Implications for the development

Paul Goma a creat o galerie întreagă de personaje-basarabeni
cu un fel aparte de a reacționa 
la lumea înconjurătoare, cu o filozofie și un comportament deosebit. Frumoasele lui personaje-
basarabeni sunt: învățătorul de la țară instruit în școala românească, aflat la datorie acasă și în 
refugiu, precum și copilul din satul basarabean format într-un context istoric traumatizant. Ima-
ginea satului Mana cu locuitorii săi specifici a făcut înconjurul lumii, căci opera niciunui scriitor 
român născut în Basarabia istorică nu a fost tradusă atât de mult în limbi de circulaţie interna-
ţională, despre niciun scriitor român nu s-a scris atât de mult în Occident ca despre Paul Goma. 
Reperul fundamental, sursa de supravieţuire a omului și a scriitorului Paul Goma se află în 
siguranţa originii, particularizată într-un topos artistic: satul Mana din „Basarabia rainică”. De 
acest topos ţine lumea copilăriei, pe care scriitorul reușește să o proiecteze în eternitate, într-un 
spaţiu și timp nepieritor, continuând linia 
Amintirilor
... artistice ale lui Ion Creangă. Înstrăinatul, 
dezrădăcinatul, exilatul își spune dorul pătimaș și tulburător, ridicând în eternitate un sat basa-
rabean sărman, cu oameni simpli. Mana, cu 
calidorul
casei părintești, are valoarea unei 
matrici 
originare
, este centrul universului, în funcţie de care se ordonează totul. Nu în ultimul rând, se 
cade menţionată obsesia căutării feminităţii protectoare și salvatoare, perceperea erosului ca o 
necesitate imuabilă a individului presat de istorie.
Învățătorii Maria și Eufimie, Moș Icob, Mătușa Domnica, Domnișoara Tuza, mănenii din 
prepeleacuri, dar și milițianul Șapșa sunt personajele-basarabeni expresive și memorabile din 
romanul 
Din Calidor
, considerat capodopera scriitoului. Lăsate pe nedrept în umbră, personajele 
cu basarabenii refugiați în Ardeal din romanul 
Arta refugii
nu cedează totuși estetic, fiind con-
turate cu talent literar remarcabil. Domnișoara Coban care se lasă flămândă dându-i lui Păulică 
ultimele alimente pe care le avea, familia Savițchi care adăpostește cu generozitate membrii fami-
liei Goma, Doamna Velicoglu, fostă boieroaică care nu știe nici să coase un ciorap rupt, dar nici 
nu depune niciun efort ca să deprindă acest exercițiu elementar, cum nu acceptă nicio muncă 
fizică, preferând sărăcia. 
Un personaj trecut cu vederea pe nedrept și asupra căruia am vrea să atragem atenția este 
Papașa. Ocupând un loc important în romanul 
Arta reFugii
, acesta complezează lumea de per-
sonaje fictive care reprezintă specificul celor născuți între Nistru și Prut. Papașa, sau domnul 
Vladimiroviceanu, consituie în literatura română unul din cele mai realizate estetic personaje 
de intelectuali basarabeni aflați în refugiu. Contează mai puțin dacă scriitorul a avut un proto-
tip în realitate sau mai mulți, în roman acest Papașa reprezintă gura de aer în viața sufocantă a 
micului Paul, prins într-o școală rurală, în timpul reformei în învățământ a sovieticilor. Papașa 
este o recompensă pentru vidul informațional și „analfabetismul biruitor” instalat de regim. Să 
ne amintim scena din roman. După ce a fost prezentat elevilor de către directoare ca fiind profe-
sorul lor de limbă rusă, Papașa „un moșulică băbos și ticăit... semănând ca două picături de apă 

---

Conferință științifică internațională, Chișinău, 22-23 septembrie 2020, ediția a II-a
~ 521 ~
cu Lenin: aceeași țăcălie, aceeași chelie, aceeași ochi tătărăști”, și-a luat caietele de pe catedră și 
a ieșit din clasă. După câteva minute a intrat, și-a pus caietele pe masă și a spus: „Zdravstvuite!”. 
Copii nu au reacționat decât cu uimire. Papașa a ieșit, apoi a intrat iară spunând „Zdravstvuite!”. 
A făcut acest lucru de cinci ori. După a cincea oară s-a supărat moșulică și a început a bodogăni: 
„Da’ di ci voi, deti, limbarusî sî-nvățaț’ nu vrieț’?” Papașa nu avea experiență de învățător, nu a 
fost niciodată, căci acasă în Basarabia era bogat, avea case, vii, cai de curse. Ocupația lui de atunci 
era să citească. Pleca pentru un an, doi sau cinci. Se întorcea și iar citea. Acum însă în refugiu, 
moșulică era singurul care știa limba rusă în Șeica Mare. Soția lui, directoarea, l-a uns profesor 
de rusă și l-a trimis la clasă. Pedagogia lui se rezuma la început la un flux inform de bodogăneli. 
La un moment dat însăPapașa intra într-o transă, amintindu-și enormul volum de cunoștințe pe 
care l-a adunat în viața lui de om în vârstă. Elevii au avut de trăit un șir de revelații când Papașa 
se apuca să le recite versuri din Ovidiu în getă, din Pușkin în rusă, din Ferdusi în Persană, haiku-
uri în japoneză și poezii în greacă și latină, poeme din Villon în franceză și din Rilke nemțește. 
Le spunea povești minunate cu elemente astronomie și călătorii,le ținea predici în arabă și din 
repertoriul lui Antim Ivireanu, le intona bocete din Oltenia, le arăta dansuri din Sumatra. Le mai 
și desena pe tablă hărți cu Marea Britanie și Crimeea, moschei și literele limbilor moarte. După 
toate aceste minunății, Papașa își încheia lecția cu refrenul: „Cini limba lui Lieni’ și Stali’ iel nu-
nvațî... Viitor în viațî n-ar să aibe!”. Ar fi de adăugat la acest portret contradictoriu că Papașa a 
fost foarte receptiv la drama copilului ai cărui părinți au fost închiși pe nedrept la Mediaș, văr-
sând lacrimi de milă și chiar ajutându-l cu bani.