Istoria imperiului bizantin

în toamna anului 488 Theodoric se puse în miscare, apucând drumul Pannoniei, pe cursul Dunãrii. tinutul acesta era ocupat de gepizi, instalati la Sirmium. Regele lor, Traustila, încercã sã se opunã, dar fu zdrobit si pieri în luptã. Biruind toate obstacolele, Theodoric trecu Alpii lulieni. Odovakar îl astepta pe Sontius (Isonzo), lângã ruinele Aquileei, unde se dãdu prima bãtãlie (28 august 489). învins, el fugi la Verona. La sfârsitul lui septembrie, avu loc o

411 Bury, I, pp. 416 si urm.

412 Gibbon, Decline and Fãli, ed Bury, t. IV, p. 190 si urm.

340

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

nouã bãtãlie, sângeroasã, pe Athesis (Adige), lângã Verona, pierdutã de Odovakar dupã un mare mãcel. El se închise atunci în Ravenna, care nu putea fi cuceritã decât printr-un lung asediu. Theodoric preferã a supune rnai întâi Italia de Nord. El intrã fãrã greutate în Milan, apoi se închise în Ticinum (Pavia), a cãrei pozitie era mai puternicã. Odovakar se întoarce asuprã-i, cuprinde Cremona si Milan si asediazã Pavia. Ajutat de vizigoti, Theodoric scapã de asediu, în 490, el iesi din Pavia si Odovakar se retrase în spatele râului Adda, la est de Milan, unde se desfãsurã a treia bãtãlie înversunatã (11 august 490). învins din nou, Odovakar se închise în Ravenna. Acolo e asediat de ostrogoti câtiva ani. Ca sã sfârseascã, Theodoric îi propune împãrtirea puterii. Ostrogotii furã primiti la Ravenna, în baza unui tratat (5 martie 493) si sefii dusmani consimtirã, sub jurãmânt, a guverna provinciile Italiei în comun, dar zece zile mai târziu, Odovakar e ucis de mâna chiar a lui Theodoric, la un banchet, sub pretext de complot, si familia sa e exterminatã413.

Stãpân pe situatie, Theodoric se îngriji mai întâi sasi aseze poporul sãu în tarã, acordând gotilor o treime a domeniilor romane. Se gândi însã a nu-i risipi în toatã peninsula, masând cea mai mare parte la nord de P6. El îsi luã resedinta la Ravenna. Timp de sase ani împãratul Anastasios, care urmase lui Zenon, a sovãit a defini situatia noului stãpân al Italiei. Mai

413 L. Schmidt, Gesch. der deutschen Stdmme bis zum Ausgang der Volkerwandeung. Die Ostgermanen, II. Aufl., Miinchen, 1941, pp. 295-296. , ,.;-.. -;,. ,.,, : , . (:{

341

NICOLAE BANESCU

multe ambasade trimise din Roma n-avurã nici un rezultat. La rândul sãu, Theodoric s-a abtinut a lua vreo mãsurã care sã fie incompatibilã cu pozitia unui vicerege, sau care sã fi îngreuiat o recunoastere ulterioarã, în cele din urmã se ajunse la o întelegere, în 497. împãratul Anastasios tratã cu emisarul regelui, Festus, prior senatus, stabilind definitiv raporturile de drept public între regatul Italiei si imperiu. Theodoric fu recunoscut ca generalisim roman (magister utriusque militiae) si guvernator al Italiei, sub anumite conditii, care determinarã pozitia sa constitutionalã. Prin aceastã întelegere, Italia rãmânea parte a imperiului, într-un sens, Theodoric era un cârmuitor independent, dar puterea sa avea anumite limite, care implicau suveranitatea împãratului si pe care el le-a observat cu loialitate.

