Implications for the development

Studiu de caz: familiilor de deportați din Ținutul Herța, județul Dorohoi. 
O atenție deose-
bită am atras asupra cazului deportării familiilor de români din Ținutul Herța. Am atestat două 
familii – Morari și Crețu, originare din localitatea Hreațca, județul Dorohoi, Ținutul Herța, de-
portate în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Mărturii despre aceste două familii am colectat de 
la descendenții lor – Augustina Crețu și Teodor Morari, doi verișori, care ne-au povestit detalii
despre tot ce s-a întâmplat cu familia lor în exil:
„Familia mamei, Crețu, era o familie de țărani, din localitatea Hreațca, județul Dorohoi, un 
accent deosebit bunica a pus pe studii, de aceea toți copii au făcut carte, numai fiica cea mai 
mică, Ecaterina a rămas pe lângă casă să o ajute pe bunica. Unul din feciorii mai mari își făcea
studiile la București. Aceasta a servit drept motiv pentru deportare, fiind învinuiți ca trădători de 
țară. Familia tatălui, Morari aveau o fabrică de prelucrare a produselor lactate, câteva hectare de 
pământ, vite și din acest motiv au fost ridicați și duși în Siberia, iar averea le-a fost naționalizată. 
Ei de fapt au fost preîntâmpinați că ar putea fi deportați, dar au hotărât totuși să rămână acasă, 
pentru că ar fi putut să plece la București, bunica însă până în ultimul moment nu putea să creadă 
că ei ar putea fi deportați”, 
povestește Teodor Morari, fiul Mariei Morari (născută Crețu) care avea 18 ani la momentul 
deportării în localitatea Altai, reg. Tjumen. 
Verișoara acestuia, Augustina Crețu, ne-a dat detalii despre drumul spre Siberia și anume 
despre faptul că au fost încărcați în vagoane pentru vite, un număr mare de oameni, mâncare le 
dădeau doar un terci și apă atunci când se opreau în stații, dar asta nu se întâmpla foarte decât 
foarte rar, au mers cu trenul prin Kiev, atunci aveau loc bombardări
„bunica se ruga să bombardeze și trenul lor pentru a li se sfârși incertitudinea și necazurile 
prin care treceau”.
Despre puținele lucruri luate de acasă, Teodor Morari amintește câteva plapume, perne, co-
voare țesute, pe care le-au schimbat pe produse alimentare mai târziu, și o râșniță de cafea:
3
Ludmila D. Cojocaru (editor), 
Arhivele memoriei: recuperarea și valorificarea istorică a memoriei 
victimelor regimului totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Memorii. 
Documente. Studii de caz. Cercetări realizate in localităţile din centrul Republicii Moldova. Vol. I, 
tom 1, Chișinău, 2017, p. 6.

