Implications for the development

Keywords
: compositional organization, three-dimensional system, proportional relations, divi-
sional ratio, aesthetic means, narrative meaning.
Procesul de contemplare preferențială și analiză selectivă detaliată a fenomenelor exteriori-
zate ale Artelor Plastice din alte timpuri scoate în evidență mijloacele și modalitățile asemănă-
toare de interacțiune compozițională, constructiv-tehnologică vizuală a două sisteme artistice 
de activitate spațială creativă a omului, diferite ca prestație și concept, la care se atribuie cos-
tumul și arhitectura. Artistul, plasticianul, creează în mediul ambiant lumea edificiilor, obiec-
telor, pieselor și confecțiilor utilitare pentru viața și activitatea omului de zi cu zi, în care rolul 
și importanța procesului de sinteză și asociere plastică a costumului cu arhitectura dintr-o pe-
rioadă istorică anumită sunt evidente, conștientizate și condiționate atât de factorii estetici, cât 
și de cei funcțional-utilitari dominanți în societatea dată. Arhitectura este definită inițial drept 
o locațiune, un sălaș, un refugiu ce slujește drept adăpost al omului și îi creează mediul ambi-
ant apropiat pentru existență. Dar și costumul, în acest context de valori, se percepe la fel ca o 
ambianță apropiată, un anturaj plăcut, un înveliș estetic al corpului, funcțional, mobil, adică un 
edificiu arhitectural al corpului uman. În acesta el, costumul, asigură și determină,întâi de toate, 
condițiile calitative fizice de existență și activitate cotidiană a contemporanilor, fiind diferențiată 
doar scara divizărilor proporționale. De aici rezultă că ambele componente ale mediului artis-
tic spațial se prezintă drept particularități specifice ale membranei de acoperire, exprimate prin 
metode și mijloace de proiectare și efectuare asemănătoare. În timpurile vechi, la răsăritul plăz-
muirii istorice a omenirii, crearea acestor învelișuri exterioare se realiza pe calea de învăluire: 
în vestimentație de învelire a corpului fizic; în arhitectură de protecție și apărare de cataclisme-
le naturii – ploaie, vânt, ninsoare –, în calitate de adăpost, locuință, sălaș în formă de carcasă, 
osatură, iar în procesul de executare a acestor structuri erau folosite aceleași materiale, cum ar 
fi, de exemplu, pieile de animale
1
. Mai apoi, odată cu dezvoltarea culturii și a artelor plastice în 
1
Д. Гольцов, А. Зевина, М. Лившиц, К. Роднин, Л. Чеза, И. Эльтман, 
Искусство Молдавии
, 

---

Conferință științifică internațională, Chișinău, 22-23 septembrie 2020, ediția a II-a
~ 169 ~
special, aceste două fenomene tridimensionale, costumul și arhitectura, se dezvoltă concomitent, 
promovând conștient în spațiul istoric plastic principii asemănătoare, total sau parțial, de orga-
nizare compozițională și funcțional-convențională. În structurile arhitecturale se procedează pe 
calea de evidențiere a proprietăților tectonice ale carcasei de protecție, iar în vestimentație este 
dezvoltată tendința de repetare plastică, prin intermediul ținutei, a formelor corpului uman, de 
evidențiere, de decorare, de protejare.
Din materialul ilustrativ analizat rezultă strânsa legătură între procedeele de creare a formelor 
arhitecturale și cele vestimentare, deoarece la fiecare etapă de dezvoltare a culturii, societatea 
crea mediul arhitectural, articole de primă necesitate, obiecte de lux și vestimente
2
. În Egiptul 
Antic, conform canoanelor de frumusețe, perfect armonizat era omul cu umerii lați, capul mare 
și șoldurile înguste. Egiptenii antici nu întâmplător se străduiau să redea aspectului fizicului 
uman forma de triunghi. Triunghiul în cultura egipteană era considerat drept figură de corelație 
proporțională vizuală perfectă, ideală, finală, având în esența sa morfologică drept bază așa cate-
gorii ca simplitatea, contrastul și duritatea. În Egiptul antic triunghiul a stat la temelia sistemului 
spațial-voluminos, cunoscut sub denumirea de piramidă. Costumul egipteanului bazat pe exacti-
tatea formei geometrice îi transmitea purtătorului manierele de conduită și anume – sobrietatea, 
distincția pasivă, precum și pozele precise (pentru alte aspecte de istorie culturală, a se vedea 
lucrarea semnată de M. Nekrasova
3
).
În Grecia Antică, silueta cetățeanului înveșmântat în hiton reamintea coloanele dorice, iar 
cutele lui de orientare verticală se asociau cu decorul de pe suprafața acestor coloane. Figura 
omului în hiton, se întruchipa prin corelația proporțională a secționării de aur, în care se regă-
seau parametrii corelativi 1:2; 2:3; 3:5; 5:8, aceasta fiind relația proporțională de bază și pentru 
arhitecții antici. Parthenonul – monumentul istoric major al realizărilor arhitecturii clasice anti-
ce, a fost constituit deasemenea în baza utilizării strictei armonii numerice, de aceea fiecare deta-
liu ce-l conține reflectă trăsături plastico-utilitare și decorativ-funcționale logice, esențiale, unde 
dezmembrările proporționale sunt găsite conform secționării de aur. Drept ideal de formă regu-
lată, perfectă, grecii antici au stabilit figura umană prin prisma căreia aceștia și analizau esența 
armoniei, iar arhitectura și costumul erau considerate doar ecouri ale corpului uman. Costumul 
grecilor a evoluat în concordanță cu dezvoltarea și perpetuarea celor trei ordine arhitecturale 
(doric, ionic, corintic) și reflecta aceleași concepte de proporționare organizată. Vestimentația nu 
strâmtora mișcarea, ci îi urma ușor ritmul, iar grupările artistice de cute subliniau și amplificau 
nivelul de frumusețe a siluetei. Fiind repartizate în moduri și locuri diferite, aceste grupări de 
cute verticale reflectau dispoziția purtătorului și destinația funcțională a ținutei. Era necesară o 
anumită măiestrie, cultură și un anumit gust artistic pentru a însuși arta vestimentară și a găsi 
echilibrul de diversitate în formele vestimentare standardizate, alcătuite numai din bucăți drept-
unghiulare de stofe.
Arhitecții Evului Mediu, spre deosebire de cei antici vedeau drept sursă de frumusețe ideală-
nu în corelațiile numerice geometrice, ci în analiza vizuală proporțională rațională a liniilor geo-
metrice dure, aspre și prin concordanța asociativă a suprafețelor și volumelor cromatice contras-
tante. Însă în legătura cu creșterea contradicțiilor între începuturile spirituale și cele materiale, în 
arta gotică o dezvoltare deosebită o demonstrează relațiile și divizările proporționale de contrast 
și asimetrice, exprimate atât în formele de siluetă a vestimentelor, cât și în contextul liniilor de 
croi și al decorării specifice. Canonizarea normelor de conduită în societate a dus la modificarea 
ansamblului gotic vestimentar conform cerințelor, care,drept urmare, îi redau trăsături de carac-
ter propriu unui sistem dur reglementat, ce îi dicta purtătorului condițiile și schema mișcărilor. 
De aici, a fost posibilă apariția stilizării și geometrizării figurii umane, prin intermediul liniilor 
rupte și construcțiilor cu recurs complicat al ținutelor. Normele de frumusețe specifice perioadei 
Кишинёв: Картя молдовеняскэ, 1967.
2
G. Stoica, E. Postolache,