Pozitia regelui ostrogot ca delegat reiese din faptul cã n-a uzat de anii domniei sale în datarea oficialã a documentelor. Reiese apoi din faptul cã n-a pretins dreptul de a bate modedã decât ca subordonat al împãratului. Numele acestuia continua a figura pe avers; pe revers era gravatã numai monograma lui Theodoric, nu efigia sa. Pozitia subordonatã a regelui reiese înainte de toate din faptul cã nu avea puterea de a face legi, rezervatã ca prerogativã supremã împãratului. Ordonantele lui Theodoric nu erau leges, ci edicta. Dreptul de a numi consuli, acordat de Zenon lui Odovakar, fu transferat acum lui Theodoric, dar cu restrictia cã nu putea numi un got, ci numai un roman. Excluderea se întindea si la toate functiile civile (Prefectul pretoriului, vicarul Romei, guvernatorii provinciilor, magister officiorum, cei doi ministri ai fi-

342

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

nantelor, questorul palatului). Gotii erau exclusi si de la demnitatea onorificã de patrikiostU.

Theodoric se arãtã binevoitor fatã de lumea romanã, fãrã concursul cãreia nu putea administra. Senatul fu tratat cu respect; el continuã a functiona ca mai înainte, în schimb, posturile militare erau încredintate numai gotilor. Calitatea lor de soldati strãini determinã caracterul Curtilor de judecatã a ostro-gotilor: curti militare erau instituite pentru dânsii. Lângã, guvernatorul civil roman era în fiecare provincie unul militar got: comes Gothorum provinciae si, în fiecare oras, pe lângã defensorul si curatorul roman, se afla câte un comandant de piatã got, comes Gothorum civitatis. Pe lângã acesti comitesprovincia-rum si comites civitatum, un corp de officiales goti era alcãtuit din asa-zisi saiones (sing. saio), echivalent gotic al curierilor imperiali, acei agentes in rebus, care executau ordinele emanate de la suveran415.

Pe lângã titlul sãu de magister utriusque militiae, fatã de armata ostrogotã Theodoric era si regele poporului sãu. El a adoptat titlul de Rex (nu Rex Gothorum), fiindcã strãini în Italia nu erau numai os-trogotii, ci si germanii rãmasi ai lui Odovakar si rugii, care recunosteau toti regalitatea lui.

d. Guvernãmântul lui Theodoric. Politica sa externã. Personalitãtile literare ale epocii. Elementul roman a predominat în Statul lui Theodoric; el a pre-

414 Bury, op. cit., I, p. 453 si urm.

415 Stein, Hist. du Bas-Empire, II, p. 122. Cf. Hodgkin, t. III, pp. 253-254.

343
dominat chiar în personalitatea regelui416. Pe când în Gallia, în Spania, în Africa, barbarii stãpâni rãmân credinciosi traditiilor lor nationale, în Italia, zice un savant francez, se vede un got silindu-se a sustine vechiul edificiu imperial, care se clatinã din toate pãrtile417.

Theodoric a fost un rege constructor, îngrijindu-se a repara ruinele Italiei. A construit palate la Ravenna, therme la Pavia si Verona; a împrejmuit aceste douã orase cu ziduri noi si a restaurat apeductele de la Ravenna si Verona. La Ravenna a secat bãltile pentru a planta arbori fructiferi, a clãdit bisericile Sân Apollinare Nuovo a palatului lui Theodoric si Santa Mãria in Cosmedin, precum si Mausoleul sãu, mãrturii ale avântului artistic pe care orasul 1-a cunoscut în domnia lui418.

în primãvara anului 500, celebrând la Roma tricen-nalia, treizeci de ani de domnie, a acordat cu acest

416 Vezi L. Schmidt, Theoderich, romischer Patricius undKonig derGoten, în „Zeitsch. f. schweizerische Gesch.", 19 (1940), pp. 404-414. Aceeasi pãrere e împãrtãsitã si de W. Ensslin, Das Romerreich unter germanischer Waltung von Stilicho bis Theoderich, în „Das neue Bild der Antike", Bd. II, Rom-Berlin, 1942, pp. 411-432. Urmãrind etapele influentei germane, sporite în continuu de la Constantin cel Mare, autorul aratã cum toti sefii militari germani, pânã la regele got, au rãmas legati de idea imperiului.

