategicã la vãrsarea râului Chaboras în Eufrat. Trecând în urmã dincolo de Chaboras, care separa cele douã imperii, Iulian intra în tara dusmanã. El distrugea podul în urma sa, arãtând armatei cã trebuia sã-si punã speranta numai în izbândã. Asezat pe o înãltime, înconjurat de ofiterii principali, tinu trupelor un discurs elocvent,

182 Ibidem, pp. 318-319.

157

NICOLAE BANESCU

spunându-le cã au prea multe de rãzbunat pentru a sovãi sã rãspundã la apelul patriei. Soldatii aclamarã zgomotos.

Iulian îsi luã mãsurile dictate de experienta sa militarã, trimitând pe front si pe flancuri iscoade pentru recunoasterea terenului si prevenirea surprinderilor. El se asezã la centru cu infanteria, având la dreapta sa pe Nevitta cu câteva legiuni de-a lungul Eufratului, la stânga escadroanele de cavalerie, sub comanda lui Arinthaeos si a lui Hormisdas, fratele lui Sapor refugiat la bizantini. Victor si germanul Dagalaiphus comandau ariergarda. Secundin, ducele de Osroene183, închidea coloana.

Armata înainta astfel, ocupând toate pozitiile întãrite pânã la Ozagardana, care fu incendiatã, si unde apãrurã întâia oarã persii; ei furã atacati energic si pusi pe fugã. Intrând apoi într-o regiune tãiatã de canale pentru ajutarea agriculturii, fortele lui Iulian trecurã peste toate piedicile si ajunserã la Perisabor, cetate la 50 de mile de capitalã, apãratã de apele ce o împresurau. Dupã un asediu puternic, ea cade în mâinile lor si e prefãcutã în cenusã, înaintarea se face acum printr-o câmpie inundatã, pânã la Maioza-malcha184, situatã la unsprezece mile de Ctesiphon,„ cetate puternicã, fãcutã pentru a închide drumul cãtre