Istoria imperiului bizantin

186 Prokopios, op. cit., II, l, 12-15.

187 Ibidem, II, 5.

188 Ibidem, II, 8, 9; E. Stein, op. cit., pp. 488-490.

189 Prokopios, Bell. Pers., II, 10, 1.

522
Pornind înapoi de acolo, a silit orasele întâlnite în cale sã-i plãteascã mari sume de bani.

Regele persan trata în acelasi timp cu ambasadorii imperiali, loan si Iulian. Drept conditii de pace el cerea vãrsarea imediatã a 5.000 de livre de aur si o platã de 500 livre anual sub pretextul întretinerii fortificatiilor caucaziene. Mergând apoi la Apameia, s-a multumit cu 1.000 livre de argint pentru a nu prãda orasul, apoi a dat curse de circ190, la care a invitat poporul, re-trãgându-se în final pe un alt drum decât acela pe care venise. Trecând pe la Edessa si Dara, a luat de asemenea contributii pentru a nu se deda la jafuri. Sleind astfel orasele, s-a retras din teritoriul bizantinilor la finele verii anului 540.

în aceste circumstante, regatul de Lazica sau Col-chis a început sã joace un rol foarte important în rãzboaiele dintre bizantini si persi. Lãzii depindeau de negustorii romani în ceea ce privea grâul, sarea si alte articole necesare consumului, dând în schimb piei si sclavi. Dependenta lor de Imperiul bizantin consta nu în plata unui tribut, ci în alegerea regilor lor, încredintatã întelepciunii împãratului bizantin. Nobilii de acolo aveau obicei sã-si aleagã neveste din Bizant. Gubazes, regele din acel moment al Lazicei, era fiul unei bizantine si servise ca silentiar în Palatul bizantin. Regatul acesta al lãzilor era o barierã necesarã împotriva raselor scitice transcaucaziene, locuitorii sãi apãrând trecã-torile fãrã a solicita vreo cheltuialã în oameni sau bani Imperiului191.

190 Ibidem, II, 14-36.

191 J. Bury, op. cit., voi. II, p. 100.

523

NICOLAE BANESCU

Ostilitãtile redeschise de persi i-au gãsit pe lãzi nemultumiti de bizantini, de faptul cã magister militum Ivan Tzibus, general si administrator capabil, exploata fãrã milã Lazica, în profitul tezaurului imperial si al sãu propriu. El îi sugerase lui lustinian construirea for-tãretei maritime Petra, concentrând acolo tot comertul regiunii în mâinile sale, exercitând astfel un monopol care privea vânzarea si cumpãrarea tuturor mãrfurilor de export si import192.

O solie a lãzilor s-a prezentat atunci la curtea din Ktesiphon cu scopul de a relua legãturile de vasalitate rupte în anul 522, rugându-1 pe regele persan sã-i alunge pe romani din tara lor.

în anul 541, Chosroes a pãtruns în Lazica în fruntea unei puternice armate, regele Gubazes fãcându-i o supunere solemnã, în continuare a asediat Petra, apãratã cu energie de Tzibus, care a pierit în luptã, în cele din urmã, cetatea s-a predat în conditii onorabile. Chosroes a lãsat acolo o garnizoanã, întorcându-se toamna în Persia, la aflarea vestii cã hunii care invadaserã Armenia romanã fuseserã nimiciti de Valerian si cã Belisarie nãvãlise în Mesopotamia persanã. Acesta sosise în Orient încã din primãvara acelui an, aducând întãriri considerabile, formate din soldatii care luptaserã împreunã cu el în Italia, dar si din ostrogotii care se su-puseserã Imperiului roman. El a atacat mai întâi Nisi-bis, dar crezând cã n-o va putea cuceri, a asediat fortãreata Sisaurana (între Nisibis si Tigris), silind-o sã i se predea193. Un corp militar care însotea expeditia a

192 Prokopios, op. cit., II, 15, 9.

193 Ibidem, III, 19, 1-25.

524
întreprins o razie dincolo de Tigris, sub conducerea lui Harith. Dupã aceasta, Belisarie s-a retras, ostilitãtile anului 541 încheindu-se în acest mod.

în anul urmãtor, Chosroes a nãvãlit din nou la vest de Eufrat, în Euphratesia, distrugând Callinicum, dar s-a retras apoi de teama ciumei bubonice care izbucnise în Orient. Belisarie, care alergase cu trupele în regiune, a cãzut în dizgratie ca urmare a intrigilor Theodorei. Abia în primãvara lui 544 el si-a reluat comandamentul din Italia.

Bizantinii au pãtruns în continuare în Persarmenia, din ordinul lui lustinian. Dezbinati, generalii bizantini au fost însã biruiti de persi la Anglon, aproape de Dvin, capitala provinciei (543).

Un puternic atac al lui Chosroes asupra Edessei s-a frânt în fata rezistentei de care au dat dovadã trupele generalului Martin si populatia întreagã, regele persan fiind silit sã se retragã în schimbul a 500 livre de aur (544)194.

Ducele loan Troglita al Mesopotamiei repurta douã victorii asupra persilor invadatori (544-545). în lupta de lângã Dara, generalul persan Mihr-Mihroe a cãzut în mâinile sale. O schimbare însemnatã s-a fãcut în Armenia romanã, dincolo de Eufrat. Pânã atunci, provincia fusese guvernatã de satrapi indigeni aflati sub controlul unui comandant militar, comes Armeni-ae, abolit încã din anul 528. De data aceasta, provincia era organizatã sub conducerea unui guvernator de rang consular, magister militum per Armeniam. Resedinta acestui guvernator era Martyropolis.

