Istoria imperiului bizantin

167 Prokopios, op. cit., IV, 26, 8-25. Cf. Stein, op. cit., pp. 600-601.

168 în amintirea victoriei asupra galilor, repurtate de romani în 295 î. Chr., nu departe de anticul Sentinum (V. Stein, ibid., 601 si n. 2). S. Fuchs, D ie Schlacht im Appenin 552 n. Chr., în „For-schungen u. Fortschritte", 19 (1943), p. 234 si urm., pune locul acesta la Pianello, la intrarea în Gola di Frasassi. Azi e Gualclo Tadino, în Apenini. F. Lot, op. cit., pp. 156-157, a arãtat cã forma Tdyivai din textul lui Prokopios, Bell. Goth., IV, 29, 3, ar fi eronatã. Lupta a avut loc pe la sfârsitul lui iunie 552. y§i

507

NICOLAE BANESCU

Narses înainta apoi prin Toscana, primind în cale supunerea gotilor si adeseori plângerile italienilor, ajungând la Roma, pe care o ocupã pentru a cincea

oarã169.

Dupã aceea, Narses asedie Cumae, unde se afla tezaurul regilor goti. Dar un nou dusman se ridica la nord. Reuniti la Ticinum (Pavia), adversarii lui Narses 1-au ales ca rege pe Teias. în aceste circumstante, disperarea gotilor fugari a fost urmatã de o sângeroasã rãzbunare: trei sute de tineri din familiile nobile, care fuseserã trimisi ca ostatici dincolo de Pad, au fost ucisi de cãtre urmasul lui Totila. Senatorii pe care-i alungase Totila din Roma au avut, în mare parte, aceeasi soartã în orasele Campaniei.

Din nordul Italiei, Teias a alergat pentru a elibera Cumae. Ambele tabere s-au observat mult timp, la poalele Vezuviului. Regele got a ocupat o pozitie forte pe tãrmul stâng al râului Dracon (azi Sarno), care izvorãste de la poalele Vezuviului, trecând pe lângã cetatea Nuceria170.

întrucât se aprovizionau greu, gotii furã siliti sã se retragã la Muntele Laptelui (Mons Lactarius, azi Monte Lettere), vreo câtiva kilometri la sud de Dracon, pozitie foarte puternicã, dar unde hrana le lipsea cu totul. Neavând de ales, i-au atacat pe imperiali la 30 octombrie 552171.

169 Dupã expresia lui Prokopios, lustinian primi iarãsi cheile Romei, care în vremea domniei sale a fost de cinci ori luatã si recuceritã (Gibbon, op. cit., p. 445).

170 Prokopios, op. cit., IV, 35, 7-14.

171 Nesigurã, data e indicatã de E. Stein, op. cit., p. 604. • :

508
Bãtãlia a durat douã zile întregi, fiind foarte înversunatã, demnã de o epopee, o „luptã de eroi", dupã chiar expresia lui Prokopios. [„Aici voi înfãtisa o luptã de multã însemnãtate si un bãrbat cu nimic mai prejos de adevãratii eroi, cum s-a dovedit în împrejurarea de fatã Teias. Gotii erau împinsi la cutezantã de deznãdejdea în care se gãseau; iar romanii, desi îi vedeau în neputintã, îi înfruntau din toate puterile, deoarece le era rusine sã dea înapoi în fata unor oameni mai slabi decât dânsii; deci si unii si altii se aruncau cu multã însufletire asupra celor aflati în preajma lor, unii pentru a muri, iar ceilalti spre a-si arãta vrednicia." (Prokopios, BellGoth. IV, 35, 20, dupã traducerea lui H. Mihãescu, Procopius din Caesarea, Rãzboiul cu gotii, p. 272). Hotãrâti a învinge ori a muri, gotii dãduserã drumul cailor; strânsi în jurul regelui lor, ei s-au bãtut fãrã a ceda nici un pas de teren, pânã noaptea, iar a doua zi au reluat lupta. A fost o luptã homericã, descrisã viu de Prokopios. înconjurat de câtiva rãzboinici, Teias conducea asaltul. Acoperit de scut, el, mai ales, era tinta dusmanilor, care gândeau cã odatã cãzut, gotii nu aveau sã mai continue lupta. Când îsi vãzu scutul plin de lãncile înfipte în el, luã un altul de la un scutier, lovind cu dreapta si fãrã a da nici un pas înapoi; când si acesta se acoperi de 12 lãnci înfipte în el, încât nu-1 mai putea misca usor, ceru un alt scut, dar în clipa în care-1 schimba, îl lovi o sãgeatã, omo-rându-1 pe loc. I se tãie apoi îndatã capul, care fu înfipt într-o prãjinã, pentru ca armata lui sã vadã cã regele ei este mort. Dându-si seama cã nu pot învinge si recunoscând cã Dumnezeu este împotriva lor, gotii au trimis câtiva dintre conducãtori la Narses, spre a-1 anunta cã ei se predau, dar nu ca sã trãiascã în supu-

