Istoria imperiului bizantin

Dar peste toti acestia se ridicã prin geniul lor Beli-sarie si Narses. în istoria militarã a secolului al Vl-lea, ei sunt figurile proeminente.

Belisarie este adevãratul erou al domniei. „Era frumos si mare la trup, plãcut la înfãtisare mai mult decât toti, afabil si apropiat celor ce-1 întâlneau, asemãnân-du-se omului foarte sãrac si obscur"77. Ca soldat e ad-

76 Cedrenus, I, 652 (Bonn).

7? Prokopios, Bell. Gotb., III, l, 6-7. [Mentionând originea armeanã a lui Narses, Bãnescu nu se referã si la cea balcanicã a lui Belisarie, despre care tot Prokopios, III, 11, 21, scrie cã era nãscut în localitatea Germania din provincia Dacia Mediterranea, azi Separeva Banja, situatã la frontiera „dintre traci si illyri", în Bulgaria de sud-vest (op^irito 8e 6 BeXvoctpiog EK repimviaq, T\ QpaKcov TE Kcd 'lAAvpicov ]j.LTaJ;t> KEÎtou). Belisarie era deci „cel mai cunoscut trac din timpul lui lustinian I", (V. Besevliev), Untersuchungen uber die Personennamen bei den Thrakern, Amsterdam, 1970, p. 80), origine atestatã si pentru alti comandanti militari ai perioadei, ca si pentru Comentiolus de la sfârsitul veacului al Vl-lea (cf. Evagrius, Historia ecclesiastica, VI, 15).

463

NICOLAE BANESCU

mirabil, bravura lui fãrã seamãn, gata a sarja în fruntea escadroanelor sale. Generos fatã de soldati ca nimeni altul, rãsplãtea dupã bãtãlie pe cei curajosi, îi mângâia pe rãniti cu mari sume de bani, iar celor ce-si pierduserã în luptã calul sau arcul sau orice altceva le dãdea altul în loc78. Soldatii îl adorau, dusmanii chiar îi arãtau o mare admiratie, barbarii se înmulteau sub steagurile sale. în campania din Italia a putut avea 7000 de bucellari, garda sa personalã, un numãr care probeazã, cum bine observã Stein, nu numai bogãtia sa, dar si încrederea ce-i arãta împãratul, permitându-i sã întretinã o armatã atât de puternicã79.

Mare tactician, excelent mânuitor al trupelor, Belisarie era superior tuturor generalilor epocii. Iubit de populatie, la întoarcerea sa din prima campanie în Italia, lumea se îngrãmãdea pe ulite în fiecare zi la trecerea sa, ca sã-1 vadã si nu se putea sãtura de privelistea ce-i oferea, cu suita sa de vandali, goti si de mauri. A fost întâmpinat de un entuziasm popular atât de mare, încât Prokopios a putut scrie cã, „dacã ar fi dat un ordin, nimeni nu i-ar fi rezistat, din respect pentru virtute si teamã pentru putere"80. Belisarie a avut, în-

Alte detalii asupra toponimului Germania si a antroponimului Belisarie se aflã la LI. Rusu, Elementele traco-getice în Imperiul Roman si în Byzantium (veacurile HI-VIII), Bucuresti, 1976, p. 107-109 (ap. I. Barnea, Antroponime traco-dacepe sigilii bizantine, în „Thraco-Dacica", VIII, 1987, 1-2, p. 203-206 si mai ales XVII, 1996, 1-2, p. 203-205)].