417 L. Halphen, Les barbares (Peuples et civilisations), V, IlI-e ed., Paris, 1936, chap. IV.

418 Asupra bisericilor clãdite la Salona, v. art. lui Ejnar Dyggve, L'influence des Goths ã Salone, „Byzantion", t. XIX (1949), pp. 73-77, , , .....

344
prilej 200 de livre de aur pe an pentru întretinerea zidurilor si a anticului palat imperial, unde a descins. A acordat apoi poporului din Roma distribuirea gratuitã a 1.20.000 de modii (10.500 hi) de grâu anual.

Pe plan religios, puse capãt agitatiilor ce stãpâneau de câtiva ani populatia romanã, dupã moartea papei Anastasius al II-lea (498), în legãturã cu alegerea urmasului sãu. Theodoric îl impuse în cele din urmã pe Symmachus, înlãturat mai înainte (502), din cauza plângerilor primite împotriva vietii sale scandaloase, desi fusese ales de majoritatea alegãtorilor419.

în politica externã dovedi energie, consolidând situatia Italiei. Reluã Proventa de la vizigoti si Dalmatia de la uzurpatori si anexã Pannonia Secunda, în Spania si Septimania exercitã o dominatie efectivã, ca bunic al lui Amalaric, fiul minor al ginerelui sãu, Alaric al II-lea. Theodoric a asigurat o lungã perioadã de pace, cãutând a-si întãri situatia prin aliante matrimoniale. Cu Clovis, agresivul rege al francilor salieni, stabili legãturi de familie, luând-o în cãsãtorie pe sora lui, Audofleda. O fiicã a lui Theodoric îl luã de sot pe regele vizigotilor, Alaric al II-lea; alta, Ariana, se cãsãtori cu Sigismond, regele burgunzilor. Thrasamond, regele vandalilor, o luã de sotie pe sora lui Theodoric, Amalafrida. în sfârsit, o nepoatã a regelui ostrogot, Amalaberga, se cãsãtori cu regele turingilor.

Dupã Anonymus Valesianus, Theodoric era un agramat care se folosea de un sablon pentru semnãturã, ceea ce nu e verosimil, datã fiind cresterea ce o

419 Stein, Hist. du Bas-Empire, II, p. 132 si urm.

345

NICOLAE BANESCU

primise la Constantinopol, unde a stat atâta vreme ca ostatic. E mai probabil cã pasajul acesta se referã, cum socoate Ensslin, la împãratul Iustin I, al cãrui nume a putut fi înlocuit mai târziu, în chip arbitrar, cu al regelui got420.

Lunga sa domnie a fost ilustratã de câteva distinse personalitãti literare. Magnus Felix Ennodius a fost u-nul dintre ei. Nãscut în sudul Galliei, si-a trãit copilãria în Italia de Sus. Nobil de origine, a trebuit sã intre, din cauza sãrãciei, în clerul din Milan, la îndemnul lui Faustus. Episcopul de Milan, Laurentiu, ajutat de Theodoric, s-a silit a face din acest oras un centru intelectual. Ennodius a fost reprezentantul sãu principal. El a desfãsurat o activitate variatã pe terenul literelor si s-a deosebit mai cu seamã în arta epistolarã.

între devotatii lui Theodoric se numãrã si Cassio-dorus (Flavius Magnus Aurelius), fiul ministrului Cassiodorus al lui Odovakar, servindu-1 apoi credincios si pe Theodoric. Adept al politicii regelui ostrogot, Cassiodorus a scris douã opere istorice închinate regalitãtii si trecutului poporului got: l. O cronicã scurtã, în care prezintã stãpânirea lui Theodoric si trecutul gotilor în lumina cea mai favorabilã; 2. Istoria gotilor, din care s-a pãstrat numai un fragment tradus de lordanes, originar din Balcani, poate el însusi got4".

