Istoria imperiului bizantin

El aduse îndatã o schimbare pe frontul de est al imperiului. Lipsit de trupe, Tiberius izbuti cu enorme cheltuieli sã-si adune o mare armatã de mercenari de calitate. Cu aceastã armatã patriciul lustinian, noul

451 Ibidem, 4, p. 275-

452 E. Stein, op. cit., pp. 44-46.

453 D Iger, Regesten, l, Teii, p. 31.

454 G terbock, op. cit., p. 115; Stein, op. cit., pp. 47-48.

723
magister militum per Orientem, în acelasi timp arpa-TTjyog avTOKpãrcop pentru rãzboiul persan, deschide campania anului 575.

Pe când lustinian îsi exercita armata, în iarna 574-575 aveau loc tratative într-o localitate dintre Dara si Nisibis pentru prelungirea armistitiului; din partea bizantinilor, erau patriciul Traian, quaestor sacripalatii si medicul curtii Zaharias, iar din partea persilor, Mebodh455. Tratativele au mers greu, viclenia lui Me-bodh ridica mereu obiectiuni si cãuta sã obtinã de la Tiberius evacuarea Persarmeniei si a Iberici. Expirând termenul armistitiului, Chosroes, cu o puternicã armatã, nãvãli în Armenia, dar pentru a-i retine pe bizantini în Mesopotamia, altã armatã, condusã de cel mai bun general al timpului, care nu stim cum se numea, pentru cã îl cunoastem numai sub numele de onoare, dat de regele Chosroes, Tamchoran, adicã „Tãria lui Chosroes", nãvãli în Mesopotamia romanã. El a trecut pe la Theodosiopolis, ataca Amaseia, intra în Cappadocia, dar, între Sebasteia si Caesarea se izbi de lustinian, care primise ordin sã-1 urmãreascã pe rege si plecase de la Amida pe urmele lui Chosroes; uimit de fortele mari ce le avea în fatã, Tamchosrau nu îndrãzni sã lupte si se retrase, pornind spre Melitene, pe Eufrat, urmãrit de lustinian. Astfel, se ajunse la bãtãlia de la Melitene, care a tinut douã zile si în care persii au fost zdrobiti (575). A fost, dupã pãrerea lui Stein, „cea mai mare bãtãlie a veacului, si în tot cazul una din cele mai strãlucite victorii pe care Imperiul le-a

Stein, op. cit., p. 59-60.

724
câstigat vreodatã asupra persilor"456. Ea e pusã de acest istoric alãturi cea de la Busta Gallorum, repurtatã, în acelasi secol al Vl-lea (iunie 552), de Narses împotriva lui Totila. O pradã imensã a cãzut în mâinile bizantinilor, între altele 24 de elefanti, pe care lusti-nian i-a trimis la Constantinopol. Regele persilor cu mare greutate a putut scãpa din aceastã dezastruoasã înfrângere, întorcându-se în capitala sa în toamna anului 575. lustinian s-a îndreptat spre Armenia, care a devenit iarãsi bizantinã, si a înaintat prin Azerbaigean (Atropatene)457 pânã la Marea Caspicã, unde s-a instalat, cu trupele sale, pentru a ierna. Adânc impresionat de neizbânda sa, Chosroes începu negocieri de pace si un armistitiu de 3 ani (575-578) s-a încheiat, în timpul cãruia au urmat lungi tratative în vederea pãcii, care în cele din urmã se rupserã. Tiberius a dat în 577 lui Maurikios, comes excubitorum, comanda trupelor Orientului (magister militumper Orientem si strategos au-tokrator)458. Bun general, Maurikios îsi recrutã armata din Cappadocia, pe care o cunostea bine, si din provinciile vecine, îsi fixã apoi cartierul la Citharizon, metropola Armeniei a IV-a si timp de douã luni se ocupã de pregãtirea campaniei, învãtându-si trupele a sãpa santuri, muncã obositoare si deci foarte putin plãcutã, care din cauza disciplinei slabe a trupelor din Orient,

456 Op. cit., p. 68.

457 (Asupra situatiei anterioare si a geografiei acestei regiuni, v. mai recent M. Schottky, Media Atropatene und Gross-Armenien in hellenistischerZeit, Bonn, 1989.]

