Patrimoniul cultural de ieri: implicații în dezvoltarea societății durabile de mâine
~ 406 ~
era „Suzanne Noémi, născută pe 19 februarie 1911: mama mea. Lina a mers să nască în casa
familiei la Rișon. Așa s-a născut unchiul meu Moula și mama mea în Palestina (care va deveni
Israel în 1948)”
20
.
Economia în curs de dezvoltare a Egiptului a atras evrei din alte țări mediteraneene, dar
„până la mijlocul secolului al XIX-lea numărul evreilor din Cairo nu a depășit patru mii, în 1882
a
crescut la cinci mii, iar în 1898 – la 11,5 mii, inclusiv o mie de karaiți. În 1917, din cauza aflu-
xului de evrei din Europa, numărul populației evreiești din Cairo s-a apropiat de 25 de mii de
oameni”
21
. Situația economică a comunității evreiești s-a îmbunătățit, iar mulți dintre membrii
acesteia (de exemplu, familiile Suarez, Mosseri și Sicurel) au făcut mari pași în comerț și bancare.
Evreii s-au implicat în statul și viața publică a țării: Yaakov Kattaui (1801–83) a devenit banche-
rul personal al Khedivei și trezorierul Egiptului, nepotul său Yosef Aslan Cattaui (1861–1942) a
devenit ministru al Finanțelor (1924) și ministru al comunicațiilor (1925), Rabin șef al orașului
Cairo din 1925, Chaim Nahum (1872–1960) a fost membru al Senatului (din 1931) și
al Aca-
demiei Limbii Arabe (din 1933). La începutul secolului al XIX-lea la Cairo au apărut societăți
sioniste și au început să fie publicate ziare sioniste.
„Viața în Cairo era liniștită și confortabilă, <...> sărbătorile punctau lunile și anotimpurile
<...> Shabbatul se sărbătorea vineri seara. Apoi, singurele mese festive s-au limitat la Pesah și Roș
Hașana”
22
. Au fost tulburări: războiul din 14-18, Revoluția Rusă. Familia provenea din Europa
și nu putea fi insensibilă la marile tulburări din lume. Egiptul se mișca și el. Cu toate acestea,
relațiile cu Palestina au fost pașnice. Atmosfera s-a schimbat înainte de 1948 și mai ales în 1948
când a fost creat Statul Israel.
20
Jacqueline Alis-Barchmann, „
Française! d`ou par ou
?”, p. 12.
21
Краткая еврейская энциклопедия
, Ierusalim: editura Lehaim, 1988, vol. 4, col. 37-40.
22
Jacqueline Alis-Barchmann, „
Française! d`ou par ou
?”, p. 14.
Familia Smolijanski în fața Sfinxului și Piramidelor la Gizeh, 1909. ©Jacqueline Alis-Barchmann
Conferință științifică internațională, Chișinău, 22-23 septembrie 2020, ediția a II-a
~ 407 ~
„Mama
mi-a povestit cum, în jurul anului 1922, tatăl și mama ei l-au întâmpinat pe Boris, fra-
tele bunicului meu și familia sa la Cairo. Părăsiseră Odesa în timpul revoluției din 1917 și trăiseră
în diferite locuri din Europa înainte de a veni să se stabilească în Egipt, considerat El Dorado al
imigranților. Familia lui Boris Kahanoff s-a stabilit la Cairo. Mama mea, care avea în jur de zece
la acea vreme, mi-a spus și că a fost prima dată când a auzit că tatăl ei vorbește rusă <...> Bunicul
meu suferea de glaucom timpuriu. Cât despre
bunica mea, avea o boală la picior. În fiecare an,
în anii 1920, venea la Paris pentru tratament și locuia împreună cu fratele ei, Léon Smolizanski,
un medic eminent care conducea sanatoriul pentru femei din Taverny (la nordul Parisului)”
23
.
Din păcate, în 1927, bunica a suferit o amputație a piciorului bolnav. Operația a fost efectuată la
Paris. Lina nu avea 50 de ani. După aceea, sănătatea i s-a deteriorat lent, fizic și mental. Mama
a însoțit-o și, în același timp, își susținea examenele la Facultatea de Drept din Paris. Așadar, la
19 ani, a obținut o diplomă
de drept la Paris, iar în anul următor, la Cairo, a depus jurământ ca
avocat (stagiar). În plus, fratele său Samuel a studiat în Franța și a obținut prestigioasa diplomă
inginerească de la École Centrale. Viața în Franța părea să i se potrivească și s-a stabilit în regi-
unea Parisului.
„În septembrie 1939, când a fost declarat războiul, bunicul l-a făcut să revină urgent la Cai-
ro pe fiul său, unchiul meu Moula. Din fericire, Moula și familia sa au convenit să părăsească
Franța, doar știm destinul rezervat evreilor din Franța și Europa <...> Mama s-a căsătorit în
1933. La 22 de ani, s-a căsătorit cu cel care avea să devină tatăl meu, un tânăr avocat de 28 de ani,
cu viitor promițător. Din cauza sănătății precare și a dublei dizabilități a părinților, mama nu a
vrut să părăsească casa atunci când s-a căsătorit. Prin urmare, tatăl meu a venit să locuiască în
apartamentul socrilor săi. Așa se face că un an mai târziu, m-am născut în această casă, leagănul
familiei, înconjurat și răsfățat de doi părinți și doi bunici. Poate de aici vine un anumit spirit de
familie și atașament față de bunicii mei.
Cu bunica, deși trăiam sub același acoperiș, aveam puțină comunicare și complicitate; când
a început declinul său
intelectual, trebuia să am 6 sau 7 ani. Îmi amintesc că se plimba prin casă
pe scaunul cu rotile, ușile erau late și se mișca ușor. Când ieșeam, își punea proteza și spunea în
idiș „mergem la plimbare”. Este una dintre puținele fraze pe care le-am înțeles în această limbă!
Ne urcam în mașină, un Ford convertibil mare, care a sfârșit să fie vândut la sfârșitul războiului,
deoarece nu puteam cumpăra pneuri”
24
.
În timpul războiului, în 1940, au plecat din Cairo cu toții, bunicii, părinții, familia într-un sat
de la marginea deșertului, Matarieh, unde închiriase o vilă. Le era teamă că centrul Cairo va fi
bombardat, trebuia să se adăpostească.
„Vorbesc prea mult despre viața
bunicii mele, dar ea și bunicul meu au construit acest cuib
confortabil cu mult înainte de a mă naște. Aici m-am născut, am crescut și am trăit până la 22
aprilie 1952, data plecării noastre din Egipt. De asemenea, atașamentul meu față de această casă
de familie este strâns legat de toate amintirile pe care le am despre această bunică”
25
.
Do'stlaringiz bilan baham: 