509

NICOLAE BANESCU

nere fatã de împãrat, ci sã se retragã undeva afarã din frontierele romane, unde sã poatã trãi independenti. Ei cereau sã li se permitã a se retrage în pace si sã ia cu ei fie ceva bani, fie averea pe care o depozitaserã în fortãretele italiene. La sfatul lui loan, care pleda energic pentru moderatie, Narses a primit conditiile, cu obligatia pentru goti de a nu mai face rãzboi imperiului172. Datoritã tratamentului onorabil pe care Narses nu li 1-a refuzat, resturile poporului got, cu armele si bunurile lor, puturã pleca sã-si caute adãpost la alti barbari. Garnizoanele gotice sperau totusi sã restabileascã regatul gotic cu ajutorul francilor, însã Theociebert murise, iar fiul sãu Theodebald era slab. Francii hotãrârã o neutralitate aparentã, lãsându-i pe supusii lor ala-mani, cãrora li se aliaserã multi goti, sã încerce o loviturã în Italia. Doi frati, Leutharis si Butilin, trec Alpii în primãvara anului 553- Ei au strãbãtut tinuturile, prã-dând pânã în sudul extrem. Dar o epidemie bântui pe drumul de întoarcere armata lui Leutharis, care-si avea cartierul de iarnã în Venezia, astfel încât el însusi muri. Butilin strãbãtu atunci cu grosul fortelor tot teritoriul pânã la Regiuni. Pe malurile fluviului Casilinus sau Vulturnus (Volturno), nu departe de Capua, Narses îi exterminã, pierind si Butilin în acea ciocnire. Ultimele resturi gotice, conduse de Ragnaris si refugiate la Compsa (probabil Conza), la est de Neapolis, au fost asediate de Narses si s-au predat în primãvara lui 555, dupã moartea cãpeteniei lor. Narses i-a trimis la Constantinopol, unde au fost înrolati în armata imperiului.

! J. Buiy, op. cit., voi. II, pp. 273-274.

t.'nun».

510
Toatã Italia situatã la sud de Pad era acum adusã sub stãpânirea împãratului de la Bizant. Despre supunerea provinciilor transpadane, unde stãpâneau încã goti si franci, nu avem informatii. Dar Verona si Brixia (azi Brixen, Bressanone) n-au fost ocupate decât în 562, când Narses i-a trimis lui lustinian cheile portilor lor173.

Francii, care n-au stat indiferenti la aceste evenimente, au dat tot concursul lor ostrogotilor, în ciuda neutralitãtii pe care-o afisau în principiu. Când cornitele ostrogot Vidin a încercat sã-1 împiedice pe Narses a trece Adigele, ducele franc Aming a venit în ajutor, dar a cãzut în luptã, iar Vidin a fost luat prizonier de cãtre Narses si trimis la Constantinopol. Biruinta asupra lui Aming a fãcut ca Venetia francã sã cadã sub stãpânire bizantinã174. Toatã Italia era acum a Imperiului bizantin.

Dupã 20 de ani de lupte, însângeratã, devastatã, ruinatã, Italia reintra în sfârsit sub autoritatea imperialã. Gotii au dispãrut în populatia romanã, fãrã a lãsa urme ale stabilirii lor în peninsulã.