458 P. Goubert, op. cit., p. 72.

725
a fost lãsatã în pãrãsire459. Cu câteva sãptãmâni înainte de expirarea armistitiului de 3 ani, Chosroes a dat ordin lui Mebodh sã deschidã ostilitãtile. Acesta a intrat în Mesopotamia bizantinã, devastând-o. Maurikios, ca represalii, pãtrunse în Arzanene, care cãzu toatã în mâinile sale; populatia crestinã refugiatã pe teritoriul bizantin a fost deportatã în insula Cipru. Pãtrunse apoi pânã la Singara, care cãzu de asemenea în mâinile sale.

6. Situatia în Apus si în Peninsula Balcanicã.

Care era, în aceastã furtunoasã vreme, situatia în Apus si la frontiera Dunãrii ?

în Italia, longobarzii se întinseserã mult, neîntâmpinând rezistentã, în iarna sau toamna anului 579, ei începurã a asedia Roma, pe care nu izbutirã, fireste, sã o cucereascã, barbarii neavând nici o experientã în arta asediului. Patriciul Pamphronius, care avea locul întâi în Senatul vechii Rome, venise (în 577 sau 578) la Constantinopol ca sã cearã ajutor împotriva longobar-zilor. Caesarul Tiberius nu avea însã trupe pentru a rãspunde acestei chemãri, toate fiind absorbite în aprigele lupte cu persii si avarii. El se mãrgini deci a-i restitui cele 3.000 de livre de aur, pe care Pamphronius le adusese ca o contributie de rãzboi si îl sfãtui sã întrebuinteze acesti bani pentru a atrage, dacã e cu putintã, duci longobarzi în serviciul imperiului; dacã aceasta

459 Menandros, FHG, IV, fr. 58, p. 259: 'Papaioit jap r;

726
nu va izbuti, atunci sã-i întrebuinteze pentru mituirea ducilor franci ca sã lupte împotriva longobarzilor460. Altã ambasadã, trimisã de Senat si de papã dupã moartea împãratului Iustin, nu a putut obtine de la împãratul Tiberius decât trupe cu totul insuficiente, împãratul frãmântã mult, cu metodele cunoscute ale diplomatiei bizantine, curtile regilor germani. Cu Chilperich a schimbat ambasade, pe Gundovald s-a strãduit sã-1 impunã ca urmas lui lui Guntram al Burgundiei, împotriva cãruia a fãcut sã se alieze Chilperich, regele Neustriei, cu Austrasienii. Dar Tiberius pare cã a sperat mult într-o interventie francã, la care se va ajunge însã numai sub Maurikios.

La frontiera Dunãrii, pericolul slav se accentueazã, în 578, slavii nãvãlesc în Thracia în masã - vreo sutã de mii, dupã câte ne spune Menandros461 - prãdând aceastã provincie si multe alte regiuni; ei pãtrund în 581 pânã la Zidul cel lung. Tiberius nu avea armatã ca sã înfrunte nici o singurã parte a dusmanilor, nicidecum fortele lor la un loc, afirmã Menandros, armatele imperiului fiind concentrate în luptele grele cu persii. De aceea, Cesarul trimise o solie la Baian, care în acel timp era ostil imperiului, pentru a-1 convinge sã porneascã un rãzboi asupra slavilor în locurile lor din stânga Dunãrii, ca sã-i facã sã înceteze jafurile în im-

460 Menandros, FHG, V.IV, fr. 49, p. 253. E. Stein, pp. 107-108 si p. 115, n. 6.

461 Menandros, FHG, IV, fr. 47, p. 251: Kam SE m exoq Ti6epiov K&varavnvov Kaiaapoq BamÃeiaq ev Tt/ tvvrive%5ri m I,KKa6t]v&v Mvog ns%pi nov

