ceafă
şi sufixul
-ar.
Un alt lexem din acest grup –
chipiu
– reprezintă un acoperământ pentru cap, asemănător cu
o șapcă rotundă, prevăzut cu cozoroc și purtat de ostaşii anumitor unități militare
26
.
Termenul este element al coifurii militare popular atât în secolul al XIX-lea:
chipiu alb; chipiu
bleumarin cu bandă din catifea neagră; chipiu bleumarin cu bandă din postav; chipiu bleumarin
cu bandă roșie și paspoale albe; chipiu bleumarin, cu trese verticale și torsadă din mătase galbenă;
chipiu complet alb, de dril, fără însemn; chipiu cu banda din postav garance și trese albe; chipiucu
calota bleumarin, cu bandă roșie și cozoroc orizontal; chipiu cu pomponul roșu-garance; chipiu cu
paspoal roșu și bandă galbenă; chipiu de mare ţinută cu floarea de pe fund întreită; chipiu dezvelit
cu pompon; chipiu din postav alb, cu bandă în culoarea distinctivă; chipiu din postav bleumarin, cu
broderii pe banda roșie broderiile; chipiu din postav bleumarin-închis, cu bandă neagră și paspoale
roșii; chipiu din postav garance, cu bandă de catifea neagră; chipiu cu penaj verde pentru marea
ţinută; chipiul cu paspoal roşu; chipiul cu paspoale galbene; chipiul de lacsau marochin etc., cât și
în prezent (chipiu din semilână de culoare gri-deschis, chipiu din semilână de culoare verde-închis,
chipiu de gală din ţesătură de semilână de culoare albastru-închis
etc.).
Termenul a fost împrumutat din franceză
k
é
pi,
care, la rândul ei, îl preluase din germană
Käppi
, diminutivul lui
Kappe
„șapcă, capelă”. Se presupune că de la acest cuvânt ar proveni și
dialectismul
cibică
(Transilvania și Bucovina) cu sensul de „șapcă militară”
27
.
Termenul
coafă
reprezintă în secolul al XIX-lea, dar și pentru unele elemente ale coifurii
contemporane o învelitoare a mai multor elemente ale coifurii militare (
coafa din pânză albă
pentru învelitoarea bonetei
): „La uniforma ofiţerilor de aviaţie se introduce coafa albă la ţinuta de
ceremonie și la cea de serviciu.”
28
. Este împrumutat din franceză (
coiffe
).
În secolul al XIX-lea,
coif
indica un acoperământ de metal sau de piele (mai rar) pentru
protecția capului, purtat în Antichitate și Evul Mediu de unii ostași în timpul luptei. Am atestat
acest termen în câteva surse istorice și literare: „Sfântă şicinstită cruce,…aceasta iaste și
coif
şi
platoşe.”
29
; „Cu
coifuri
și cu scuturi…”
30
; „Niște porci îi sfâșiase mantela și
coiful
”
31
. În epoca
23
Dictionar explicativ ilustrat al limbii române
, Chișinău: Arc, 2007, p. 315.
24
Ibidem, p. 328.
25
Cristian Vlădescu, op. cit., p. 63.
26
Dictionar explicativ ilustrat al limbii române
, Chișinău: Arc, 2007, p. 348.
27
Ibidem, p. 348.
28
Cristian Vlădescu, op. cit., p. 97.
29
Duiliu Zamfirescu,
Tănase Scatiu
, Bucureşti: Erc Press, 2009
, p. 168.
30
Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament,
Bucureşti, 1688, Ediţie
jubiliară, Bucureşti, 1988,
p. 135.
31
Nicolae Bălcescu,
Istoria Românilor sub Mihai-Vodă-Viteazul
, București: Cartea Românească, 1942,
Conferință științifică internațională, Chișinău, 22-23 septembrie 2020, ediția a II-a
~ 589 ~
modernă,denumește un element al coifurii purtat de jandarmi, în special la paradă sau ceremo-
nii. A fost moștenit din latina târzie
cofea
„căiță” (atestat de Venantius Fortunatus din secolul VI
și păstrat şi în limbile romanice;
32
, fiind relaționat de etimologi cu lexemul românesc
cofă
; cf. it.