78 Ibidem, III, 1,8.

79 Histoire du Bas-Empire II, p. 285.

80 Bell. Goth., III, l, 19. Portretul sãu la Diehl, Justinien, 158:! 167 si la E. Stein, op. cit., 284-286. /

464

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

tr-adevãr, meritul de a fi rãmas toatã viata sa credincios lui lustinian. Dar nu trebuie sã credem nici în ingratitudinea împãratului, despre care vorbeste legenda. Des.'gur, Belisarie a trebuit sã trezeascã neliniste: era prea puternic, prea bogat si acoperit de glorie. A putut fi deci suspectat si adesea a suferit dizgratia suveranului, dar aceasta nu tinea multã vreme. lustinian a avut întotdeauna nevoie de el. El i-a acordat toatã încrederea si 1-a covârsit de onoruri. Marea scãdere a lui Belisarie a fost slãbiciunea fatã de sotia sa Antonina81, de care s-a resimtit de multe ori în lunga-i carierã militarã. Dacã e sã credem povestile Istoriei secrete, a fost enorm de bogat si, datoritã Antoninei, izvorul acestei imense averi era uneori contestabil. Prin eroismul si mãretia faptelor sale, Belisarie a rãmas în istorie o figurã extrem de popularã. Amintirea isprãvilor si dizgratiilor sale a impresionat adânc posteritatea, în jurul numelui sãu s-a format un ciclu de legende, încã din secolul al X-lea, circulau asupra sa, în lumea bizantinã, istorii miscãtoare, povestind nefericirile în care si-a încheiat viata, orbit din porunca împãratului si nevoit a întinde mâna, ca cersetorii, pentru a trãi. Amplificate, înfrumusetate într-un adevãrat roman, Airiyrimg mpaiOTârr] TOV tfaujuacrrou ãv5pog

81 Despre Antonina, mai recent în Prosopograpby ofthe Later Roman Empire (= PLRE), ed. A. Jones, J. Martindale, J. Morris, voi. III, Cambridge, 1992, s. v.; I. Karayannopoulos, lawpia TOV Bvtavnvov Kpâwvq, voi. I, Thesalonic, 1978 (reeditare 1991), p. 518, 563 si 570-572; E. Fischer, Theodora and Antonina in the Historia Arcana, „Arethusa", 11, 1978, p. 253-279; A. Cameron, Procopius and the 6"'century, Univ. of California, 1975, p. 70 si urm., p. 157-162. «;

465
TOU ÃeyoiJ.EVov BeÃiaapiov, aceste povestiri se propagã sub formã literarã pânã în Apus. în literatura popularã neogreacã avem trei versiuni ale acestei legende, din veacurile XIV, XVI si XVII82.

Alãturi de Belisarie trebuie asezat rivalul sãu, eunucul Narses. Armean de origine, se nãscuse în Per-sarmenia, partea din Armenia datã Persiei prin împãrtirea din 384. El si-a început cariera în palatul sacru, în calitate de spatharo-cubicular al împãratului83, în primii ani ai domniei lui lustinian, e înãltat la postul însemnat de mare sambelan {sacellarius, identic cu primicerius sacri cubiculi, care, între atributiile sale avea si comandamentul spatharo-cubilarilor). Cãtre 537, dupã întoarcerea lui Narses din misiunea în care fusese trimis la Alexandria, sacrum cubiculum a primit o modificare în organizarea sa, schimbându-se mult competenta sacellariat-ului, al cãrui titular a avut de acum rangul si titlul de praepositus sacri cubiculi*4.

82 Asupra legendei vezi si Finlay, History of Greece, voi. I, Appendix I (On the Blindness of Belisarius) si mai recent: R. Cantarella, La Airjyrimq ojpawTccrri TOU 6avfj.aarov EKeivov roi) /le/o/ievou Bekiaapiov (di anonimo autore), în „Studi bizantini e neoellenici" din Neapole, si adaugã un studiu asupra istoriei acestui poem, asupra originii si difuzãrii sale, adevãrat inventar al ecourilor pe care 1-a avut legenda lui Belisarie în literatura si arta universalã. [Mai recent, v. si H-G. Beck, Geschichte der byzanti-nischen Volksliteratur, Miinchen, 1971.]

83 Garda de corp imperialã compusã din eunuci.

84 E. Stein, Histoire du Bas-Empire II, 357-358. Bury aratã cã el exercita probabil o autoritate generalã asupra tuturor slujbasilor în legãturã cu Curtea si persoana împãratului. Avea si controlul domeniilor din Cappadocia, bunuri ale suveranului. ' • -•. mii;

466

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Narses a ajuns astfel un illustris si unul dintre cei mai mari, stând în acelasi rând cu magistri militum si, în practicã, fiind mai puternic decât oricare dintre ministri, având acces continuu si confidential la suveran.