Anicius Manlius Severinus Boethius a fost un opozant al regelui ostrogot. El împãrtãsea cu socrul sãu, Symmachus, antipatia, care stãpânea în mediul

420 Rex Theodoricus inlitteratus ?, în „Hist. Jahrbuch", 1940, pp. 391-396.

421 Hodgkin, op. cit., t. III, p. 284 si urm. •-......

346
lor, din motive nationale si sociale, fatã de goti. Amândoi erau reprezentantii cei mai autentici ai romanitãtii pe care Theodoric voia s-o asocieze la opera sa. Dar cu toate cã acesta se sili a-i câstiga covârsindu-i de onoruri, ei pãstrarã o atitudine rece. Symmachus a fost prior senatus, dar n-a exercitat sub Theodoric nici o functie publicã. Boethius a fost consul în 510 si, în 522, îndeplini functia de magister officiorum.

Boethius cunostea limba greacã la perfectie. El trecea drept omul cel mai învãtat al epocii sale, din punctul de vedere al istoriei ideilor. Stein îl situeazã exact în pragul Evului mediu, „cãci se poate zice cã stiinta medievalã din Occident a avut ca bazã tratatele sale de aritmeticã si de teorie muzicalã, comentariile sale asupra diferitelor opere filosofice ale antichitãtii si mai ales traducerea operelor lui Aristotel privitoare la logicã"422.

El plãti cu viata nobila sa atitudine fatã de barbarii uzurpatori. Murind papa Hormisdas, la începutul lui august 523, amic politic credincios al lui Theodoric, loan I a fost ales ca succesor. Regele got nu s-a amestecat în alegere, dar n-a putut fi multumit de rezultat, loan fiind prieten personal al lui Boethius. în corespondenta ce se tinea de obicei cu Occidentul, cu prilejul alegerii, s-au interceptat scrisori cãtre împãrat de la senatorii cei mai de vazã si care fãceau sã fie bãnuit Albinus, prefect al pretoriului si consul, ca favorizând proiecte îndreptate împotriva guvernului os-trogot. Albinus fu citat dinaintea regelui, ca sã se apere împotriva acuzatiei de înaltã trãdare. Boethius,

122 Op. cit., p. 131.

347
în calitatea-i de magister officiorum, încercând a clasa afacerea care ameninta sã-1 compromitã pe Albinus, a fost acuzat la rândul sãu si arestat. Pânã sã se hotãrascã sentinta, Boethius compuse în celebrul turn din Pavia, unde fusese închis, vestita sa lucrare asupra mângâierilor filosofici, De consolationephilosophiae, vrednicã de meditatiile antichitãtii. Punctul ei de plecare e problema a cãrei expresie celebrã e Cartea lui Iov: cum se acordã ideea Provindetei cu faptul cã de atâtea ori pe pãmânt triumfã cel rãu si cel bun e covârsit. Rãspunsul dat de Boethius nu e contrariu învãtãmântului Bisericii. Originalitatea operei stã mai cu seamã în stilul si în compozitia ei.

La sfârsitul anului 524, Boethius a fost condamnat la executia capitalã si confiscarea bunurilor. Symma-chus, socrul sãu, fiindcã se declarase solidar cu el, a fost executat de asemenea. Aceste acte de cruzime întunecã domnia lui Theodoric, apreciatã, de altminteri, elogios de un istoric ca Prokopios423.

3. Anastasios I (11 aprilie 491 - 9 aprilie 518)

a. Alegerea. Personalitatea sa. Când Zenon muri de dizenterie, în ziua de 9 aprilie 491 si se procedã la alegerea viitorului împãrat, s-a putut constata puterea simtului dinastic ce stãpânea populatia. Alegerea e povestitã în toate amãnuntele sale în lucrarea Despre Ceremonii a împãratului Constantin al Vll-lea Porphy-rogenetul.

Debellogoth., I, 1.

