Istoria imperiului bizantin

Conflictul dintre dânsii izbucneste cu prilejul revoltei vizigotilor. Asezati de Theodosius I în Moesia de Jos, între Dunãre si Balcani, îndatorati a lupta pentru imperiu când nevoia o va cere, ei îl însotirã pe împãrat în campania contra lui Eugenius si suferiserã în acea campanie pierderi grele. Aceasta a fost, poate, cum presupune Bury, principala cauzã a revoltei lor; ceea ce însã este sigur e cã pornirea lor împotriva imperiului a fost stimulatã de Alaric. Acesta a fost ales

271 Portretele lor la Buiy, op. cit., p. 106 si urm., si la Demougeot, op. cit, p. 199 si urm. [Pe lângã lucrarea lui S. Mazzarino (.Stilicone, Roma, 1942), se pot adãuga aici studii ca Al. Cameron, Theodosius the Great and the Regency of Stilico, „Harvard Studies in Classical Philology", 73 (1969), pp. 247-280 si A.S. Kozlov, Borba mez du politic eskoj oppoziciej i pravitel'stvom Vizantii v 395-399gg., ADSV, Sverdlovsk (astãzi Ekaterinburg), 13 (1976), pp. 69-74.] : .. , , ,

219
seful întregii armate a vizigotilor, si miscarea pe care a condus-o a fost o adevãratã miscare nationalã2^2.

Gotii pustiirã Thracia si Macedonia, înaintând cãtre zidurile Constantinopolului. Alaric se pare cã a voit sã-si atragã prietenia lui Rufinus, fiindcã domeniile acestuia, situate în preajma capitalei, au fost crutate de barbar. El trateazã cu el, iar rezultatul negocierilor a fost cã Alaric s-a retras din vecinãtatea orasului si s-a îndreptat spre vest. Dar în Thessalia el se gãsi deodatã în fata lui Stilicho, care alergase în calea barbarului, cãci chestiunea Illyricului oriental îl interesa de aproape.

înainte de 379, prefectura Illyricum, care cuprindea Grecia si tãrile centrale din Balcani, fãcuse parte din jumãtatea de Apus a imperiului, iar în acel an Gratian o cedase lui Theodosius. Linia despãrtitoare între Est si Vest mergea de la Singidunum (Belgrad), cãtre vest, pe Sava, si cobora spre sud pe Drina pânã la Adriatica, lângã lacul Scutari. Stilicho pretindea cã vointa lui Theodosius fusese ca fiii sãi sã se întoarcã la vechea situatie si ca autoritatea lui Honorius sã se întindã pânã la hotarele Thraciei. Cauza principalã pentru care Stilicho reclama acest teritoriu era faptul cã Peninsula Balcanicã dãdea pe atunci cei mai buni luptãtori273.

Temându-se de o victorie ce ar fi câstigat rivalul sãu asupra lui Alaric, Rufinus smulse lui Arcadius ordinul ca acela sã expedieze îndatã la Constantinopol

272 Bury, op. cit., pp. 109-110.

273 Ibidem, pp. 109-111. Cf. Idem, Note sur la politique orientale de Stilicon, „Byzantion" 20 (1950), p. 27 si urm.

220
trupele Orientului, care luptaserã în Occident împotriva lui Eugenius, si sã înceteze orice actiune, întorcân-du-se înapoi pe unde venise. Ordinul acesta sosi tocmai când Stilicho se pregãtea sã-i atace pe vizigoti în valea Peneiului. Fortele sale erau superioare gotilor si victoria asiguratã, dar el se supuse ordinului. S-a cãutat a se explica aceastã atitudine, si cea mai probabilã explicatie a ezitãrii lui Stilicho, desi stãpân pe situatie, a fost cã Serena si fiul sãu se aflau atunci la Constantinopole. Stilicho trimise deci trupele Orientului cu un ofiter devotat, Gainas, si se retrase cu armata sa la Salona, lãsându-1 pe Alaric sã-si ducã înainte opera de pustiire cu vizigotii sãi.

