Conferință științifică internațională, Chișinău, 22-23 septembrie 2020, ediția a II-a
~ 197 ~
Cercetările științifice despre doină se amplifică în perioada de după război, datorită intere-
sului sporit dovedit de muzicologii români de la Institutul de Etnografie și Folclor din București
și mai ales a renumitei cercetătoare Emilia Comișel care întreprinde un studiu temeinic în 1959.
E. Comișel elaborează prețioase teze preliminare esență metodologică cu privire la cercetarea
muzicii tradiționale românești și a genurilor acesteia. Etnomuzicologa sugerează și clarifică pro-
blematica complexă legată de doină, remarcând că doina are „caracteristici stilistice și de forma
proprii”
15
, care, prin urmare, prezintă „o melopee pe care executantul-creator o improvizează,
într-o nesfârșită variație, pe baza unor formule și procedee tradiționale”
16
. Vorbind despre doină,
ea mai amintește și denumirile regionale ale speciei în discuție susține, precum „
hore lungă
Ӕn
nordul Transilvaniei (
hore
purtând sensul de cântec); „
cântec lung
”, „
lung
”, „îndelungat”, „
ca la
Jii
”, „
oltenesc
” în Oltenia; „
de jale
”, „
de codru
”, „
de coastă
”, „
de ducă
” în Muntenia; „
de jale
”, „
doi-
na
”, „
a frunzii
” în Moldova
17
.
În această perioadă în revistele de folclor apare ideea unei similitudini dintre cântecul de
leagăn și doină, aceasta fiind bazată pe mișcarea alternativă a două trepte apropiate și pe recita-
tivul embrionar care devine formulă de amploare în cântecul de leagăn si puntea de similitudine
formală între doină si cântec de leagăn.
18
Asemănările dintre doinele cântate în sudul și nordul spaţiului românesc sunt evidente pen-
tru a fi contestate, deși, constatarea desprinsă din investigarea comparativă a materialului con-
firmă faptul că doina argumentează unitatea în diversitate a culturii naţionale de pe întreg terito-
riul locuit de români. Astfel, putem vorbi fără echivoc despre unitatea stilistică, completată prin
diversitate tematică, ritmică și melodică.
În istoricul cercetărilor doinei își aduce aportul muzicologul Lidia Axionov, care relatează:
„doinele vocale pot avea o formă liberă improvizație și o formă de cuplet; doinele instrumentale
pot fi formate din o singură parte ori din două în cazul al doilea doina reprezintă o combinație
de imagini artistice de melodie tărăgănată care contrastează cu o melodia de joc. Doina care are
o singură parte nu își pierde caracterul specific de cânt de jale în vreme ce parte a doua a doinei,
luată izolat, nu mai este doină ci un joc ca: hora, ciobăneasca, sârba ș.a.”
19
. Drept rezultat nu pu-
tem face o diferenţă categorică dintre doină și joc. Imaginile artistice în asemenea lucrări sunt
transpuse prin două categorii muzicale cu substanță melodic,ritmică , arhitectonică, de tempo,
chiar modală, diferită.
Doina este o creație amplă bogat ornamentată de un lirism intim ea uneori cu caracter com-
plementar poate apărea recitativul, în susținerea acestei idei Gheorghe Ciobanu și Vasile Nico-
lescu vorbesc despre recitativele care apar uneori în componența doinei sau de niște părți recitate
care se îmbină între ele, dar care pot să nu apară în aceeași ordine în timpul executării sau cân-
tării. Se întâmplă uneori ca Doina să se transforme într-un recitativ melodic ritmul căruia poate
rămâne unul liber dar posibilitatea să apară un ritm precis pe parcurs nu este exclusă. Sub aceste
aspecte sunt percepute doinele si unele cântece de dragoste.
Este foarte important să distingem doina de cântul de jale sau orice altă piesă folclorică în
tonalitate minoră sau cântată rubato și să plasăm cu caracter de primă importanță stilul muzical
improvizatoric, elementul de improvizație fiind unul care denotă și face diferența între speciile
menționate mai sus. G. Ceaicovschi menţionează „elementul de improvizaţie și varietatea note-
lor de ornament” ca particularitate definitorie categoriei date însă aspectul formei, arhitectonica
muzicală, rămâne în umbră, acest fapt ne poate aduce neclarități de ordin metodic în cunoașterea
15
Emilia Comișel,
Do'stlaringiz bilan baham: 