Tpaicrjv KO.I dAAa noXXâ

727
periu, vãzând primejdia la ei acasã. Haganul nu a fã-cut-o numai pentru serviciul imperiului, adaugã Mena-dros, ci si fiindcã avea sã dea o lectie slavilor, care mai înainte se rãzvrãtiserã, omorându-i solii, când acestia veniserã sã le cearã tributul. Tiberius îl trimise apoi pe loan, care cârmuia prefectura Illyricum, sã-1 transporte cu flota pe malul drept al Dunãrii pe Baian cu trupele sale, sã-1 ducã apoi de-a lungul fluviului pânã în Scythia, unde sã-i treacã iarãsi în stânga Dunãrii, în regiunea slavã. Baian aprinse acolo satele si a fãcut mari prãdãciuni, nimeni neîndrãznind sã i se opunã. Ei eliberarã câteva mii de bizantini captivi la slavi462. Dar scopul nu a fost atins: „poporul blestemat al slavilor", scrie loan de Ephes, pânã în momentul de fatã (el scrie în anul 583-584), adicã timp de patru ani, rãmase în provinciile romane, netulburat, prãdând, arzând si omorând463.

în timpul acestei nãvãliri a slavilor din 578, izbucni din nou si rãzboiul din Africa împotriva regelui maurilor, Garmules. Gennadius, magister militum per Afri-cam, a dus lupta energic, a pãtruns pustiind în regiunea maurilor si îl învinse pe Garmules, care-si pierdu viata.

Dupã o domnie atât de agitatã, într-un timp relativ scurt, Iustin al II-lea, simtind cã i se apropie sfârsitul, îl încorona, la 26 septembrie 578, pe Cesarul Tiberius

462 Menandros, FHG, IV, fr. 48, p. 252. *3 Ap. Ch. Diehl, op. cit., p. 132.

728
ca Augustus si în ziua de 4 sau 5 octombrie 578 îsi încheie viata464.

înainte de toate, pe noul împãrat îl preocupa rãzboiul cu persii, o adevãratã calamitate. Succesele avute în acest an îl fãcurã sã spere cã persii vor fi acum înclinati sã-i primeascã conditiile de pace. Sub pretextul notificãrii schimbãrii domniei, Tiberius trimise o ambasadã la curtea persanã, care ducea si o scrisoare din partea sa. în acelasi timp, Chosroes, sim-tindu-se slab si aproape de sfârsitul vietii, trimise, la rându-i, un ambasador la Tiberius. în curând însã sosi vestea mortii lui Chosroes I, care se stinse din viatã la adânci bãtrâneti în februarie sau martie 579465. Solii lui Tiberius îsi continuarã totusi cãlãtoria, socotind cã noul suveran nu va avea alte sentimente. Sosind la curtea lui Hormizd al IV-lea, fiul celui dispãrut, avurã însã parte de o primire la care nu se asteptau. Trimiterea persilor prizonieri nu se învrednici mãcar de o multumire din partea suveranului lor. Hormizd e zugrãvit de izvoarele grecesti în cele mai negre culori.

Maurikios se afla la Constantinopol si împãratul îl trimisese în Orient, cu ordinul de a porni împotriva persilor îndatã ce va sti cã ambasada n-a avut rezultatul dorit. Astfel, în vara anului 579, Maurikios a con-

464 P. Goubert, op. cit., p. 78; Stein, op. cit., p. 76. [Pentru politica religioasã a lui Iustin al II-Iea, putin abordatã în marile sinteze, ca si în studiile de detaliu, este de mentionat A. Cameron, The Early Religious Policies ofjustin H, „Studies in Church His-tory", 13, 1976, pp. 51-67]

465 fjpot ãpxonevov, scrie Simokattes. cf. Stein, op. cit., p. 90. [Respectivul pasaj din Simottes, III, 16, 7, se aflã la p. 77 în traducerea româneascã a lui H. Mihãescu.l

dus o expeditie fulgerãtoare în Mesopotamia persanã, în timp ce trei magistri militum trecurã dincolo de Ti-gris si devastarã Adiabene466.