348
înaltii demnitari, membrii Senatului si patriahul s-au adunat în porticul dinaintea Marelui Triklinos, iar poporul si soldatii (gãrzile palatului) în Hippodrom. Demnitarii au fost de pãrere ca Augusta Ariadne sã meargã la Hippodrom si sã vorbeascã poporului, împãrãteasa a apãrut atunci în Hippodrom, în hlamida imperialã, cu suita ei, si multimea a primit-o cu aclamatiile obisnuite, cerându-i sã dea imperiului un împãrat ortodox: op&oSotov âacnÃea tr\ oîjcou/ievrj! Augusta a rãspuns, prin vocea unui libellisios, aflând frumoase cuvinte pentru devotamentul si ordinea bunã a poporului fatã de maiestatea imperialã. Multimea a izbucnit din nou în aclamatii, cerând un împãrat roman si Ariadne rãspunse cã, înainte de a auzi cererile ei, a poruncit factorilor constitutionali sã aleagã „un crestin, roman si plin de toatã virtutea imperialã". Dar Senatul si demnitarii nu se pot întelege asupra persoanei împãratului si atunci Urbicius, praepositus Augustae, îi sfãtuieste sã-1 trimitã pe patriarh pentru a cere Augustei sã aleagã ea însãsi pe viitorul împãrat, ceea ce se admite. Ariadne se pronuntã în favoarea unui bun functionar al Curtii, silentiarul424 Anastasios, si toti furã bucurosi de aceastã alegere si-1 aduserã pe Anastasios, care fu aclamat de popor si armatã'125, în ziua de 11 aprilie 491, noul ales fu încoronat de patriarhul Euphemios, dupã ce-i luã mai întâi în scris un document prin care se lega cu mari jurãminte a pãstra credinta neatinsã, a nu schimba nimic în Bisericã. Documentul a fost depus în Arhivele

424 Pãstrãtorul ordinii în procesiunile si adunãrile împãratului.

425 De Cerim., cap. 92. [R.-J. Lilie, Die Kronung des Kaisers Anastasios I, BS1, 56(1995), l, pp. 3-12.]

349
Marii Biserici, în grija lui Macedonios, conservatorul tezaurului sacru (o'KsvcxptiÂ.cct;). Noul basileus se cãsãtorea apoi, în mai, cu împãrãteasa vãduvã Ariadne. Anastasios nu era un personaj prea mare; corpul silentiarilor din care fãcea parte avea un personal de mâna a doua. Originar din Dyrrachion, era de 60 de ani când s-a urcat pe tron, si cunoscut pentru pietatea sa, pasionat pentru chestiunile religioase. Era, ca sã întrebuintãm expresia lui Duchesne, ceea ce se chema la Constantinopol un SiaKpivonsvog, „unul din acei scrupulosi cu tendinte monofizite, care nu primeau fãrã ezitare comuniunea patriarhului, ortodoxia oficialã neoferindu-le suficiente garantii"426. Anastasios, înalt de talie, avea o înfãtisare plãcutã si o particularitate a ochilor, unul fiind negru, celãlalt albastru, motiv pentru care i s-a zis Sitcopog (ceacâr)427. El se bucura de o bunã reputatie; un scriitor de la mijlocul secolului al Vl-lea îl laudã pentru întelepciunea, educatia bunã si generozitatea sa428.

b. Frãmântãri si lupte interne. Politica religioasã a lui Anastasios. Domnia noului ales, în comparatie cu a lui Zenon, a fost mai linistitã; n-a fost totusi scutitã de rãzboaie si de serioase tulburãri interne. De la început, ea avu sã înfrunte rãscoala isaurienilor, care a frãmântat provinciile Asiei Mici mai bine de sase ani; iar atitudinea împãratului fatã de Bisericã i-a

«s M-gr. L. Duchesne, L'Eglise au Vl-e siecle, Paris, Fonte-moing et C-nie, 1925, p-5.

427 Zonaras, t. III, p. 133 (Bonn).

428 Lydos, Demagistr., t. III, 46, 49, 51. uUu< ,icti A'

350
atras ostilitatea populatiei capitalei, punându-i uneori tronul în primejdie. Conflictul religios continuu dintre împãrat si supusii sãi a înlesnit revolta lui Vitalian, care urmãri cu tenacitate gândul de a smulge lui Anastasios imperiul.