Eunucul era un om înzestrat cu mari însusiri, foarte inteligent si abil, capabil, când împrejurãrile o cereau, de multã energie, în zilele teribile ale revoltei Nika, eunucul sambelan fãcuse un nepretuit serviciu stãpânului sãu. Pe când Hypatios, proclamat nou împãrat, se afla în Hippodrom, primind felicitãrile prietenilor si ascultând invectivele multimii împotriva lui lustinian, Narses se strecoarã în stradã cu un sãculet în mânã, luat din tezaurul imperial, întâlneste câtiva dintre conducãtorii factiunii albastre, le aminteste de vechile beneficii primite de la lustinian, de urile de odinioarã împotriva Verzilor, împarte bogãtiile din sãculetul sãu si izbuteste a-i convinge sã strige: „lustinian imperator, tu vincas!". Coalitia celor douã factiuni a fost astfel ruptã si tronul lui lustinian, mântuit85.

Aceasta a sporit încrederea de care se bucura pe lângã lustinian si Theodora. în 538, Narses era pus în fruntea trupelor de întãrire trimise în Italia si multi cercetãtori s-au întrebat care a fost motivul împãratului ca sã trimitã un consilier, desigur credincios, dar soldat fãrã experientã, într-o misiune atât de rãzboinicã. Nu poate fi îndoialã, observã foarte bine Hodgkin, cã în mintea suveranului lua tot mai mult consistentã ideea cã strãlucitele victorii ale lui Belisarie pot face

85 T. Hodgkin, Italy and her invaders 476-535, ed. II, Oxford, 1896, t. IV, pp. 273-274. ,r.

467
din el un primejdios rival pentru imperiu, si cã era necesar sã-1 observe de aproape, nu exagerat însã, printr-un devotat al dinastiei, un om care, prin vârsta si conditia sa, nu putea aspira niciodatã la purpurã, „întocmai ca un consilier aulic în lagãrul lui Wallen-stein, sau comisarii Conventiei în lagãrul lui Dumou-riez, a fost Narses în pretoriul lui Belisarius", precizeazã Hodgkin86. Dar atitudinea de independentã a lui Narses, contagioasã pentru altii, rupse unitatea de comandã a lui Belisarie si, pentru a o restabili, lustinian a fost nevoit sã-1 reclame. Mai târziu însã, când situatia din Italia a ajuns criticã, Narses, care dovedise însusiri militare, a fost din nou trimis, de astã datã spre a lua acolo comanda. El a fost destul de abil spre a cere si a obtine toate mijloacele pe care nu le obtinuse Belisarie, - bani, oameni, arme - si astfel a putut zdrobi ultimele rezistente ale ostrogotilor87.

Dar marile sale calitãti ale mintii erau întunecate de sufletul sãu dur si de aviditatea sa de bani. Rãmas în Italia cu puteri de vice-rege, el a lãsat acolo o amintire dureroasã. Si în jurul sãu s-a format de timpuriu o legendã, ca si în jurul lui Belisarie. Ea nu are însã culoarea sentimentalã pe care o are la acesta, în amintirea Italiei bizantine, Narses apare ca un acaparator de comori sau ca un trãdãtor, chemându-i pe longobarzi în Italia, spre a se rãzbuna. Dar trebuie sã recunoastem cu Ch. Diehl cã romanul tine în aceste istorii mai mult loc decât adevãrul.

86 Ibidem, t. IV, p. 275.

87 Portretul sãu schitat de Diehl, Justinien, 167-171.

468
4. Ofensiva militarã a lui lustinian

a. Rãzboiul cu vandalii. Cucerirea Africii. Domnia lui.Hilderic, fiul lui Huneric si al Eudokiei88, prin urmare nepot al lui Genseric, provocã, prin slãbiciunea ei, o revoltã internã. Regele, dupã mãrturisirea lui Prokopios, era la rãzboi prea molatic89 si maurii ajunseserã stãpâni pe mai toatã Mauritania si pe sudul Nu-midiei, amenintând Byzacena. O luptã avusese loc în aceastã provincie între vandali, condusi de Oamer, vãrul lui Hilderic, si Antalas, seful unui trib, pe care îl vom mai întâlni adesea. Vandalii au suferit o mare înfrângere, ceea ce a trezit nemultumiri, exploatate de un rival ambitios, Gelimer, din familia regalã. Hilderic era învinuit pe deasupra de prietenia cu lustinian, de care nu se simtea strãin prin originea sa pe jumãtate romanã90, în mai 530 el a fost rãsturnat si aruncat la închisoare, împreunã cu Oamer, un frate al acestuia si mai multi notabili romani, iar Gelimer a fost ridicat pe tron91.