Pentru anul urmãtor, Maurikios plãnui o expeditie peste Eufrat, pentru a intra în inima Persiei si a-i da lovitura din urmã. El avea nevoie de concursul lui Mundhir în aceastã întreprindere, care trecea prin tinuturile sale. Mundhir fusese în februarie 580 invitat de împãrat la Constantinopol, tratat cu mari onoruri, covârsit de daruri, împreunã cu cei doi fii ai sãi, primind din partea suveranului si o diademã regalã. Jonctiunea bizantinilor cu arabii s-a fãcut la Circesium, si împreunã pornirã în josul fluviului Eufrat, prin teritoriul Lachmizilor, unde trebuiau sã treacã fluviul, pentru a se îndrepta cãtre Ctesiphon, dar cele douã poduri de pe Eufrat fuseserã, între timp, distruse. Bãnuiala cãzu asupra lui Mundhir, care fu suspectat cã îi va fi înstiintat pe dusmani despre planurile bizantinilor. Maurikios trebui sã se retragã si sã schimbe directia. Adharmahan atacã atunci provinciile fãrã apãrare ale imperiului, devasta sãlbatic regiunile de la Tela si Re-saina, precum si Osroene si Arzanene. Asedie apoi Edessa, fãrã a o putea lua, si se îndreptã spre Callini-cum, pe Eufrat. Maurikios alergã cu trupele sale acolo (în timp ce Mundhir rãmase pasiv), si izbuti sã-1 alunge pe Adharmahan.

Cu toate succesele lui Maurikios, Tiberius, nelinistit de progresele lui Baian în Thracia, se sili sã încheie rãzboiul cu persii. Negocierile au început într-o localitate aproape de Dara. Tamchosrau nãvãli în teritoriul

P. Goubert, op. cit., p. 80.

730
imperiului si negocierile se rupserã. în câmpia de la Tela D'Manzalat46", lângã Constantina, bizantinii se ciocnirã cu persii (iunie 581). Un ofiter a lui Maurikios strãpunse pe înversunatul marzban Tamchosrau cu lancea si trupele lui furã puse pe fugã, urmãrite si distruse în bunã parte468.

Pe la mijlocul anului 582, Maurikios s-a întors la Constantinopol, fiind salutat ca biruitor; Tiberius, cu putin înaintea mortii, si-a sãrbãtorit, pentru aceste biruinte, triumful.

Tiberius se apropia acum de sfârsitul vietii. Ultimele sale zile au fost amãrâte de cãderea cetãtii Sirmium în mâinile vicleanului si cruntului Baian. Expeditia acestuia în tinuturile din stânga Dunãrii, unde-1 chemase Tiberius, îi arãtase incapacitatea imperiului de a apãra tinuturile dunãrene. La începutul anului 579, haganul apãrea, cu toate fortele sale, pe Sava, între Sirmium si Singidinum. Cu o parte a armatei venise el însusi pe uscat, prin Sirmia, în timp ce restul armatei coborâse cu o flotã de monoxile din Pannonia de Sus, pe Dunãre. Incapabili, ca si alti barbari, sã execute un asediu, avarii nu puteau cuceri orasul întãrit decât prin foamete, ceea ce era posibil numai împiedicân-du-i pe bizantini sã aprovizioneze pe apã Sirmium. în aceste scop, Baian hotãrî sã arunce un pod peste Sava, între Sirmium si Singidinum, ca sã taie legãtura cu corãbii dintre cele douã orase. Comandantul din Singidinum, Sethus, alarmat, atrase atentia lui Baian, în-trebându-1 cum îsi permite sã construiascã pod fãrã

467 Stein ortografiazã Tela d'Manyalat.

468 p rif,nhi=H r, 8^

1 P. Goubert, p. 85.

731
voia împãratului. Baian, cu viclenia-i cunoscutã, îl asigurã cã face podul nu spre a unelti ceva contra Bizantului, ci ca sã meargã împotriva slavilor, trecând în tinuturile lor cu corãbiile imperiului, cum fãcuse si mai înainte, aducând bizantinilor mii de prizonieri robiti de slavi. Haganul întãri spusele sale cu jurãmânt, jurând si dupã ritul avar si dupã cel crestin, pe Evangheliile aduse de episcopul orasului Singidinum. Ceru în sfârsit lui Sethus sã trimitã solia avarã împãratului, ca sã-1 roage a-i procura corãbiile necesare. Pânã la sosirea soliei, el se grãbi sã termine podul469.