Gainas ajunse, pe Via Egnatia, la Constantinopol. Dupã obicei, împãratul si Curtea iesirã sã salute trupele în Campus Martius, la Hebdomon. Pe când le treceau în revistã, la un semn al lui Gainas, un barbar îl strãpunse cu sabia pe Rufinus, sub ochii împãratului (27 noiembrie 395). Asasinarea lui a fost desigur instigatã de Stilicho. Ea fu primitã cu demonstratii de bucurie de populatia tiranizatã de atotputernicul ministru, în locul sãu, Arcadius îl alese pe eunucul Eutropius, marele sambelan, si acesta va fi acum principalul ministru al imperiului în Orient.

în acest an, nu numai pãrtile europene ale stãpânirii lui Arcadius au fost devastate de barbari: hoardele hunilor transcaucazieni nãvãlirã prin portile Caspicei si pustiirã tinuturile înalte ale Armeniei si câmpiile Mesopotamiei, ajungând pânã în Siria. Sf. Ieronim era în Palestina, si în douã scrisori descrie ororile sãvârsite de huni. Eutropius conduse o expe-

221
ditie împotriva lor în 398, aruncându-i dincolo de Caucaz277'.

Molatecul Arcadius trecu sub influenta eunucului Eutropius, zugrãvit în culori tot atât de negre ca si Rufinus. Tot atât de avid, întrebuinta toate mijloacele de jefuire, spionii sãi erau pretutindeni. El privea cu gelozie si suspiciune pe prefectul Orientului, cel mai puternic în administratie dupã împãrat. Bury socoteste cã eunucului i se datoreazã, poate, inovatia introdusã de Arcadius, de a lua din atributiile prefectului pretoriului administratia generalã a postelor, cursuspubli-cus, si supravegherea fabricilor de arme si a le trece asupra marelui demnitar magister officiorum275.

La începutul anului 396, Alaric nãvãli în Grecia, devasta Beotia, trecu în Attica si ocupã Pireul. Atena fu crutatã, plãtind o grea rãscumpãrare. Marele templu al Demetrei si Persephonei din Eleusis furã prãdate. Megara cãzu la prima somatie. Istmul de Corint era ultima barierã si ea fu trecutã. Dupã ce cuprinse Corintul, Alaric luã Argos si strãbãtu Peloponesul pânã la Sparta, care cade în mâinile sale fãrã rezistentã276, în tot acest mars triumfal, gotii n-au întâmpinat un singur om înarmat pentru a li se opune. Un an întreg petrecu Alaric în Pelopones, si Curtea lui Arcadius nu luã nici o mãsurã spre a-si proteja supusii.

Stilicho astepta sã fie chemat pentru a-i izgoni din Grecia pe nãvãlitori, si ar fi fãcut-o cu bucurie, ar fi restabilit ordinea în Orient, cum o restabilise în

274 Idem, History..., pp. 114 si 126.

275 Ibidem, p. 115.

276 Demougeot, op. cit., p. 166 si urm.

222
Occident, dar aceastã chemare nu veni. Eutropius se temea, ca si Rufinus, de interventia Occidentului. Stilicho porni totusi sã elibereze Grecia. Claudian spune cã el primi ordin de la Honorius. în primãvara anului 397, se îmbarcã în Italia si debarcã la Corint fãrã nici o piedicã, îndreptându-se spre Arcadia, unde Alaric se refugiase, incapabil de a împiedica debarcarea. Câteva ciocniri avurã loc în aceastã regiune muntoasã, apoi Stilicho, manevrând cu prudentã, dupã tactica sa, sfârsi prin a închide pe Alaric într-un cerc de întãrituri pe platoul Pholoe, în Elis, pregãtin-du-si o victorie care nu putea întârzia. Dar, nu se stie cum, barbarul se putu strecura într-o bunã zi, retrãgându-se în Epir.

Bury înregistreazã cele trei pãreri exprimate cu privire la scãparea lui Alaric: 1. Neglijenta lui Stilicho (dupã Zosimus); 2) Arcadius si ministrii sãi, gelosi de interventia lui Stilicho, au tratat cu Alaric si i-au asigurat retragerea (sugestia lui Claudian); 3) Stilicho se presupune a fi încheiat o întelegere secretã cu Alaric, pentru scopurile sale. Toate aceste trei pãreri contin, dupã învãtatul englez, câte o parte de adevãr. Scopul lui Stilicho în expeditiile sale illyrice - zice el - nu poate fi îndoialã cã a fost desfacerea Illyricului de Rãsãrit din stãpânirea lui Arcadius277.