*

Organizarea Italiei. Printr-o constitutie datã la 13 august 554, adresatã lui Narses si lui Antiochus, prefectul Italiei, celebra Pragmatica Sanctio, împãratul a anulat donatiile si confiscãrile operate de la Totila încoace, redând stãpânilor legitimi pãmânturile, turmele, colonii, sclavii pe care confiscãrile le smulseserã marilor proprietari funciari si suspectati de simpatie

173 Ibidem, pp. 274 si urm.

174 E. Stein, op. cit., p. 610.

511
pentru Bizant, a ratificat contractele încheiate cu statul pentru lucrãri de domeniu public înainte de Totila, a acordat privilegii poporului si aristocratiei, a restaurat vechea stare de lucruri. Separatia puterilor civile si militare fu pãstratã, Italia fu administratã civil de un prefect, superior guvernatorilor care continuarã, sub diferite titluri, sã administreze provinciile. Prefectura Italiei nu se întindea asupra Africii, care devenise din diecezã prefecturã, nici asupra Dalmatiei, care trecuse la Orient. Corsica, Sardinia rãmâneau Africii. Pentru provincii, functionarii vor fi alesi de episcopi si de nobilii regiunii. lustinian îi supune controlului episcopi-lor. Roma e administratã de Senat, redus la rolul de simplu consiliu municipal.

Comanda militarã a fost încredintatã unui gener-alissim, magister militum, cu titlul de patriciu. Armata a continuat sã fie împãrtitã în trupe de izbire, compuse din provinciali si auxiliari barbari, si trupe de frontierã (limitanei), armate de acoperire, grupate în garnizoane de-a lungul frontierei, sub duci, numiti tot magister militum când exercitau comenzi mai mari175.

Narses fu însãrcinat cu administrarea Italiei. El avea oficial un post militar, dar guverna ca un vicerege si avea putere supremã atât asupra functionarilor civili, cât si asupra armatei, îl avu alãturi pe Antiochus, în fruntea serviciului civil, dar e semnificativ cã titlul sãu nu era praefectus praetorio, ci simplu Prefect al Italiei.

Liniile generale pentru reorganizarea provinciei furã indicate, asa cum s-a observat mai sus, prin legea din 13 august 554. Aceastã lege prevedea cã începând

175 Vezi Lot, 161-163 si Diehl, Justinien, 209.

512

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

de atunci dispozitiile codului imperial aveau sã se aplice si în Italia ca în toate celelalte pãrti ale Imperiului. Toate donatiile fãcute particularilor sau corporatiilor de Athalaric, Amalasuntha si Theodahad rãmâneau valabile, dar cele fãcute de tiranul Totila urmau sã fie anulate. Toate contractele fãcute între romani în orasele învinse în timpul rãzboiului erau valide, în multe cazuri, în timpul rãzboiului si invaziei francilor, populatia fusese silitã sã se refugieze, iar casele si proprietãtile fuseserã ocupate de altii; se decreteazã ca acestea sã fie restituite vechilor proprietari.

O inovatie însemnatã se face în privinta guvernatorilor provinciali: ei vor fi alesi pentru fiecare provincie de episcopi si magnati, dintre locali. Mãsura era luatã în interesul marilor proprietari, pentru a creste puterea lor localã.

Sicilia n-a fost cuprinsã în Italia: ea rãmase sub praetorul ei, care era departe de autoritãtile imperiale din Ravenna; Sardinia, Corsica erau sub viceregele Africii.

Narses administra timp de 13 ani teritoriul cucerit, prezidând opera de reconstructie. Portile si, valurile Romei au fost restaurate.

d. Rãzboiul pentru Spania. Nu se stie dacã lusti-nian îsi formase de la începutul domniei vreun plan pentru recucerirea Spaniei, dar putem fi siguri cã aceasta era una din ambitiile sale si cã, dupã cãderea lui Witiges, el a cãutat un pretext pentru a-si trimite armatele biruitoare împotriva vizigotilor, înainte de a desãvârsi supunerea ostrogotilor, el a fost invitat sã intervinã în Spania si, cu toate cã rezultatul rãzboiului

513
din Italia era încã departe de a fi sigur, lustinian n-a sovãit sã se foloseascã de prilejul ce i se oferea.

