Patrimoniul cultural de ieri: implicații în dezvoltarea societății durabile de mâine
~ 186 ~
Pentru Valeria Barbas,
descoperirea
sacrului este neîndoielnic raportată la lumină, cu toate
înţelesurile gnoseologice și artistice atașate simbolului. Tipul său predominant de pânze, exersat
mereu, cu obstinaţia artistului pe deplin convins de propria menire, reţine atenţia prin seria de
reverii conceptuale, dar și prin discreţia formelor luminoase și pure. Emoţia și efectul provin, în
pânze ca „Delectare”, „Jam session”, „Privind în esenţă”, „Gânduri magnetice – 14”, „Natură stati-
că cu flori și melodii” ș.a., tocmai din combinatorica sugestivă a nuanţelor deschise, care conferă
o impresie de vaporos abstracţiunilor prelucrate de artistă: necesitatea primenirii, a purificării
mediate dialogic, tensiunea dramatică dintre material și spiritual, tentaţia saltului în transcen-
dent sau avatarurile capricioase ale erosului. În același timp, în faţa unor lucrări precum „Homo
analogus”, „Nouă priviri asupra Lunii” sau „Ouroboros”, atenţia privitorului este captată de fi-
gurile și elementele învestite eu bogate semnificaţii culturale (îndeosebi simbolul ofidian și cel
selenar), prin intermediul cărora artista își dezvăluie fară mari rezerve oferta de lume interioară,
o lume așezată, decis, sub semnul tutelar al
animei
ca matrice a cosmosului, loc de manifestare a
miracolului ontologic și implicit sursă de mirabil. Nu pot încheia fară a aminti seria ingenioasă
de
pânze sonore
intitulată „Frontiere”, aluzie la necesitatea transgresării oricărei forme de hotar:
între spaţii, între universuri, dar și între discipline artistice (în cazul ei, desigur, muzică, respectiv
arte plastice).
Eleonora Brigalda, artistă de excepţie, aflată la deplina maturitate estetică, dovedește, cum
ne-a obișnuit, o receptivitate rară faţă de tradiţia cromatismului viguros, fauv, animat de tentaţia
de a exprima prin petele dense de culoare o individualitate discretă, dar proteică, pasională în
ardenţa cu care trăiește, la vedere sau pe ascuns, orice formă de existenţă. Fără să uite să sugereze,
în același timp, alonja metafizică a căutărilor picturale proprii. În mitologia ei personală, ocupă
un loc fundamental atât orchestraţia motivelor acvatice, vegetale și minerale într-un ansamblu
cromatic spectacular, cât și tematizarea identităţii spirituale, religioase și etnice. Acestea sunt
corelate, fericit, în pânze precum „Stâna de argint”, „Dumbrava roșie. Triptic”, „Podul cu flori.
Triptic» sau „Mănăstiri rupestre”. De reţinut și efortul constant al artistei de a transfigura, în
pânze ce solicită, obligatoriu, un privitor simpatetic, teme identitare dintre cele mai grave, ar-
ticulate pe nevoia de a resuscita, artistic, o memorie colectivă încărcată de evenimente tragice.
Anamneza mijlocită de creaţie aduce cu sine, însă, măcar un început de vindecare – iată finalita-
tea paideică a unor lucrări ca „Biserica din Parcova” ori „Deportări. Triptic”, subtile meditaţii cu
înţelesuri actualizate, distilate etnic, pe teme subsecvente religiosului ca factor de supravieţuire,
atât individuală, cât și colectivă. În același timp, frecvenţa simbolurilor iconografice, mai vizibilă
ca oricând, susţine dependenţa totală a fiinţei de Fiinţă, dar și, în alt plan, a creatorului uman de
Creatorul absolut.
La rândul său, Ștefan Popa dovedește predilecţie pentru tratarea temelor și simbolurilor mi-
tologice grave, sensibilizatoare, dominante pentru un artist dublat de un
homo religiosus
autentic:
geneza (fie ea a lumii, a cuvântului ori a omului), întruparea, scindarea ori sfâșierea interioară
sunt spre exemplu referinţe implicite în lucrările de pictură, grafică și sculptură numite „Am-
prente”, „Bauhaus», „Latinitate”, „Genesis” ori „Mărul discordiei”. De o certă relevanţă metafizică
sunt și lucrările ale căror titluri sugerează relaţia autentic modelatoare a fiinţei cu spaţiile a căror
explorare îi permite accesul către revelaţie: „Arșiţă, Blaj”, „Pe-un picior de plai», „Tripoliana”.
Nota distinctivă a individualităţii artistului este conferită însă de raportul său particular cu ma-
teria care i se oferă, întotdeauna, ca mijloc epifanic. Privindu-i propunerile sculpturale, mi-am
amintit îndeosebi de o observaţie pe care Maurice Blanchot o includea într-o pagină memorabilă
din
Spaţiul literar.
După criticul francez, specificitatea acestei forme de creaţie este „acea
separare
decisivă
, din care sculptura face principalul său element, căci, în centrul spaţiului, dispune de alt
spaţiu rebel, un spaţiu ascuns, evident și sustras, poate imuabil, poate fără de odihnă”. în cazul
pieselor sculptate de Ștefan Popa,
separarea decisivă
de viaţa obișnuită a materiei are adesea ca
rezultat descoperirea unor spaţii revelatorii, sustrase contingentului epurat de semnificaţii.
În totul,
Trinitate
s-a dovedit un demers colectiv intens participativ, provocator atât prin di-
versitatea expresivă, cât și prin încărcătura de simbolică meta-artistică. Valeria Barbas, Eleonora
Conferință științifică internațională, Chișinău, 22-23 septembrie 2020, ediția a II-a
~ 187 ~
Brigalda și Ștefan Popa au impresionat, în maniera obișnuită, prin ardoarea și vitalitatea unor
creaţii materializate polimorfic, dar gândite în complementaritate. Formulele lor estetice, mereu
susceptibile de polivalenţă în sensul semnificaţiilor, s-au impus publicului ca oglindire a unor
sensibilităţi artistice bine particularizate, care știu să își transforme relaţia într-un catalizator
epifanic. O asemenea
manifestare certifică, mereu, un adevăr fundamental, exprimat de filosoful
și criticul literar Gaston Bachelard în termeni lipsiţi de echivoc: „Nu fiinţa ilustrează relaţia, ci
relaţia iluminează fiinţa». Facilitându-i în același timp accesul către Fiinţă...
Patrimoniul cultural de ieri: implicații în dezvoltarea societății durabile de mâine
Do'stlaringiz bilan baham: |