Demougeot afirmã cã e aproape sigur cã Stilicho lãsã de bunã voie pe Alaric sã plece, din motive

277 Nota 12 la ed. operei lui Gibbon, voi. III, Appendix.

278 Op. cit., p. 172. [E.A. Thompson, Romans and Barbarians: The Decline ofthe Western Empire, Madison (Wisconsin), 1982; N.I. Golubcova, Italija v nacale Vveka i vtorzenie Alariha vRim, „Vestnik Drevnej Istorii", 1949, 4, pp. 62-74.]

223
politice pe care nu le cunoastem278. Capitularea lui Alaric era sigurã, si el nu trecuse în serviciul lui Stilicho - adaugã Demougeot - fiindcã îndatã dupã aceea devasteazã Epirul, la hotarele Occidentului, si se întelege cu Eutropius. Atitudinea lui Stilicho se poate explica, sugereazã acelasi autor, prin politica de loialism dinastic a generalului „respectuos de autoritatea imperialã în Orient ca si în Occident". Oricum, un lucru e în afarã de îndoialã: ostilitatea Curtii din Constantinopole fatã de Stilicho, în aceastã împrejurare. Alaric primeste de la Arcadius titlul râvnit de magistermilitum per Illyricum ($98-399), si Eutropius îl convinse pe împãrat si Senatul sã-1 declare pe Stilicho dusman public, hostis publicus. Curtea lui Arcadius încurajeazã apoi, cum vom vedea, revolta comitelui Africii, Gildo, care profita de lipsa armatei de Occident, care era ocupatã în Grecia.

b. Revolta maurului Gildo. Pericolul german în Est. Cãderea lui Eutropius si Gainas. Stilicho era prea prudent pentru a provoca un conflict între cele douã Curti. El se retrase din Illyricum, lãsând pe Arcadius favoritilor sãi nedemni si ocupându-se de consolidarea Occidentului. Pentru aceasta, hotãrî a pune capãt revoltei din Africa, unde Maurul Gildo stãpânea insolent, jignind maiestatea imperiului si terorizând de 12 ani provincia cu tirania sa: „Ziua e spaima bogatilor, noaptea temut e de soti", îl caracterizeazã Claudian, panegiristul lui Stilicho279.

Divitibusque dies et nox metuenda mãritis.

224
Cu 18 ani mai înainte (379), Maurul Firmus încercase a-si crea un regat în Africa, dar încercarea fusese înãbusitã de armele lui Theodosius, având un ajutor pretios de la Gildo, fratele si dusmanul lui Firmus. Gildo a fost numit, ca rãsplatã, comite al Africii, cu titlul exceptional de magister militum, si, pentru a-1 apropia mai mult, împãratul unise în cãsãtorie pe Salvina, fiica lui Gildo, cu nepotul împãrãtesei Aelia Flaccilla. Dar credinta Maurului n-a tinut mult timp. El refuzã a trimite trupe lui Theodosius în expedita acestuia contra lui Eugenius, pãstrând o suspectã neutralitate, iar dupã moartea împãratului se pregãti a deveni independent.

în orice împãrtire a imperiului, cele cinci provincii ale Africii erau inevitabil atribuite Occidentului, iar Gildo primise tinutul în numele lui Honorius. Vãzând acum relatiile încordate dintre cele douã Curti, el se gândi sã dea rebeliunii sale forma unei treceri a Africii de sub autoritatea lui Honorius sub aceea a lui Arcadius. Intrã deci în tratative cu Constantinopolul, unde propunerile sale sunt bine primite, Eutropius reclamând Africa pentru Orient. O tranferare a diecezei Africii sub Arcadius pãrea un rãspuns la propunerea de a se transfera prefectura de Illyricum sub autoritatea lui Honorius280. Pentru Roma, o rebeliune în Africa era mai serioasã decât oriunde, fiindcã Africa era grânarul sãu. în vara anului 397, Gildo nu permise corãbiilor cu grâu sã plece la Tibru, ceea ce însemna o declaratie de rãzboi. Energia lui Stilicho luã mãsuri repezi pentru a asigura aprovizionarea Romei. El aduse grâul adunat în Gallii, îmbarcându-1 pe Ron

Bury, History..., p. 121.