La Constantinopol, ambasadorii haganului prezentarã cererea stãpânului lor de a se pregãti corãbiile de trecere la Dunãrea de Jos si comunicarã începerea construirii podului. Tiberius întelese îndatã adevãratul scop ce se urmãrea, dar stiind slãbiciunea în care se aflau, toate fortele fiind întrebuintate împotriva persilor, încercã cel putin sã amâne hotãrârea haganului, spre a câstiga timp. Rãspunse deci solilor cã timpul rãzboiului cu slavii e rãu ales, pentru cã turcii, care, trei ani mai înainte au luat Bosforos si sunt pe lângã Cherson, auzind de atacul avarilor si trecerea Dunãrii, ar putea sã-i atace. seful soliei se prefãcu a-1 crede pe împãrat si-i fãgãdui a încerca sã-i schimbe hotãrârea haganului. Dar câteva zile în urmã alt sol avar sosi la Constantinopol, care ceru, în vorbe aspre, cedarea orasului Sirmium, ceea ce Tiberius nu admise, desi nu a putut face mult pentru apãrarea lui470. Asediul continuã. Generalul Theognis, probabil magister militum

' Menandros, FHG, IV, fr. 63, pp. 264-265. 1 Ibidem, fr. 64, pp. 265-267.

732

1STOUIA IMPERIULUI BIZANTIN

per Illyricum, veni în insulele Savei, Casia si Carbona-ria, avu o întrevedere cu Baian, fãrã rezultat si se despãrtirã pregãtindu-se de luptã. Theognis se afla în fata orasului, cu trupe de tot insuficiente, în oras bântuia o foamete groaznicã si populatia era indignatã asupra sefilor. Auzind, împãratul îi scrise lui Theognis sã punã capãt rãzboiului si sã încheie un tratat cu conditia ca toti locuitorii din Sirmium sã iasã nevãtãmati, fãrã sã-si ia nimic din întregul avut, afarã de o hainã. Apoi Baian ceru si obtinu plata suplimentarã a sumei anuale suspendate de la începutul rãzboiului, de trei ori câte 80.000 solidi, si asigurarea cu jurãmânt cã unul din supusii sãi, compromis într-o aventurã cu o sotie a haganului si fugit în imperiu, îi va fi predat, dacã va fi în viatã. Prin tratatul încheiat în primãvara anului 582, orasul Sirmium a fost pierdut pentru totdeauna de cãtre imperiu"171.

Moartea grabnicã a lui Tiberius pare a fi fost pricinuitã de o dizenterie. Când se simti rãu, el îi numi la 5 august 582 pe Maurikios si pe patriciul Germanos în calitate de Caesari - amândoi fiind ginerii sãi, cel dintâi cãsãtorit cu Constantina, cel din urmã cu Charito, dupã câteva zile însã apare Maurikios ca singurul Cae-5flr(el dã singur la 11 august un edict). E probabil, cum socoteste Stein, cã s-a dat la Curte o luptã pentru tron, în care Maurikios a rãmas biruitor. La 13 august el a fost numit Augustus de cãtre împãrat si învestit cu însemnele acestei demnitãti, în ziua urmãtoare, Tiberius muri, iar la 15 august a fost înmormântat, ca si îna-

471 Ibidem, fr. 66, p. 268; Stein, p. 113.

733
intasii sãi, la Sfintii Apostoli, unde îl urmã, un deceniu mai târziu, basilissa Anastasia472.

7. Maurikios (582-602)

Maurikios, ca si Tiberios, era soldat de profesie, cu însusiri militare, pe care si le dezvoltase în rãzboiul cu persii. Succesele obtinute pe câmpul de luptã fãcuserã din el cel mai de vazã general al imperiului, ceea ce i-a determinat pe Tiberius sã-1 introducã în familia sa si sã-1 impunã ca urmas. El venea si dintr-un mediu distins si se deosebea printr-o aleasã culturã. Menandros ne spune cã împãratul era un iubitor al muzelor (Mou-câv 'Epaairiq), dând cu plãcere atentie poeziei si istoriei, petrecându-si o bunã parte a noptii cu astfel de ocupatii si stimulându-i pe cei cu mintea înceatã.