---

Patrimoniul cultural de ieri: implicații în dezvoltarea societății durabile de mâine
~ 630 ~
„probabil, din emoțiile pe care le-au avut atunci când au venit soldații să-i ia din case, bunica 
a luat această râșniță de cafea, fără ca să se gândească ce va face cu ea în Siberia”.
Locul dislocării a fost unul de groază, mărturisește Augustina:
„chiar și peste aproape 80 de ani de la tragicul eveniment, acolo este imposibil de ajuns; poți 
să ajungi doar cu elicopterul ori iarna când pământul îngheață, vă imaginați cum au putut să se 
descurce sărmanii atunci, când habar nu aveau ce-i așteaptă în aceste locuri, noi ne-am născut 
aici, ne-am obișnuit și nu ne pare chiar atât de groaznic, dar pentru ei a fost și psihologic greu și 
din punct de vedere al locurilor sălbatice și a temperaturii diferite de cea din zona de unde au fost 
luați, și pentru faptul că nu aveau haine, produse, o locuință”.
Mărturii importante au fost recuperate cu referință la condițiile de muncă în care s-au aflat 
membrii acestor familii. Am consemnat că o parte din românii deportați în această localitate 
au decedat la scurt timp din cauza frigului și subnutriției. Descendenții acestor familii relatează 
despre faptul că la muncă au fost puși chiar și copii, aceștia fiind obligați să muncească la des-
cărcarea vapoarelor cu sare, iar cei maturi trebuiau să muncească în industria piscicolă, predând 
pește pentru front. Copiii din familia Crețu – Mihail de 19 ani, Maria de 18 ani și Ecaterina de 16 
ani – au lucrat de rând cu maturii la prins pește. Neavând experiența necesară, fetele abia reușeau 
să țină ritmul muncii alături de cei maturi și să lucreze împreună cu bărbații. Iarna trebuiau să 
spargă gheața de circa un metru și mai mult, având o normă de muncă zilnică. Dacă nu reușeau 
să predea cantitatea de pește prevăzută de normă - nu primeau rația de 300 grame de pâine: 
„Și atunci bunica strângea oase de pește, le măcina și le făcea turte și erau nevoite să mănânce 
turte pregătite din făină de oase de pește, așa încerca bunica să-și salveze copii de foame. Această 
muncă era un extrem de grea, nu aveau haine, mai mereu umblau uzi pe un ger de -40º, -50º, așa 
încât se îmbolnăveau foarte des. Fratele mamei, Mihail Crețu a decedat la scurt timp din această 
cauză. Primii doi ani de muncă nici măcar nu le-au fost socotiți nicăieri, nu au fost înscriși măcar 
în cărticica de muncă”, relatează Teodor. Ca dovadă, arătând cărticica de muncă a mamei sale. 
Cu timpul, aceste persoane au fost cei mai buni gospodari din localitate. Primele unelte de 
muncă performante și primele grădini de zarzavaturi îngrijite le-a avut familia lor. Despre aces-
tea afirmă și localnicii din regiune, care i-au cunoscut. Este vorba de familia Ișimțev, o familie de 
profesori din localitatea Cjornoe, raionul Vagaj. Aceasta ne-a vorbit despre îndeletnicirile famili-
ei Crețu, despre faptul că ei au început să cultive printre primii legume în localitate, inclusiv pomi 
fructiferi. Ne-au vorbit despre covoarele foarte frumoase pe care le-au văzut la familia Morari și 
despre mămăliga pe care au gustat-o prima dată tot la această familie. 
Din tradițiile și obiceiurile de acasă, familia Morari a reușit să păstreze obiceiuri și tradiții 
românești de Crăciun – sărbătoare petrecută împreună cu toată familia, iar în casa lor se colinda 
și se cânta românește. 
Despre legătura cu baștina după căderea regimului totalitar, aflăm că verișorii Teodor și Au-
gustina, împreună cu familiile lor, au fost de mai multe ori în România. Au avut posibilitatea să 
vadă gospodăriile buneilor lor, acestea fiind locuite deja de alte familii. Aceștia țin până astăzi 
legătura cu rudele din România, dar nu s-au întors înapoi în România din cauza stării de sănătate 
a tatălui lui Teodor. Acesta s-a îmbolnăvit grav la momentul când doreau să revină la baștină. 
Respectul pentru valorile etno-culturale a fost întreținut prin studierea istoriei românilor și 
a limbii române prin efortul bunicii lor – Maria Crețu. În ciuda faptului că a fost dusă în taigaua 
siberiană, aceasta nu a acceptat niciodată să vorbească limba rusă. Augustina povestește că ade-
seori avea rolul de traducătoare între bunica ei și femeile din sat. 
Sentimentul de apartenență la cultura și istoria românilor, dincolo de faptul că Teodor și 
Augustina au studiat într-un mediu cultural străin, îi determină să-și dorească a reveni acasă, cât 
de târziu: dorința de a fi înmormântați în pământ românesc, alături de buneii lor, care au revenit 
în România.