Trupele de isaurieni pe care se sprijinise Zenon ajunseserã, prin protectia acestuia, atotputernice, terorizând populatia. Ele erau acum o adevãratã primejdie pentru imperiu si împãratul se vãzu nevoit a se scãpa de o tutelã periculoasã, îndepãrtându-i pe isaurieni din capitalã, retrãgându-le si dotatia anualã pe care o primeau din timpul predecesorului sãu. Trupele se revoltarã, atâtate de sefi, si dezlãntuirã un crâncen rãzboi civil, purtat în pãrtile sudice ale Asiei Mici. în fruntea revoltei, care luã un caracter national, se aflau sefi dintre cei mai populari: Linginines (Lingis), guvernator al Isauriei, Longines din Cardala, un alt Longinos, din Selinus, Athenodor si episcopul de Apamea, care înlocuise Evanghelia cu sabia si avea sã piarã în aceste sângeroase hãrtuieli. Trupele imperiale, conduse de loan Gotul si de loan Kyrtos (Ghebosul), repurtarã asupra rebelilor o mare biruintã la Kotyaeion, în 492. în acele regiuni de munte rãzboiul se transforma însã într-un rãzboi de guerillã si de asedii. Imperialii câstigã câteva mari victorii, în care sefii rebeli cad în mare parte, iar în 498 loan Gotul pune mâna pe ultimii sefi si-i decapiteazã, trimitând împãratului la Constantinopol capetele lor, care furã purtate dinaintea multimii în Hippodrom. Cu aceasta, Isauria a fost supusã definitiv; o bunã parte a populatiei sale fu strãmutatã în Thracia si de atunci puterea sa politicã n-a mai însemnat nimic429.

351
Politica religioasã a lui Anastasios i-a creat, în tot cursul domniei, mari dificultãti. Sinodul de la Chalkedon fusese un triumf al politicii imperiale si papale, dar el stârni în provinciile de est, unde mono-fizitismul era în crestere, o luptã aprigã în jurul credintei si ea dãinui o lungã perioadã de timp. Cum observã, cu destulã dreptate, un recent cercetãtor al politicii religioase a lui Anastasios, împãratul si-a dat seama mai mult decât predecesorii sãi cã interesele vitale se aflau pentru imperiu în est, si aceasta a determinat întreaga sa politicã religioasã430.

Anastasios era, de altfel, cunoscut pentru sentimentele sale monofizite înainte de a fi fost ales împãrat si aceasta explicã atitudinea hotãrâtã a patriarhului, silindu-1, spre a-1 încorona, a-i preda promisiunea scrisã cã nu va schimba nimic din credintã si va respecta deciziile Sinodului de la Chalkedon431. Legãturile avute apoi ca împãrat cu corifeii doctrinei monofizite, cu Philoxenos (Xenaias), episcop de Hierapolis432, si Severos din Sozopolis, în Pisidia, eruditul teolog al monofizismului433, 1-au întãrit în aceste

429 Brooks, The Eastern Provinces, pp. 479-480.

430 peter charanis, Church and State in the Later Roman Empire. The Religious Policy ofAnastasius the First (491-518), Madison, Wisconsin, The University of Wisconsin Press, 1939-Prefata. [O a doua editie a lucrãrii a fost realizatã de cãtre Centrul de Studii bizantine din Thessalonic, 1974, în cadrul colectiei „Byzantina Keimena kai Meletai", 11.].

431 M-gr. L. Duchesne, L'Eglise au Vl-e siecle, Paris, Fon-temoing et C-ie, 1925, p.5-

432 Numit de obicei Philoxenos de Mabbugh, dupã numele sirian al orasului sãu. /. i,-1 ,\ ; : ,

352
sentimente. Doctrina ce o profesa el reiese în chip evident din negocierile cu papa Gelasius.