Maurikios a fost socotit - mai ales de unii cronicari vechi armeni si de învãtati moderni de acelasi neam ca armean de origine; desigur, Sebeos, care a trãit o jumãtate de secol dupã Maurikios si vorbeste pe larg de domnia sa, nu ne spune nimic despre aceastã origine. Teophylaktos Simokattes nu pomeneste nici el nimic în aceastã privintã. loan de Ephes, contemporan, nu are de asemenea nici o stiintã despre originea armeanã a împãratului, dar ne spune cã era din Arabissos, în Cappadocia. Paulus Diaco-nus, istoricul longobarzilor, care trãieste 150 de ani dupã Maurikios, pretinde cã acesta a fost cel dintâi împãrat „grec" care a urcat pe tronul Bizantului, iar Evagrios îl socoteste de origine romanã.

472 E. Stein, op. cit., pp. 98-99. [v. si V. Grumel, La memoire de Tibere UdeMaurice dans le Synaxaire de Constantinopole, An. Boli., 84, 1966, p. 249-253-1

734
învãtatul Paul Goubert a lãmurit definitiv aceastã chestiune în studiul sãu special publicat cu 10 ani mai înainte de aparitia ex-; celentei monografii consacrate împãratului Maurikios4'3.

Trecând în revistã principalele izvoare asupra locului de origine, numelui si rudelor lui Maurikios, Goubert constatã cã numele acestuia e latin: Mauritius; tatãl sãu se chema Paul, deci nu avea nume armean, cum pretind legendele armene, iar fratii si surorile sale aveau toti nume de origine greacã sau latinã: Petru, strategul, duce de Thracia, Gordia, sora cãsãtoritã cu generalul Philip-picus, Theoctista, care vorbea curent limba latinã, Damiana, mai târziu cãlugãritã, în fine o fiicã a lui Maurikios se chema Sopatra.

Maurikios a fost si un literat fin, stia latineste si nu aratã nici o simpatie pentru armeni, în concluzie, Goubert admite întru totul pãrerea lui E. Stein, dupã care Maurikios era un grec din Arabis-sos, în Cappadocia, care, situatã în provincia Armenia a IH-a. a putut da nestere versiunii tardive care face din Maurikios un armean'17''.

în ce priveste afirmatia lui Paul Diaconul cã Maurikios e cel dintâi împãrat de neam grecesc, N. lorga o explicã în sensul cã cei de dinainte erau socotiti de el drept romani adevãrati475; P. Goubert o explicã în acela cã scriitorul vrea sã insinueze cã Maurikios, în opozitie cu predecesorii sãi, nãscuti în provinciile latine ale Europei, se nãscuse în Orient, fiind un cappadocian, aceasta era de ajuns pentru a face din el un grec476. Familia sa a putut fi si romanã, asezatã apoi în Arabissos, în Cappadocia.

Maurikios a fost unul din marii împãrati. Era soldat de vocatie. Trecuse prin toatã ierarhia militarã, ajungând la marile co-

473 „Maurice et l'Armenie. Note sur le lieu d'origine et la familie de l'empereur Maurice", Echos d'Orient, XXXIX (1941-1942), p. 383 si urm.

474 E. Stein, Studieri zur Gesch. des byz. Reiches, vornehmlich unter den Kaisern lustinus II. una Tiberius Constantinus, Stutt-gart, 1919 p. 70.

475 Op. cit., p. 197.

476 Byzance avânt l'Islam, tome F", Byzance et l'Orient sous Ies successeurs de lustinien. L'empereur Maurice, p. 41.

735
menzi prin meritele sale. Cu toatã marea primejdie pe care o înfãtisa acum rãzboiul crâncen cu persii, el nu a renuntat la stãpânirea din Apus a teritoriilor ce au mai rãmas dupã sfãrâmarea operei lui lustinian.

Pentru a opri progresele longobarzilor, continuã politica lui Tiberios, care îsi pusese multã nãdejde în ajutorul francilor. El schimbã mai multe ambasade cu Childebert al Il-lea (570-595), regele francilor din Austrasia (germanii de la Rin). Acesta îsi trimise trupele în Italia, dar nu-i putu învinge pe longobarzi.