lustinian interveni, cerând uzurpatorului sã-1 punã în libertate pe Hilderic si sã-i redea demnitatea regalã, la care avea drept dupã legea lui Genseric privitoare la succesiune. Dar ambasada bizantinã se întoarse fãrã nici un rezultat, în schimb, Gelimer îl orbi pe Oamer si înãspri închisoarea pentru ceilalti, sub pretext cã vor sã fugã la Bizant.

88 Aceasta era fiica Eudoxiei lui VaJentinian al III-lea.

89 Eig TOV ;roAe/iov /mAtfaxrdg re Aîav (Bell. Vând., I, 9, 5).

90 «PiAog L5 ra fiâhiaTa lovcmviavâ rai |evo$ eyevero, zice Prokopios (îbidem).

91 îbidem, I, 9, 9.

469

NICOLAE BANESCU

lustinian expedie o nouã ambasadã, cerând lui Ge-limer sã trimitã la Constantinopol pe Hilderic, pe Oa-mer cel orbit si pe fratele sãu si arãtând, în încheiere, cã nu va tolera un refuz. Dar Gelimer rãspunde insolent si împãratul se gândi atunci sã punã capãt cât mai repede rãzboiului cu persii, pentru a porni expeditia în Africa. El încheie în curând pacea zisã „eternã" cu dusmanul asiatic (532) si tinu un consiliu pentru rãzboiul cu vandalii92.

E interesant sã constatãm cã împãratul nu a aflat la consilierii si ministrii sãi nici o încurajare pentru aceastã actiune. Dezastrul marii expeditii a lui Leon I nu se stersese din amintirea lor, iar cei rãspunzãtori de finantele Statului se speriau de cheltuiala enormã a întreprinderii. Trupele abia întoarse clin Orient nu se entuziasmau nici ele, si nici generalii lor, de perspectiva noilor primejdii ce le asteptau. loan din Cappadocia, prefectul pretoriului, a avut curajul sã expunã împãratului, în acest consiliu, riscurile mari ale întreprinderii, înregistrate de Prokopios93. Dar lustinian nu tinu seamã de aceste pãreri. Convins de justetea cauzei, el avea sentimentul unei datorii religioase fatã de supusii africani drept-creclinciosi, sentiment întãrit si mai mult de visul povestit de un episcop sosit tocmai atunci din Orient.

Belisarie a fost însãcinat sã conducã expeditia. lustinian 1-a învestit cu puteri nelimitate, ca generalissim al fortelor trimise în Africa. El a primit, probabil, cum crede Bury, titlul nou de arpa^r/tog avTOKpãicop, pe

92 Ibidem, l, 9, 10-15; 24 si urm; 10, 1.

93 Ibidem, l, 10, 8-18.

470

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

care îl vom întâlni de acum adesea, iar

este pentru învãtatul englez echivalentul termenului

de imperator, rezervat mult timp numai împãratilor94.

Armata, îmbarcatã cãtre jumãtatea lui iunie 533 în portul din Constantinopol, numãra, dupã Stein, 18.000 de oameni (nu 16.000, cum se spune de regulã) si anume: 10.000 pedestrime, 5.000 cavalerie excelentã si, în plus, 1.000 de „aliati" (heruli si bulgari), garda personalã a lui Belisarie, vreo mie cinci sute sau douã mii95. Cinci sute de corãbii, escortate de 92 de vase de rãzboi, au fost întrebuintate la transportul acestor trupe, împreunã cu Belisarie s-au îmbarcat si Antonina si Prokopios, istoricul primind a-1 servi si acum ca asesor civil, cum fusese în Asia.