Theodoric fusese regentul regatului vizigot în timpul minoratului nepotului sãu Amalaric. El încredintase conducerea afacerilor lui Theudis, un general capabil. Tânãrul rege, care n-avea nici una din calitãtile tatãlui si bunicului sãu, se cãsãtori cu o printesã francã si aceastã cãsãtorie îi aduse nefericirea. El se purtã brutal cu ea, fiindcã nu voia sã îmbrãtiseze arianismul; atunci regina chemã pe fratele sãu, regele Childebert, care se îndreptã spre Narbonne. Amalaric iesi sã-si apere posesiunile din Gallia, dar fu bãtut si ucis de trupele rãsculate (531). Tronul fu ocupat de Theudis, care va domni 17 ani. în 547, încurajat de criza prin care trecea dominatia bizantinã în Africa, Theudis asediazã cetatea Septem. Troglita trimise însã trupe spre a o debloca si în lupta care avu loc, armata vizigotã fu nimicitã. Putin dupã aceastã catastrofã, Theudis fu asasinat, în iunie 548176. Urmasul sãu, Thiudigisalus (Theodegisel) avu aceeasi soartã dupã un an si ceva. în 549, arianul Agila ia succesiunea, dezlãntuind persecutia contra ortodocsilor. Un pretendent, Athana-gild, se revoltã împotriva lui (551) si cere ajutorul lui lustinian, care în 552 îl trimite în Spania pe Liberius cu o armatã177.

176 E. Stein pune expeditia la aceastã datã, op. cit., p 561 si Excursus P, pp. 820-821.

177 [Despre aceste evenimente, v. F. Gorres, Die byzantinis-chen Besitzungen an den K sten des spanisch-westgotischen Rei-ches, 554-624, BZ 16, 1907, p. 515 si urm.; P. Goubert, Byzance etl'Espagne visigothique, 554-711, (R)EB, 2, 1944, p. 5 si urm.; E. Thomson, The Goths in Spain, Oxford, 1969; J. Gruber si G. Wirth în „Lexikon des Mittelalters", 206-207 si 1159.]

514

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Liberius izbuti sã învingã trupele lui Agila si cuprinse partea ele sucl-est a Spaniei. Mai multe cetãti maritime din aceastã regiune furã cucerite, bizantinii refuzând a le ceda lui Athanagild. în fata acestei primejdii, vizigotii îsi uitarã discordiile si se unirã. Ei îl uciserã pe Agila (555), oferind tronul lui Athanagild, care i-a împiedicat pe bizantini sã se întindã mai mult. Teritoriul cucerit de Imperiu era prea mic pentru a forma o prefecturã, motiv pentru care fu legat de aceea a Africii.

Spania bizantinã cuprindea districte si orase situate la vest si la est de Gades. în aceastã regiune intrau orasele Noua Carthaginã, Corduba si Assidonia. Un guvernator militar fu instalat în noua stãpânire, cu rang de magister militum, dar nu stim dacã era independent sau subordonat guvernatorului Africii178.

Aceasta fu cea din urmã cucerire a lui lustinian în Occident. Astfel, prin eforturile lui lustinian, Dalmatia, Italia, Africa Orientalã întreagã, sud-estul Spaniei, insulele bazinului occidental al Mediteranei - Sicilia, Corsica, Sardinia, Balearele - reintrarã în unitatea imperiului. Prin ocuparea cetãtii Septem, de la Gibraltar, autoritatea împãratului se întindea astfel pânã la Coloanele lui Hercule. Mediterana ajunsese iarãsi un lac roman.

Toate aceste cuceriri costarã mult; ele nu se fãcurã fãrã mari eforturi, fãrã jertfe uriase sau nespuse suferinte si privatiuni. Totusi, lustinian dãdu imperiului, prin aceste cuceriri, un incontestabil prestigiu si o glorie care nu putea sã rãmânã fãrã urmãri, o putere moralã care înseamnã mult în existenta unui stat.

s J. Bury, op. cit., voi. II, p. 287.

515

NICOLAE BANESCU

5. Rãzboaiele defensive ale lui lustinian

Acestea furã rãzboaiele purtate pentru ambitia lui lustinian. în vremea în care imperiul îsi îndrepta astfel toate silintele sale în Apus, frontierele Orientului, lipsite de trupe, au fost atacate cu furie. Aceasta fãcu sã se întreprindã si în Orient expeditii si rãzboiul fu, prin urmare, în pãrtile acestea, defensiv.