Pentru a asigura mai bine apãrarea, posesiunilor bizantine din Apus, Maurikios impuse acolo o schimbare în sistemul administrativ, pentru a întãri puterile autoritãtii bizantine, si crea cele douã exarhate, de Ravenna si de Africa (sau Carthago). Prin aceste reforme se concentrau din nou în mâinile guvernatorilor functiunile civile si cele militare.

Peninsula Balcanicã a avut o soartã tragicã în aceastã epocã. De la asezarea avarilor în Pannonia, ea a fost necontenit strãbãtutã de armatele haganului si de bandele slave din stânga Dunãrii, care acum inundã cu totul peninsula. Ceea ce era grav e cã în ultimul sfert al secolului al Vl-lea, slavii încep a se aseza în peninsulã, pe pãmântul imperiului. E faptul cel mai însemnat din aceastã epocã; el începe procesul care schimbã adânc structura etnicã a tinuturilor din nordul si vestul peninsulei.

împãratul Maurikios s-a opus cu îndãrãtnicie acestei pãtrunderi a slavilor.

8. Continuarea rãzboiului cu persii.

întrucât statul, sau mai bine zis phylarchatul arab al Ghassanizilor, si-a încetat existenta în cursul primilor ani ai domniei lui Maurikios, conflictul cu persii a dobândit noi dimensiuni.

lustinian crease statul ghassanizilor pentru a stabili un echilibru fatã de printii arabi de Hira, vasalii persilor.

în 531, el a dat sefului sãu Harith-ibn-Gobdla (Arethas la greci) titlul de phylarch si o pensiune mare; îi acordã chiar rangul în-

736

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

semnat de patrikios. Fiii sãi aveau sã mosteneascã situatia de pbylarcb. Harith era monofizit si a fost favorizat de Theodora. El a fost, împreunã cu ea, marele protector al lui lacob Baradai.

Triburile siriene sau arabe, care gravitau în jurul Ghassanizilor, devin în mare parte crestine, si acest stat aproape nomad a fost credincios aliantei cu imperiul pânã cãtre sfârsitul secolului al Vl-lea.

Ghassanizii au fost întotdeauna protectorii iacobitilor. Succesorul lui Harith ca sef al Ghassanizilor a fost Al-Mundhir sau Ala-mundar. în 580, el era în culmea gloriei sale. Tiberios se gândea sã-1 foloseascã pentru a obtine împãcarea monofizitilor divizati în factiuni rivale. Mundhir urmãrea însã un scop mai interesat: sã-i uneascã pe monofizitii care gravitau în orbita sa. împãratul îl invitase pe Mundhir la Constantinopole, unde 1-a primit cu mari onoruri, conferindu-i privilegiul de a purta coroana regalã (580). Pentru a-1 atrage mai mult, Tiberios a oprit persecutia care, de 10 ani, se dezlãntuise împotriva monofizitilor.

Ca general, Maurikios a fost însã bãnuitor fatã de Al-Mundhir, temându-se de politica lui de duplicitate. Patriarhul Eutychios era de asemenea dusmanul monofizitilor, fatã de care socotea cã se cerea o atitudine fermã. Tiberius nu s-a lãsat convins si stiind influenta lui Mundhir asupra monofizitilor din Orient, cãuta sã împace taberele antagonice.

Dar afacerea podurilor rupte de pe Eufrat a întãrit bãnuiala lui Maurikios care, la Constantinopol, 1-a acuzat dinaintea împãratului pe phylarch de trãdare, împãratul s-a convins si a cãutat sã punã mâna pe Mundhir si sã-1 aducã la Bizant. Un ofiter sirian Magnus, care comandase în Orient dupã catastrofa lui Marcian, s-a oferit a-1 aduce împãratului. El era bun prieten al phylarchului si-1 invitã la sfintirea bisericii construite de el în orãselul Hewarin, între Damasc si Palmyra. în Siria de sud erau multe trupe concentrate, si Mundhir deveni astfel prizonierul lui Magnus, care-1 ex-pedie la Constantinopol sub escortã, împreunã cu una din sotiile lui, doi fii si o fiicã477. Tiberius 1-a tinut captiv fãrã a lua vreo mã-