Flota debarcã undeva în Sicilia, lângã Aethna, unde bizantinii îsi reînnoirã proviziile si-si cumpãrarã cai, Amalasuntha având fatã de ei o atitudine amicalã. Prokopios a fost îndatã trimis la Syracuza pentru a culege stiri96, dacã nu cumva vandalii întinseserã vreo cursã si pentru a afla unde s-ar putea debarca mai sigur. Istoricul aflã la Syracuza cã Gelimer nu se astepta sã fie atacat în curând în Africa. El îl expediase pe fra-

94 HistoryU, 127, n. 2.

95 Asa socoteste Stein, care observã cã Prokopios spune clar {Bell. Vând., I, 11, 2) cã cei 5.000 de cãlãreti erau atpaii&iai (poiSepâmi (4 vexillationes si 9 regimente de federati). în aceastã cifrã nu pot, prin urmare, intra nici herulii si hunii, nici buccel-larii lui Belisarie. V. Histoire du Bas-Empire II, 313, n. 1.

96 Prokopios, op. cit., I, 14, 3. [Despre Amalasuntha, v. si N. Baynes în „English Historical Review" (= EHR), Londra, 40, 1925, p. 71 si urm; H. Wolfram, Gesch. der Goten, Munchen, 1985, p. 25 si urm., 387 si urm., 409 si urm.]

471
tele sãu Tzazon, cu 5.000 de soldati si 120 de vase, aproape toatã flota sa, în Sardinia, împotriva gotului Godas, care se revoltase, pentru a-si face un regat personal, vasal imperiului, cerând în acest scop ajutorul lui lustinian97. Gelimer însusi iesise din Carthagina si se gãsea la patru zile de coastã în Byzacena, luptân-du-se, fãrã sã bãnuiascã nimic, cu maurii. Astfel îsi pierdu vremea pânã când se pomeni cu Belisarie pe coastele Africii.

Flota bizantinã trecu din Sicilia în Africa fãrã a întâmpina cea mai micã rezistentã. Trupele debarcarã la Caput-Vada, în Byzacena, la 31 august, îndreptându-se spre Carthagina. La stirea invaziei, Gelimer dãdu ordin fratelui sãu Ammatas, aflat la Carthagina, sã-1 asasineze pe Hilderic si pe sotii sãi de captivitate si sã iasã înaintea bizantinilor, spre a-i ataca din front, în timp ce el îi va lovi din spate, întâlnirea era hotãrâtã de vandali în ziua de 13 septembrie la Decimum, vreo 15 km de Carthagina. Ammatas a executat ordinul si, sosind câteva ore mai devreme, s-a ciocnit cu mica avangardã bizantinã. El pieri în luptã si trupele sale furã urmãrite pânã sub zidurile Carthaginei. Detasamentele înaintate ale lui Belisarie au fost apoi surprinse de Gelimer si ele fugirã în dezordine cãtre Belisarie. Acesta restabili repede ordinea si se aruncã în goanã asupra vandalilor. Gelimer descoperise cadavrul lui Ammatas si se oprise pentru a-1 plânge si înmormânta. Surprinsi în dezordine, vandalii o rupserã la fugã spre Numidia, urmãriti energic de bizantini pânã noaptea. La 15 septembrie, Belisarie intrã în Carthagina98, pe care începe

97 Ibidem, l, 10, 25 si urm. * Ibidem, l, 20, 21.

472

r

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

imediat sã o fortifice. Pãtrunde apoi în Numidia si in-I trã în Hippo Regius (Hippona), unde pune mâna pe tezaurul regal". Gelimer s-a refugiat la Bulla Regia, în Proconsularis, unde îsi pregãti o nouã armatã. Grosul " ei îl formarã cei 5.000 de soldati alesi ai lui Tzazon, care se întorsese în grabã, din Sardinia, unde îl suprimase pe Godas.

Belisarie a dat, cãtre jumãtatea lui decembrie 533, o nouã luptã, la Tricamarum, 30 km. de Carthagina. Gelimer pierdu si aceastã luptã, în care Tzazon a cãzut100. Regele îsi cãutã scãparea la maurii din muntii inaccesibili Pappua, în vestul Numidiei. Blocat acolo toatã iarna de o trupã condusã de herulul Pharas, Gelimer, lipsit de provizii, a fost silit sã se predea cãtre sfârsitul lui martie 534, dupã ce Belisarie îi promisese cu jurãmânt un tratament onorabil.