Mai întâi, în Asia, persii erau de veacuri dusmanii neîmpãcati ai romanilor. Frontierele celor douã state se atingeau într-o multime de puncte, mai ales în Me-sopotamia; dar chiar acolo unde atingerea nu era directã, micile popoare intermediare, oscilând între cele douã imperii, dãdeau necontenit prilej de conflict, între Siria bizantinã si valea Eufratului, spre exemplu, rãtãceau triburile arabe, unele dintre ele vasale Bizantului, altele Persiei, si ele erau un izvor de dificultãti continue. Armenia, împãrtitã încã de la sfârsitul veacului IV în douã state, dintre care unul atârna de persi, celãlalt de bizantini, pricinuia de asemenea prilejuri de lupte, în sfârsit, la picioarele Caucazului, popoarele din tara lãzilor si din Iberia sovãiau între clientela bizantinilor si protectia regilor sassanizi.

Pe la mijlocul veacului V regatul persan pierduse mult din prestigiul sãu. El era tulburat de luptele pretendentilor la tron, de conflictul între regalitate si înalta aristocratie sacerdotalã si militarã, în afarã, la frontiera de nord-est, cãtre Bactriana, hunii ephtaliti (heftaliti) sau albi, profitând de aceste disensiuni, prãdaserã crud tara.

La sud de Muntii Caucaz, între Pontul Euxin si Cas-pica, se afla la vest Colchis, tara lãzilor, al cãror nume

516

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

a rãmas în Lazistan, iar mai spre est Iberia sau Geor-gia, stat clientelar Persiei, dar cu locuitori crestini, între culmile estice ale Muntilor Caucaz, litoralul vestic al Mãrii Caspice si nord-estul Armeniei, pe cursul inferior al râului Kyros (azi Kura), trãiau albanii.

Importanta Lazicei (Lazike) era îndoitã pentru romani, fiind o barierã atât contra barbarilor din nordul Caucazului, cât si contra înaintãrii persilor spre coastele Mãrii Negre. Regele persan Kavad I (488-496 si 498-531) dorise sã-i asimileze pe iberieni, care erau crestini, oprindu-i sã-si îngroape mortii, dar acestia au reactionat si regele lor Gurgen s-a întors spre romani. Kavad a gãsit atunci un pretext pentru a începe rãzboiul, încã înainte de moartea lui Iustin. Poate cã ar fi fost înlãturat, dacã lustinian nu s-ar fi decis sã construiascã lângã Dara o nouã fortãreatã.

în a doua parte a anului 527, fuseserã initiate negocieri cu persii, din partea romanã participând generalul Hypatius si bãtrânul rãzboinic Pharesmanes, în vreme ce persii erau reprezentati de cãtre „maestrul oficiilor", Astabedh. Negocierile nu au dus însã la nici un rezultat, Belisarie, care era duce la Dara, începând a construi chiar pe frontierã o nouã fortãreatã, din ordinul lui lustinian. Persii au declarat cã nu pot tolera aceastã nouã constructie si, în anul 528, ostilitãtile au început atât în Mesopotamia, cât si în Lazica.

O armatã persanã de 30.000 de oameni, condusã de printul Xerxes, a invadat Mesopotamia. Romanii au fost învinsi într-o luptã dezastruoasã179, si doi comandanti de-ai lor ucisi. Din fericire, Belisarie a scãpat cu

Prokopios, Bell. Pers., I, 13, 2-8.

517
viatã. Dar si persii au avut pierderi grele, retrãgându-se repede peste frontierã. lustinian a trimis atunci mai multe trupe si noi cãpitani în fortãretele Amida, Con-stantia, Edessa, Sura si Beroea, formând o nouã armatã încredintatã lui Pompeius, probabil nepot al lui Anastasios. O nouã suspendare de arme s-a convenit la apropierea iernii.

