Implications for the development

~ 442 ~
Florentina NIȚU
Conf. univ., dr., Universitatea din București, Decan Facultatea de Istorie
email: [e-mail]
POST-MUSEUM
 SAU DESPRE CUM VIITORUL NE-A AJUNS DIN URMĂ. 
(DESPRE) DIGITIZARE, CRIZE ŞI PATRIMONIU UNIVERSITAR ÎN 2020
Summary. Post-museum or how we became caught up in the future. Digitization, crisis and 
university heritage in 2020. 
This research is meant to be an evaluation of the way in which the 
digitization of heritage has contributed to the development of museums in the last couple of decades, 
leading to the diversification of its programs and public, but also the manner in which this type of 
digital evolution allowed said museums to deal with the COVID-19 outbreak. The analysis follows 
the general framework of museum programs’ evolution and the different examples given by university 
museums. The latter shows how university museums are the keepers of specific heritage and the tight 
connection with research and their academic mission: the transfer of knowledge.
The effects the pandemic has over museums have already been analyzed; from UNESCO to ICOM 
or other museum associations, from museum managers to simple employees, from the public to re-
searchers, many questions arose, mainly about the direction in which museums are headed, the way 
this world is going to look after the crisis, the manner in which the public will behave or how the 
programs will look, the kind of budgets that will be available. All of these questions and expectations 
have one simple answer: 
the digitization of museum collections.
Keywords: 
museums, university heritage, digitization, e-learning, COVID-19 outbreak.
Pornind de la formula folosită de Eilean Hooper-Greenhill pentru a desemna muzeul secolu-
lui XXI, văzut ca un muzeu caracterizat prin reimaginare (reconstrucție) creativă și prin schim-
barea percepției asupra identității, având ca piloni inspirația, educația și identitatea
1
, vom încerca 
să prezentăm felul în care era perceput muzeul începutului de mileniu, care erau așteptările și 
previziunile și cum crizele ultimelor două decenii au provocat reacția muzeelor. Ne vom opri 
puțin și asupra patrimoniului universitar, ca segment distinct în cadrul discuției despre provocă-
rile muzeale ale ultimilor ani, prin prisma interesului specific asupra acestui tip de patrimoniu și 
a abordărilor sale la nivel național și internațional.
Muzeele au evoluat rapid în cursul ultimului secol, de la spații de tezaurizare la spații în 
care discursul este tot mai divers, angajant și adresat unor segmente de public țintite. Ca urma-
re a schimbării societății, asistăm la trecerea de la teme precum naționalismul, imperialismul, 
colecționarea de obiecte rare și exotice către teme privind identitățile, egalitatea de drepturi sau 
de gen, imigrarea, decolonizarea. Se consideră că muzeele secolului XXI trebuie să fie muzee 
în care fiecare poate să își găsească un loc/un interes. Tot mai multe muzee au căutat forme de 
expresie care să răspundă schimbărilor societale; analiza caracteristicilor publicului le-a arătat 
că vechile forme de comunicare nu mai pot susține dialogul și că este nevoie de noi idei, care să 
exploateze potențialul uman și cel al colecțiilor muzeale. În felul acesta, de la muzeele depozitar 
al colecțiilor, în care accentul se punea pe obiect, s-a ajuns la muzeele care experimentează având 
în centrul preocupărilor publicul, la programe de educație non-formală, la 
gamification
și 
edu-
tainment
. Și evoluția continuă.
Muzeele universitare au fost și ele antrenate în ultimele decenii în această mișcare către diver-
sificarea temelor și implicarea publicului. De la imaginea lor rigidă de locuri prin care se trans-
mit în mod unidirecțional seturi de valori către generațiile viitoare sau spații ale dezbaterilor 
intelectuale, s-a ajuns la forme de comunicare interactive și chiar la „revoluții” în abordarea rolu-
1
Eilean Hooper-Greenhill, 
Museums and education: Purpose, pedagogy, performance,
London, 
Routledge, 2007, p. 1, 8.

---

Conferință științifică internațională, Chișinău, 22-23 septembrie 2020, ediția a II-a
~ 443 ~
rilor curatoriale. Pentru că muzeele sunt văzute tot mai mult ca spații ale discursului cultural dar 
și social, ele se schimbă, o dată cu publicul și societatea, cu valorile, nevoile și interesele acesteia.
Avansul tehnologiei a schimbat treptat imaginea muzeului, l-a făcut mai prietenos, mai atrac-
tiv, l-a adus mai aproape de categorii tot mai diverse de public, a asigurat așadar și o mai bună 
comunicare bi-direcțională, dinspre muzeu și dinspre public, care a devenit tot mai implicat prin 
intermediul programelor online, forumuri de discuție pe web sau prin canalele social media și a 
asigurat totodată un impact mai larg al activităților educaționale, prin proiecte realizate în cola-
borare cu școlile
2
. Interfața online a muzeului, prin diversitatea tipologică a activităților propuse 
(colecții online, expoziții virtuale, jocuri, forum etc) poate pune în evidență în unele cazuri o 
adevărată „arhitectură a participării” (cf expresiei lui O’Reilly)
3
. Prin dezbaterile pe care le antre-
nează în jurul colecțiilor și proiectelor propuse, muzeul este văzut tot mai mult ca un facilitator 
al schimburilor culturale
4
.
Treptat, accentul pare să se deplaseze dinspre colecții, modalități de expunere sau progra-
me derulate către legătura creată cu publicul, fie că vorbim despre publicul care vizitează fizic 
expozițiile, fie de publicul online, tot mai numeros. O expoziție trebuie să reflecte dialogul (me-
diat de obiecte și programe muzeale) cu publicul și cu alți parteneri. „Rolul muzeului nu este 
doar acela de a proclama, ci și de a asculta, interpreta, incorpora idei și ajusta”
5
, spune Graham 
Black, specialist în managementul patrimoniului. Prin urmare, vizita în muzeu trebuie să fie o 
conversație între colecții, public și muzeu, nu o conversație unidirecțională, în care publicul 
este doar „un vas gol care să fie umplut cu conținut didactic”
6
. În acest dialog, obiectele capătă 
semnificații noi (personalizate) prin impregnarea cu gândurile, sentimentele, și memoria publi-
cului.
Despre diversificarea formelor de acces la colecții s-a vorbit încă din a doua jumătate a seco-
lului trecut; Michael Ames cerea democratizarea muzeului, arătând cum controlul strict asupra 
colecțiilor exercitat de muzee conferă acestora un caracter elitist
7
. Treptat, prioritățile muzeu-
lui s-au schimbat, există acum tot mai multe inițiative de a face vizibile colecțiile inclusiv prin 
proiecte care asigură accesul digital la informații. Dreptul publicului la acces este stipulat in co-
durile de etică ale asociațiilor muzeale. Se vorbește chiar despre expertiza publicului („citizens 
researchers”), care poate adăuga cunoștințe celor preexistente la nivelul muzeului. Dezvoltarea 
interesului publicului pentru colecțiile muzeale prin implicarea acestuia cu ajutorul 
new media
a dus la apariția așa-numitei 
folksonomy
sau 
social tagging
. Un exemplu interesant a fost Steve 
Project, dezvoltat de Smithsonian National Museum of American Art, Metropolitan Museum of 
Art, Guggenheim Museum. 
Tagging-ul
a contribuit la crearea unui sentiment de apartenență și 
de solidaritate cu colecțiile
8
. Votul online este o altă formă de implicare a publicului, mai ales a 
celui tânăr (cazul expoziției „Click” la Brooklyn Museum)
9
. De asemenea,