Obisnuit sã reflecteze întotdeauna la marile întâmplãri omenesti, Prokopios se opreste asupra unei scene impresionante provocate de regele vandal. Adus înaintea lui Belisarie, aflat într-o suburbie a Carthagi-nei, Gelimer a început deodatã sã râdã, nemaiputân-du-se stãpâni, încât unii dintre cei de fatã credeau cã, din prea mare durere, îsi pierduse mintile. Dar prietenii gãseau cã omul e plin de spirit, cãci fiind din familie regeascã si înãltat la domnie si din copilãrie pânã la bãtrânete înconjurat de putere solidã si de mari bogãtii, apoi redus la fugã si la multã teamã si îndurând suferinta din Pappua, iar acum ajungând prizonier, în-

99 Ibidem, II, 4, 41.

100 Ibidem, II, 5 si urm. (Detalii asupra acestor lupte la Stein, op. cit., pp. 315-317).

473

NICOLAE UÃNESCU

cercând astfel toate bunurile si nimicniciile soartei, a socotit cã lucrurile omenesti de nimic alta nu sunt vrednice decât de mult râs101.

Dus la Constantinopol, Gelimer a fost bine tratat de lustinian, care i-a dãruit un întins domeniu în Galatia, unde si-a petrecut restul zilelor ca mare proprietar funciar102.

Capitularea lui Gelimer însemna, de fapt, sfârsitul rãzboiului vandal, în cursul iernii, detasamente ale armatei bizantine ocuparã Sardinia si Corsica, Caesarea Mauritaniei, insulele Baleare si Pityuse, apoi Gadeira (Cadix), dincolo de Columnele lui Hercule, cale de 30 zile de Carthagina, si fortãreata Septem (Ceuta), de cealaltã parte a Columnelor lui Hercule103. Africa pãrea cuceritã, lustinian anuntã aceasta în mod solemn si îsi ia în titulaturã, dupã vechiul obicei, supranumele de Vandalicus, Africanus. în aprilie 534, el a promulgat douã constitutii, schitând cadrele administratiei civile si militare a provinciilor cucerite. Archelaus e numit prefect al pretoriului Africii, care se întindea si asupra Sardiniei, Corsicii, Balearelor si fortãretei Septem. Dupã câteva luni, se crea si un magisterium militum Afri-cae, cu sediul la Carthagina, ca si prefectura, având comanda tuturor trupelor circumscriptiei prefectorale104.

Rechemat la Constantinopol, Belisarie se îmbarcã vara, ducând cu el o pradã enormã, o multime de pri->

101 Prokopios, op. cit., II, 7, 14-16.

102 Ibidem, II, 9, 13.

1M Ibidem, II, 5, 1-8. .>$ iii?;?*, O 101 Stein, op. cit., p. 319.

474
zonieri, printre care si Gelimer cu elita sefilor armatei, numerosi soldati, dintre care unii intraserã în rândurile buccellarilor învingãtorului, iar altii constituiserã cinci regimente de cavalerie, Vandali lustiniani, trimisi sa cantoneze la frontiera Persiei.

lustinian a acordat generalului sãu credincios si biruitor rãsplata extraordinarã a triumfului, o onoare pe care, dupã afirmatia lui Prokopios, nimeni n-o mai primise în imperiu de aproape 600 de ani105. Solemnitatea s-a desfãsurat cu multã strãlucire. Ore întregi au defilat dinaintea poporului adunat pe treptele Hippo-dromului spoliile Africii cucerite: tronurile de aur, vasele de acelasi metal pretios, pietrele scumpe, vesmintele si trãsurile somptuoase, mormane de monede de argint - toate comorile pe care o sutã de ani ele pradã le grãmãdise în tezaurul vandalilor. Intre ele se aflau insigniile imperiului si vasele sacre ale Templului din Ierusalim, smulse de Genseric la jefuirea Romei106. Veneau în urmã captivii, care uimeau prin talia lor uriasã; Gelimer se deosebea între acestia prin mantaua lui de purpurã, întelegând cã din toate pãrtile multimea privea la nenorocirea lui - relateazã Prokopios - regele nu înceta sã rosteascã cuvintele Scripturii: „Desertãciunea desertãciunilor, toate sunt desertãciune".