Ostilitãtile din 529 au început printr-o incursiune combinatã de forte ale persilor si arabilor, sub conducerea lui Mundhir, regele de Hira, care a pãtruns în Siria pânã aproape de zidurile Antiohiei, de unde s-a retras atât de repede, încât romanii nu au putut sã-1 ajungã. Ei au întreprins atunci incursiuni de pradã în teritoriile persane si arabe, drept represalii, întrucât Pompeius nu pare a fi corespuns asteptãrilor, în locul sãu a fost numit Belisarie, care în aprilie 529 era avansat magister militum per Orientem, ajungând în curând cel mai celebru general al veacului sãu. Dupã o nouã victorie persanã pe Eufrat, în teritoriul roman, au început noi negocieri de pace, lustinian trimitând la Ktesiphon ambasada condusã de Hermogenes, spre a anunta urcarea sa pe tron. Rezultatul negocierilor a fost însã mediocru. Oricum, nici unul dintre adversari nu a deschis ostilitãtile.

Bizantul a avut acum de reprimat o rãscoalã a sa-maritenilor în Palestina (primãvara anului 529). Acestia îi ucideau pe crestini, incendiindu-le bisericile si proprietãtile, proclamându-si chiar un rege în persoana iui Julian, o cãpetenie de briganzi. Rãscoala a fost înãbusitã cu mare greutate, gratie ajutorului acordat de seful arab Abukarib, numit de curând phylar-

518

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

chos. Kavad era si el ocupat cu înãbusirea unei miscãri persane de inspiratie comunistã - mazdakismul.

Dar în iunie 530 Belisarie repurta lângã Dara o mare victorie asupra unei puternice armate persane superioare numeric si condusã de Perozes180. Bizantinii câstigau tot atunci o biruintã si în Armenia, unde comanda supremã o avea Sittas, unul dintre cei mai buni generali bizantini. El era sotul surori mai mari a împãrãtesei Teodora, numitã Comito181. Victoria a fost dobânditã asupra unei armate formate din persarmeni si auxiliari sabiri.

Armenia Mare, situatã la frontiera imperiului, a fost organizatã ca provincie, în anul 528 a fost scoasã din circumscriptia condusã de magister milîtum per Ori-entem, si a fost supusã, împreunã cu Pontul Polemo-niac si Armenia Prima si Secunda, ca si satrapiile sau gentes, autoritãtii unui magister militum per Armeni-am (et Pontum Polemoniacum et gentes); cel dintâi titular al acestei demnitãti a fost Sittas, armean de origine. Satrapii îsi pierdurã puterea militarã182.

Sittas i-a supus pe tzani, o populatie sãlbaticã si pãgânã, o adevãratã plagã pentru provinciile pontice. Prin politica sa înteleaptã, Sittas i-a fãcut pe tzani sã accepte crestinismul. lustinian a construit apoi în aceastã tarã impracticabilã cetãti si drumuri, introdu-

180 Ibidem, \, 13, 9 si urm; I, 13, 14 (Firuz Mihran, mihran însemnând comandant suprem al armatei persane. Prokopios vede în Mihran, gr. \iippavr\q, o demnitate, cf. E. Stein, op. cit., p. 288, n. 3).

181 Ibidem, I, 13, 15.

182 E. Stein, op. cit., pp. 289-290.

519
când astfel civilizatia în mijlocul acestor barbari183. Sit-tas a fost numit apoi magister militum praesentalis, pãstrând însã, în calitate de generalissim, comandamentul pe întregul teatru de rãzboi de la nord. Doro-tbeu, un ofiter capabil, i-a urmat ca magister militum per Armeniam. Ambii generali au obtinut în anul 530 douã mari victorii asupra generalului persan Mihr-Mibroe184.

Kavad continuã ostilitãtile în anul 531. La instigarea lui Mundhir, cei 15.000 de oameni ai cavaleriei persane, condusi de Azareth, treceau primãvara Eufratul la Circesium, cu intentia de a invada Siria. Oprindu-se la Gabbula, la 12 mile de Chalkis, aceastã oaste prãda împrejurimile. Sosirea lui Belisarie a provocat o luptã în dreapta Eufratului, între Sura si Kallinicum, al cãrei rezultat n-a fost tocmai fericit pentru bizantini. Existenta unei neîntelegeri între Belisarie si subordonatii sãi a dus la rechemarea sa de cãtre împãrat, Mundus fiind trimis în locul sãu la comanda armatei Orientului. Acesta a zãdãrnicit douã încercãri ale persilor de a lua Martyropolis.