(s)cuffia
, fr.
coiffe
, prov.
coifa
, sp.
(es)cofia
, port.
coifa
. Cf. și
scufie
. Apare cu semnificație militară,
de element de protecție a capului ostașilor implicați în lupte, din secolul al XVI-lea. În secolul
al XIX-lea îl atestăm în unele sintagme terminologice:
coif din alamă, coif din piele neagră, coif
metalic, coif pentru grăniceri
, perioadă după care a devenit istorism.
Un alt accesoriu al coifurii militare în epoca modernă îl constituie
egreta
, care reprezenta, în
secolul al XIX-lea, un mănunchi de pene sau de fire albe, folosit ca podoabă la pălărie, la chipiul
militar (în unele ţări şi astăzi), la turbane etc. (
egretă albă din pene de erodiu, cu tricolor la bază,
egretă albă pentru ofiţeri, egretă albă, prevăzută la bază cu pene galbene și albastre, egretă având
la bază „mărul lunguieţ”, egretă de culoare fumurie, egretă de culoare roșie în ţinuta de campanie,
egretă din păr de cal vopsit roșu, egretă din păr fumuriu, egretă din pene albe de stârc, egretă roşie
pentru muzicanţi, egretă roșie pentru trupă, egretă roșie cu merişor galben, egretă din păr alb de
cal, egretă, tricoloră, cu merişor roșu
etc.).
Am atestat acest termen militar vestimentar în următoarele exemple: „Văzui prin ceață
egrete-
le
-albicioase mișcându-se departe, ca umbre fioroase”
33
; „Îşi comandau haine particulare,
egrete
lungi, galoane galbene
34
; „Numai era de tot tînăr cînd i se aşezase pe frunte cuca de argint cu
egretele
și cabanița”
35
.
Termenul a fost format în limba franceză
aigrette
, de unde româna l-a și împrumutat, de la
genul de păsări migratoare de baltă, de culoare albă, cu spatele împodobit cu un mănunchi de
pene ornamentale lungi; erodiu, stârc alb i se mai spune în limba română (fr.
egretta
)
36
.
Un sinonim al
egretei
poate fi considerat
penaj
(îl atestăm și cu varianta de
panaș
), mănunchi
de pene (colorate) servind ca podoabă la un chipiu, la un coif etc. (
penaj alb cu bază albastră,
penaj albastru, penaj bicolor (roșu-garance și alb), penaj negru la chivără, penaj negru, cu vârful
roşu, penaj tricolor, penaj verde de cocoș, penajul bicornului alb, penajul bicornului fumuriu, pena-
jul din păr de cal (vopsit roșu)
etc.). Am atestat acest termen militar vestimentar în următoarele
exemple: „Soldații aveau chipiuri cu
penaj
”
37
. Lexemul a fost împrumutat din franceză
pennage
.
Termenul
sub bărbíe
„curelușă a mai multor elemente de coifură din secolul al XIX-lea, care tre-
ce pe sub bărbia militarului”: „
Sub bărbia
era alcătuită din două jugulare de alamă, în formă de
solzi, suprapuși, dispuşi pe două rânduri și montaţi pe piele.”
38
Este atestat în mai multe sintagme
terminologice (
sub bărbie cu jugulare galbene, fixate în rozete
;
sub bărbie de lac negru
;
sub bărbie
falsă din galon sârmat
etc.)
p. 392.
32
W. Meyer-Lübke,
Romanisches etymologisches Worterbuch
, Heidelberg: C. Winter, 1935.
33
G. Alexandrescu,
Opere
, Bucureşti: E.S.P.L.A., 1957,
p. 82.
34
Gh. Brăiescu,
Opere alese
, V. I, București: Editura pentru Literatură, 1962,
p. 153.
35
F. Barbu,
Princepele
, Bucureşti: Editura Tineretului, 1969,
p. 176.
36
Dicționar explicativ ilustrat al limbii române
, Chișinău: Arc, 2007, p. 633.
37
C. Sandu-Aldea,
În urma plugului
, Bucureşti: Cartea Românească, 1926,
p. 128.
38
Cristian Vlădescu, op. cit., p. 97.
Patrimoniul cultural de ieri: implicații în dezvoltarea societății durabile de mâine
Do'stlaringiz bilan baham: |