225
si transportându-1 în apele Tibrului si aduse si din Spania, prevenind la timp calamitatea ce ar fi lovit populatia capitalei, începu, în acelasi timp, pregãtiri pentru suprimarea lui Gildo, cãci Stilicho, cãutând sã evite un conflict între cei doi împãrati, n-a voit sã vadã în Gildo decât un rebel. Pentru a mãguli Senatul, întorcându-se la un vechi uz, îi ceru sã-1 declare solemn pe Maur inamic public, în tot timpul iernii o flotã se adunã la Pisa, unde, în primãvarã (398), zece mii de oameni furã îmbarcati pentru a trece în Africa. Stilicho nu putea pãrãsi Italia si dãdu comanda lui Mascezel, un frate al lui Gildo, care fugise nu se stie de ce si ceruse azil împãratului. Gildo se rãzbunase omorându-i fiii, si Mascezel era dornic acum de rãzboi mare.

Rebelul fu învins aproape fãrã vãrsare de sânge în provincia Byzacene, pe râusorul Ardelio, aproape de drumul militar ce ducea pe coastã la portul Tabraca. în armata lui, foarte numeroasã, s-au produs mari dezertãri. Se pare cã unii din aliatii lui Gildo au fost corupti de Mascezel. Gildo fugi pânã la Tabraca, încercând sã scape pe o corabie. Vânturile 1-au aruncat însã la tãrm si a fost capturat. El nu fu executat îndatã, ci condamnat la moarte dupã o înfãtisare în proces281.

Mascezel, întors în Italia biruitor, pieri si el în curând. Succesul sãu repede a displãcut, poate, lui

281 Demougeot, op.cit., pp. 185-186. [HJ. Diesner, Gildos Herrschaft und die Niederlage bei Theueste (Tebessa), „Klio", 40 (1962), pp. 178-186; T. Kotula, Der Aufstand des Afrikaners Gildo und seine Nachwirkungen, „Altertum", 18 (1972), pp. 167-176.]

226
Stilicho, cum au pretins dusmanii acestuia, ori a pierit printr-un simplu accident.

în primãvara anului 398, Stilicho îsi întãrea pozitia prin cãsãtoria fiicei sale, Mãria, cu Honorius. în anul 399, marele sambelan Eutropius era numit consul si aceasta stârnea indignarea nobilimii senatoriale. Italia fu scandalizatã la primirea acestei stiri: un eunuc consul nu se mai auzise. Occidentul refuzã a-1 recunoaste. Pozitia sambelanului se clãtina acum serios. Stilicho era dusmanul sãu si el îsi afla un aliat în persoana Eudoxiei, ostilã vechiului ei protector. Gainas, întors la Constantinopol, fusese ridicat la rangul de magister militum; el întretinea probabil relatii cu Stilicho si tintea rãsturnarea eunucului. Partidul roman antibarbar, creat de împrejurãrile critice ale stersei domnii a lui Arcadius, era si el potrivnic lui Eutropius, ca si sporirii puterii germane în imperiu. Senatori si demnitari legati de traditiile romane erau indignati de înãltarea unui eunuc la consulat si alarmati de a vedea importante comenzi militare tinute de germani. seful acestui partid antibarbar era Aurelian, fost prefect al orasului. ,.