Moartea bãtrânului Kavadh (13 septembrie 531) si venirea la tron a fiului sãu Chosroes a schimbat însã datele problemei, între timp, hunii sabir, adusi de persi împotriva bizantinilor, au întreprins o teribilã incursiune în Imperiu, devastând totul pânã în Cilicia si Siria. Dar la întoarcere invadatorii au fost atacati de Doro-theu si Bessas, care le-au smuls o mare parte din pradã.

J83 Prokopios, Bell. Pers., I, 15, 19-25.

184 Mermeroes în Prokopios, Bell. Pers., I, 15, 9-15 si II, 30, 1-30 (c/ Stein, op. cit., p. 291).

520
Chosroes 7(531 - 579) a grãbit tratativele de pace deja începute. Rufin si Hermogene au ajuns la întelegere cu el în septembrie 532, pentru încheierea pãcii „eterne" intrate în vigoare în vara lui 533, dar care nu a durat decât sapte ani.

Tratatul nu aducea nici o schimbare a granitelor dintre cele douã state, fiind anulate toate cuceririle fãcute de ambele pãrti de la izbucnirea rãzboiului, sub Iustin I. împãratul recunostea suzeranitatea persilor asupra Iberiei, iar acestia recunosteau suzeranitatea romanã asupra Lazicei. Ducele de Mesopotamia nu mai rezida la Dara, ci la Constantia. Refugiatii iberi din Constantinopol puteau sã rãmânã acolo, sau sã se întoarcã în tara lor. Bizantinii mai plãteau persilor 11.000 livre de aur pentru întretinerea fortificatiilor si apãrarea pãsurilor Caucazului185.

a. Al doilea rãzboi persan. Chosroes I, supranumit Nusirvan (Anursirvan, însemnând „cu sufletul nemuritor"), a completat reforma statului persan începutã de tatãl sãu Kavad, mai ales în domeniul financiar si militar. El a creat o armatã permanentã, retribuitã de rege si dependentã de el, nu de marii feudali puternici de odinioarã.

Energic si ambitios, iubitor de rãzboi, în tot cursul lungii sale domnii, Chosroes s-a silit sã-si sporeascã considerabil regatul. A împins frontiera statului sãu pânã la Oxus, spre nord-est, iar în partea opusã pânã în Yemen. Nelinistit de progresele bizantinilor, el sim-

185 Prokopios, Bell. Pers., I, 22, 1-18. Textul lui Prokopios vorbeste de 110 KEVTi]vãpia, un „kentenarion" având 100 livre.

521
tea cã aceastã pornire spre dominatia universalã constituia o amenintare serioasã si pentru stãpânirea lui. Lucrurile au fost grãbite de rãzboiul purtat de bizantini în Italia. Asediat în Ravenna, Witiges a trimis soli la Chosroes pentru a-i cere ajutor, arãtându-i cât de amenintatã era siguranta regatului persan dacã lus-tinian ar cuceri si Italia, dupã Africa (primãvara anului 539). Tot atunci se produsese o revoltã a Armeniei romane, în care a pierit Sittas (538); în toamna anului 539, rebelii au cerut ajutorul lui Chosroes. Gãsind motive împotriva lui lustinian, acesta a rupt pacea, invadând teritoriul bizantin cu o puternicã armatã (martie 540)186. Urcând de-a lungul tãrmului drept al Eufratului, regele persan a cucerit Sura, trecând-o prin foc si sabie: 12.000 de locuitori au fost dusi prizonieri, în lipsa lui Belisarie, care ocupa acest comandament de multi ani de zile, Buzes era atunci al doilea magister militum per Orientem. Aflat la Hierapolis (= Mab-bugh), el n-a întreprins ceva deosebit pentru a-1 combate pe Chosroes187. Germanus, vãrul lui lustinian, a fost trimis cu 300 soldati în Orient, sosind la Antio-chia. Berhoia (Alep) a fost transformatã în cenusã de cãtre Chosroes. Apãrându-se, Antiochia a fost cuceritã si jefuitã cumplit, populatia masacratã, iar orasul ars. Alte mii de oameni au fost dusi în captivitate lângã Ktesiphon, unde regele le-a construit un oras dupã tipul celui natal al lor188. Chosroes a înaintat apoi pânã la Seleucia, portul Antiohiei, privind Mediterana189.