La plecarea lui Belisarie, Solomon, ofiter distins, armean de origine, a fost lãsat în fruntea Africii ca magis-ter militum. El a trebuit de la început sã înfrunte revolta populatiei indigene (534). Triburile berbere formau

105 Prokopios, op. cit., I, 9, 2.

106 Aceste sacre relicve au fost trimise de lustinian înapoi la Ierusalim.

475

NICOLAE BANESCU

populatia de bazã. Dupã distrugerea Statului vandal, ele au început sã se miste împotriva autoritãtii imperiale care se instala, în spatele lor se aflau triburile nomade, gata sã prade tinuturile bizantine, în momentul ; îmbarcãrii lui Belisarie, berberii nãvãlirã în teritoriile ; cucerite din Byzacena si Numidia, nimicind trupele i imperiale, putin numeroase107. Solomon a iesit cu armata împotriva lor si a dat lupta în câmpia de la Mam-ma, zdrobindu-i108. Dar la începutul anului 535 nãvãlesc iarãsi. Solomon îi urmãreste si în muntele Burgaon obtine o mare victorie asupra lor, curãtind Byzacena de dusmani si lãsând numai pe berberii aliati condusi de Antalas109. Trecu apoi în Numidia, împotriva altui sef berber, lavdas, stãpân în Aures, dar nu izbuti a-1 învinge, multumindu-se a ridica în cursul iernii 535-536 o serie de fortãrete, pentru apãrarea tinutului de dincoace de Aures110.

Dar în curând situatia deveni criticã prin revolta, cu mult mai gravã, a soldatilor. Cauzele nemultumirii erau numeroase. Solomon, cerând prea mult de la soldati, nu era popular, întârzierea plãtii soldelor trezea proteste, ca si împãrtirea inegalã a prãzii din campania anului 535. Solomon confiscase apoi în bloc pãmânturile posedate de vandali si multi soldati, cãsãtoriti cu captive vandale, erau instigati de acestea sã prindã partea lor din pãmântul fostilor soti; comandantul însã

107 Ch. Diehl, L'Afrique byzcmtine, p. 65 si urm.; Prokopios, op. cit., II, 10, 6 si urm.

108 Prokopios, op. cit., II, 11, 15 si urm.

109 Ibidem, II, 12, 5 si urm.

110 Ibidem, II, 13, 18-40; Diehl, op. cit., 71-74. " fl

476
întelegea sã-1 pãstreze pe seama Statului si a împãratului111, lustinian, convins de aportul divin la recuperarea Africii, nu tolera cultele neortodoxe, iar soldatii arieni erau persecutati din cauza religiei lor, ceea ce a fost iarãsi un motiv de revoltã112. Un incident neprevãzut a contribuit la sporirea confuziei. Unul dintre regimentele de Vandali lustiniani trimise în Orient, ajuns în Lesbos, s-a revoltat, silindu-i pe mateloti sã-1 ducã în Peloponnez, de unde a pornit în Africa, debarcând într-un loc pustiu si, intrând în relatii cu trupele revoltate, le-a încurajat în atitudinea lor113. Fu hotãrâtã asasinarea lui Solomon în catedrala din Carthagina, în ziua de Pasti 536. Conspiratorii nu au avut însã curajul sã dea lovitura si trupele compromise iesirã din Carthagina. Celelalte, dupã câteva zile de nehotãrâre, se revoltarã si ele si începurã sã-i ucidã pe cei favorabili guvernului, luarã cu asalt palatul si Solomon scãpã de la moarte ascunzându-se în capela palatului, de unde a iesit noaptea, împreunã cu Prokopios si câteva persoane din suitã, urcarã pe furis într-o corabie si trece în Sicilia, unde se afla Belisarie, care începuse rãzboiul pentru Italia. Dupã prãdarea Carthaginei, rebelii pãrãsirã orasul, urmând sã se întruneascã toti la Bulla Regia; de acest fapt profitã Theodor din Cappadocia pentru a ocupa Carthagina. Rãzvrãtitii pun în fruntea lor pe Stotzas, fost bucellar al generalului Martin114.