Revolta ostrogotilor din Phrygia, instigati probabil de Gainas, a fost prilejul care a dus la cãderea lui Eutropius si a provocat în acelasi timp lupta împotriva influentei germane în Orient. Miscãrile au început în primãvara anului 399, dar Eutropius nu le-a dat mare ; atentie, crezând cã are a face cu dezordinile câtorva bande de coloni germani. Theodosius I, se stie, dupã campaniile sale împotriva ostrogotilor (gruthungi), în 386, instalase în Phrygia, cu titlul de coloni, o parte din acesti barbari, care capitulaserã, si ei dãdeau un escadron de cavalerie armatei romane. Comandantul

227
lor, Tribigild, purta urã sambelanului si-i atâtã pe os-trogoti la revoltã. Aceasta se întinse usor, cãci provincia era fãrã apãrare. Tribigild se îndreptã spre Con-stantinopol pentru a-1 intimida pe împãrat, si Eutropius, vãzând pericolul, organizã apãrarea. El trimise contra rebelilor pe gotul Gainas si pe generalul roman Leon. în muntii dintre Pisidia si Pamphylia s-au dat lupte, Gainas 1-a ajutat pe Tribigild, care scapã; Leon îsi pierde viata într-o luptã. Gainas, care-si da aerul cã e loial, comunicã la Constantinopol cã nu se putea face pace cu Tribigild cât timp e la putere Eutropius282.

Dusmanii eunucului profitarã de acest moment critic pentru a-1 ataca, fãcându-1 rãspunzãtor de victoria gotilor. Eudoxia, geloasã de marea ascendentã a sambelanului asupra sotului sãu, fãcu presiuni, si Arcadius îl dizgratie. Amenintat de soldati, Eutropius se refugie la Sfânta Sofia, de unde voirã sã-1 smulgã, si numai Chrysostom îi scãpã viata, printr-o emotionantã cuvântare. Eunucul, degradat din rangul de patriciu, fu exilat în insula Cipru, confiscându-i-se averea. Câteva luni mai în urmã, acuzat cã aspirase la imperiu, fu adus în fata unui tribunal prezidat de Aurelian si condamnat la moarte. El fu decapitat la Chalkedon283.

Cãderea lui Eutropius (august 399) atrase si pe a prefectului pretoriului, Eutychian, creatura sa. Aurelian fu numit în locul sãu, si aceasta a însemnat biruinta partidului antigerman. Era totodatã si o loviturã adusã lui Gainas, care, simtindu-se amenintat de

282 Ibidem, p. 223, si urm., Bury, op. cit., p. 126 si urm.

283 Demougeot, pp. 230-231.

Aurelian si prietenii sãi, schimbã negocierile sale cu Tribigild în rebeliune si înainteazã împreunã cu el, prãdând la tãrmul Propontidei. Panica din Constan-tinopol îl îndeamnã pe Arcadius a negocia, dar gotul pune conditii: nu primea negocierile decât cu împãratul în persoanã si într-un loc afarã din capitalã; cerea apoi sã i se predea ca ostateci trei antibarbari notorii: Aurelian, sprijinitorul sãu principal, Saturninus si loan, favoritul împãrãtesei; sã i se acorde intrarea în Constantinopol cu toti soldatii sãi; sã-si pãstreze postul de magister militum inprasenti si sã se numeascã Caesarius, fratele lui Aurelian, în functia de prefect al pretoriului284, întâlnirea avu loc la Chalkedon si Arcadius primi toate conditiile. Chrysostom interveni pentru viata ostatecilor, care scãparã numai cu exilul. Gainas îsi fãcu intrarea solemnã în capitalã, cu armata, Tribigild însã nu veni. Caesarius fu instalat prefect al pretoriului. Gainas fu, de fapt, stãpân pe guvernul de Rãsãrit vreo sase luni; episodul acestei tiranii germane îsi aflã sfârsitul în iulie 400285.

Un document interesant pentru spiritul ce stãpânea acum în cercurile înalte si mijlocii ale imperiului e discursul lui Synesios Uepi ficcaiÂeiat {Despre suveranitate), înaltul prelat african venise în 399 la Constantinopol spre a cere pentru Kyrene o usurare de impozite împãratului, si e probabil cã a publicat acest

284 Ibidem., pp. 249-253; Bury, op. cit., pp. 129-132.

285 Bury, op. cit., pp. 132-133- [G. Albert, Goten in Konstantinopel, Paderborn, 1985; A.D. Kozlov, Osnovnye certy politiceskoj oppoziciipravitel'stvu Vizantii v 399-400 gg., ADSV, 16 (1979), pp. 23-31-] ' ......'