în 492, Theodoric, regele ostrogot, trimise o ambasadã la Constantinopol, condusã de senatorul Faustus, ca sã negocieze cu împãratul în privinta situatiei lui politice în Italia. Gelasius profitã de aceastã ocazie si scrise lui Faustus sã discute cu împãratul si aspecte religioase. Ambasadorul n-a uitat a pune chestiunea si, dupã câte a relatat, Anastasios a fost bucuros s-o asculte. Charanis, de la care luãm aceste amãnunte, crede cã împãratul ar fi sugerat un compromis rãmas necunoscut434. Fiindcã nu obtinuse recunoasterea sa ca rege al Italiei, Theodoric trimise la Constantinopol, în 496, o nouã ambasadã, cu aceeasi misiune, condusã de senatorul Festus. O solie papalã fu expediatã în acelasi timp, ducând împãratului o scrisoare a papei Anastasius al II-lea (urmasul lui Gelasius), propunând reluarea negocierilor pentru înlãturarea schismei. Festus obtinea recunoasterea lui Theodoric si dãdea împãratului promisiunea cã-1 va face pe papã sã accepte decretul de uniune, Henotikon. Aceasta ar fi însemnat însã recunoasterea de cãtre papã a dreptului ce-1 avea împãratul de a hotãrî politica si doctrinele Bisericii prin edict si asa ceva, cum vom vedea, nu era cu putintã.

împãratul se asteptase ca Gelasius sã-i trimitã cu prima ambasadã a regelui o scrisoare de salut, ceea ce

433 E. Stein, Histoire du Bas-Empire, II, p. 157 si urm., care cuprind o expunere luminoasã a politicii religioase a lui Anastasios.

434 Charanis, op. cit., p. 19. [=ed. a Il-a, Thessalonic, 1974, p. 48.]

353
nu fãcuse. De aceea, când acea ambasadã plecase la Constantinopol, împãratul insistase ca Faustus sã cearã papei sã-1 onoreze cu o astfel de scrisoare. Gelasius a rãspuns atunci dorintei împãratului si, la începutul anului 494, îi trimise scrisoarea asteptatã, un „document extraordinar", cum o calificã pe drept cuvânt Charanis, care o reproduce în lucrarea sa. Pretentiile papale privitoare la autoritatea spiritualã si temporalã sunt precizate lãmurit în aceastã scrisoare. Suprematia spiritualã a Scaunului roman era atestatã de canonul pãrintilor si de traditie; ceva mai mult, autoritatea sa spiritualã implicã pe cea temporalã: „Fiindcã, de fapt, sunt, împãrate auguste - scria Gelasius -, douã lucruri de care aceastã lume e mai cu seamã guvernatã: autoritatea sacrã a pontifului si puterea regalã. Dintre acestea, autoritatea preotului e mult mai mare... stii, de fapt, prea clementul meu fiu, cã, desi întreci în demnitate restul omenirii, totusi, ca un om al cuceririi, în lucruri ale credintei îti pleci grumazul tãu prelatilor si de la dânsii astepti cauzele mântuirii tale, iar în primirea si administrarea sacramentelor ceresti tu stii cu dreptate cã trebuie sã fii supus orânduirii religiei mai degrabã decât sã o prezidezi... si dacã e drept ca inimile pline de credintã sã fie supuse tuturor preotilor care trateazã lucruri drepte divine435, cu atât mai mult se cuvine sã i se

435 [Traducerea mai precisã a textului „Et si cunctis generaliter sacerdotibus recte (subl. ns. - T.T.) divina tractantibus fidelium convenit corda submitti", adicã si dacã se cuvine ca inimile credinciosilor sã se supunã îndeobste tuturor preotilor care profeseazã în chip drept lucrurile dumnezeiesti, aratã cã Gelasius se

354
arate aceeasi consideratie prelatului acestui Scaun, pe care Preaînalta divinitate 1-a rânduit ca sã predomine asupra tuturor preotilor si care, în consecintã, a onorat pietatea întregii Biserici'"136.

Anastasius al II-lea, urmasul lui Gelasius (decedat în noiembrie 496), nu admise a devia de la politica înaintasilor sãi, implacabili fatã de edictul lui Zenon, iar dupã moartea sa (noiembrie 498), partida dusmanã acestui edict triumfã la Roma în persoana papei Symmachus si în tot cursul domniei lui Anastasius nu mai putu fi vorba de o întelegere cu Roma. în interior însã împãratul se sili a-si impune doctrina, lovindu-se de o statornicã opozitie pe care n-a pregetat a o înãbusi prin mãsuri extreme. O serie de patriarhi cãzurã victime acestor mãsuri.