229
discurs-program, care poate fi privit ca manifestul antigerman al partidului lui Aurelian, când acesta se afla prefect al pretoriului, la sfârsitul anului 399 sau începutul anului 400. Demougeot, care se ocupã pe larg de ideile discursului-program, crede cã aceste cuvinte îndrãznete n-au putut fi pronuntate niciodatã. Synesios, dupã ce a obtinut, datoritã lui Aurelian, satisfacerea cererii sale pentru Kyrene, trebui sã se mãrgineascã a publica discursul. El rãmase însã credincios partidei antigermane si asteptã cãderea lui Gainas si întoarcerea lui Aurelian pentru a face sã aparã, în toamna anului 400, o poveste alegoricã, Povestirea egipteanã, Uepi npovoiaq 77 Aiyvntwq, apãrutã dupã 12 iulie 400, data alungãrii gotilor din Constantinopol, dar redactatã mult mai înainte. Sub trãsãturile lui Osiris, regele Egiptului, el îl glorifica pe Aurelian, învingãtor al fratelui sãu Caesarius, rãufãcãtorul Typhon, care izbutise a uzurpa provizoriu puterea, spijinit de seful mercenarilor „sciti"286.

286 Op. cit., p. 234 si urm. [Ca si în sursele bizantine de mai târziu, numele de „sciti" este aplicat tuturor popoarelor migratoare care au trecut prin spatiul nord-pontic pânã la Dunãre (în-treprinzând adeseori incursiuni si la sud de marele fluviu, în zona balcanicã; apelativul e folosit pentru a-i desemna pe goti, mai târziu pe slavi, apoi pe pecenegi, cumani, tãtari (cf. Gy Moravcsik, Byzantinoturcica, ed. a Il-a, Berlin, 1958, voi. II, pp. 279-283, I. Dujcev, Slavjani-skiti, „Slavia", 29 (1960), pp. 109-104), ca si crestinismul romanic din stânga Dunãrii de Jos si din Skythia Minor = Dobrogea (cf. E. Lozovan, Byzance et la românite scythique, precum si Idem, Aux origines du christianisme da-co-scythique, în F. Altheim, Geschichte der Hunnen, voi. II, Berlin, 1960, pp. 197-224 si voi. IV, Berlin, 1962, pp. 146-165.]

230
Ideile conducãtoare ale manifestului, potrivit suveranului ideal, adunau, cum bine observã învãtatul francez, locuri comune scolare, familiare tuturor pane-giristilor imperiali de la Traian încoace. La Synesios apar însã noutãti, revendicãri pe care generatia dinainte de el nu le cunostea. Ideile politice generale ale partidului reprezentat de Aurelian însufleteau discursurile lui Themistius, preceptorul ales de Theodosius pentru educatia lui Arcadius287. Programul acestui regim ideal era stabilit în liniile sale mari. Mai întâi, respectul privilegiilor aristocratice, suveranul trebuind sã ia sfat de la senatori, însãrcinati a-1 ajuta sã guverneze. Apoi, grija fatã de starea supusilor, grijã materialã, prin usurarea impozitelor, încurajarea agriculturii, reducerea sâcâielilor administrative, grijã moralã prin rãspândirea filosofiei. Dupã aceea, grija fatã de ordinea publicã prin libertatea de constiintã si toleranta religioasã, în sfârsit, grija pentru apãrarea imperiului amenintat de barbari, infiltrati în armatã si magistraturi. Autorul îl sfãtuie pe suveran sã curete armata de goti, sã recruteze armatã nationalã (romanii n-ar putea sã se apere ei însisi, ca în primele veacuri ale istoriei lor ?) si pe goti sã-i sileascã la munca pãmântului, invitându-i sã se întoarcã de unde au venit, dacã nu le convine.

Tirania lui Gainas n-a putut tine mult; populatia romanã îl detesta. Gotii îsi fãceau rugãciunile ca arieni, afarã din oras. Ei încercarã a ocupa câteva biserici din

287 Demougeot schiteazã (p. 239 si urm.) o interesantã paralelã între ideile conducãtoare ale lui Themistius si cele ale lui Synesios. , . ^. •?* .u.

231
capitalã si dãdurã nastere la dezordini. Gainas se hotãrãste deodatã a pãrãsi capitala sub pretextul unei indispozitii si se duce, cu o micã escortã, sã-si facã rugãciunile într-o bisericã clãditã de Theodosius, la Hebdomon, afarã din oras288. Când gotii aflarã de plecarea sefului lor, furã cuprinsi de panicã si pornirã, în învãlmãsealã, noaptea, luându-si tot ce aveau. Tumultul gotilor aruncã spaima în populatie, nestiind ce planuri aveau. S-a întâmplat cã o cersetoare se afla la una din portile de Vest si, vãzând atâta îmbulzealã, crezu cã a venit ziua din urmã a Constantinopolului si începu a se ruga cu voce tare. Un got, mânios, vru s-o ucidã, un roman interveni si-1 omorî. Un tumult general se produse, si orãsenii, izbutind a închide portile, gotii care nu apucaserã a iesi sunt atacati de populatia înfuriatã. Ei îsi aflarã repede refugiul într-o bisericã aproape de palat. Acoperisul bisericii fu smuls, si gotii ucisi cu pietre si cãrbuni aprinsi (12 iulie 400). Aurelian fu restabilit în fruntea prefecturii. Gainas, declarat dusman public, porni în Thracia cu armata ce-i mai rãmãsese, jefuind. Orasele Thraciei se apãrau ca cele din Asia împotriva lui Tribigild. Rãu aprovizionat si descurajat, Gainas veni la Hellespont, decis a trece în Asia. Dar pe celãlalt tãrm, la Abydos, se aflau trupe sprijinite de corãbii de rãzboi. Aceste trupe erau co-

288 Dupã O. Seeck, citat de Demougeot (p. 253), o slãbiciune nervoasã periculoasã (psihastenie) ar explica toate nesocotintele lui Gainas. El se crezu prada unui demon si se duse sã se roage pentru libertatea lui la moastele Sfântului loan Botezãtorul, pãstrate în capela clãditã de Theodosius la Hebdomon. [Demougeot expune aceste consideratii la pp. 255-262 din op. cit.]

232
mandate de Fravitta, un got pãgân, cãsãtorit cu o romanã, si care, în ultimii ani ai lui Theodosius, avusese un rol mare în politica natiunii sale ca sef al partidei filoromane. El fusese, sub Arcadius, înaintat magister militum si curãtise Mediterana de pirati, din Cilicia pânã în Palestina. Gotii se asezarã în tabãrã pe tãrmul european si, când nu mai avurã provizii, hotãrârã a încerca sã treacã strâmtoarea pe niste plute grosolane, lãsându-se a fi dusi de curent. Flota lui Fravitta îi întâmpinã si-i scufundã, Gainas privind neputincios de pe tãrm dezastrul gotilor sãi. Cu mica trupã ce-i rãmãsese, porni în fugã spre nord, dincolo de Haemus, si chiar dincolo de Dunãre, unde ar fi voit sã-si recruteze soldati. El cãzu în mâinile lui Uldin, regele hunilor, care-1 ucise si-i trimise capul lui Arcadius. Fravitta avu onoarea unui triumf si fu numit consul pentru anul 401.

Cu pieirea lui Gainas, pericolul got îsi gãsea sfârsitul în provinciile Orientului. Episodul acestei grave crize a imperiului a fost celebrat la Constantinopol: scene de revoltã au fost reprezentate în sculpturile ce împodobesc columna lui Arcadius, ridicatã în 403 în Forum, si care-i poartã numele289.

c. loan Chrysostom si Curtea lui Arcadius.

Eudoxia. Nectarius, patriarhul Constantinopolului, muri în 397. Eutropius avu atunci o excelentã inspiratie aducând în Scaunul de patriarh pe loan Chrysostom (Gurã de Aur) din Antiochia. Eunucul trecuse putin mai înainte prin acel oras, spre a merge în

Bury, op. cit., pp. 133-137; Demougeot, op. cit., pp. 256-266.

233
Egipt, si fusese uimit de elocventa si popularitatea marelui predicator. Chrysostom, adus la Constan-tinopol, fu întronat la 26 februarie 398.