Ibidem, II, 26, 27.

525

NICOLAE BANESCU

O ambasadã a lui lustinian sosea apoi la Ktesiphon pentru negocieri, soldate în primãvara anului 545 cu încheierea unui tratat. Pãrtile contractante se obligau la pace pe cinci ani, Imperiul plãtind dinainte 2.000 livre de aur (adicã 400 pe fiecare an). Tratatul era valabil si pentru statele tampon arabe, dar nu pentru La-zica, pe care persii au refuzat sã o evacueze. Chosroes a mai obtinut de la lustinian pe cel mai bun medic, Tribunus, pentru un an de zile195.

b. Noul rãzboi din Lazica. Ostilitãtile nu puteau fi evitate mult timp, deoarece pentru bizantinii era de interes vital controlul acestui teritoriu si implicit al comertului din Marea Neagrã, învecinatã cu Lazica.. Cu tot armistitiul încheiat, un nou rãzboi a izbucnit în 546 între lakhmidul Mundhir si ghassanidul Harith. Cele douã puteri nu au intervenit însã în conflictul dintre sefii arabi, pânã când Harith a repurtat o mare victorie în desert împotriva lui Mundhir, care si-a aflat sfârsitul în aceastã înfrângere, localizatã nu departe de Chalkis (iunie 554)196.

Lãzii nu erau deloc încântati de stãpânirea persanã, gãsind despotismul acesteia mult mai greu de suportat decât oprimarea crestinilor. Legati strâns de religia crestinã, ei priveau cu ochi rãi practicarea cultului mazdean în tara lor. Pe lângã aceasta, ei nu puteau rãbda faptul cã erau cu totul împiedicati de la orice comert cu lumea bizantinã. Decis a pune mâna pe Lazica, Chosroes a încercat sã-1 asasineze pe Gubazes.

™ Ibidem, II, 8, 1-11.

196 E. Stein, op. cit., p. 503.

526

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

încercarea nu a reusit, iar Gubazes i-a cerut iertare lui lustinian, rugându-1 sã-i vinã si în ajutor contra persilor, fapt acceptat cu mare bucurie de cãtre acestam. în Lazica sosea astfel Dagistheus cu 8.000 de soldati (548), care s-au unit cu lãzii lui Gubazes. Ei au atacat împreunã Petra, care a rezistat pânã când prin clisurile nepãzite Mihr-Mihroe si-a fãcut aparitia cu o mare armatã, silindu-i pe asediatori sã se retragã198. Dar garnizoana lãsatã de Mihr-Mihroe în Petra, ca si celelate trupe persane din Lazica, au fost apoi nimicite de fortele unite ale lui Dagistheus si Gubazes (549). Altã mare armatã persanã condusã de Chorianes a fost nimicitã de bizantini si de lãzi pe râul Hippis, un afluent al lui Phasis (550), dupã moartea comandantului ei, lovit de o sãgeatã199.

în locul lui Dagistheus (Dagisthaios), acuzat de lãzi cã ar fi ajuns la întelegere cu persii, pe frontul de est, persan, a fost trimis Bessas, întors recent de pe frontul cu gotii din Italia. Acesta a zdrobit o revoltã a altor douã neamuri caucaziene, abasgii (abchazii sau afk-hazii) si apsilienii200. Dupã un asediu de luni de zile, Petra a fost cuceritã de cãtre Bessas, redevenind bizantinã, dupã ce zece ani se aflase în manile persilor.

întrucât armistitiul pe cinci ani expirase în 550, la Ktesiphon a sosit pentru negocieri Petru, magister of-ficiorum, iar la Constantinopol a sosit din partea per-

197 Prokopios, Bell. Pers., II, 29, 9.

198 Ibidem, II, 30, 1-14. Numele generalului persan la Prokopios este Mermeroes.

199 Idem, Bell. Goth., IV, l, 3-6 si IV, 8, 35.

200 Ibidem, IV, 9, 12 si urm; IV, 10, 7.

527
silor Izadh-Gusnasp (Yazdgusnasp) pentru continuarea negocierilor, care au durat pânã în toamna anului 551. S-a ajuns la un nou tratat, care reînnoia armistitiul pentru alti cinci ani, Bizantul plãtind alte 2.600 livre aur201. Neclaritatea deciziilor privitoare la Lazica a dus însã la noi tensiuni. O încercare a persilor de a ocupa Archaiopolis, altã fortãreatã situatã pe malul drept al râului Phasis, a esuat202. Faptul 1-a determinat pe lusti-nian sã caute a-i alunga cu totul pe persi din Lazica, trimitând acolo considerabile întãriri. Trupe numeroase erau comandate în 554 de Bessas, Martin, Buzes si Iustin, fiul lui Germanos. în anul 555, Gubazes a fost ucis de Martin si Rusticus (acesta din urmã trimis în calitate de comisar imperial cu mari puteri, alãturi de generali)203, pentru cã îi denuntase lui lustinian pentru neglijentã în conducerea rãzboiului. Cum Mihr-Mihroe murise în vara aceluiasi an, lãzii au trimis o solie la lustinian protestând pentru uciderea regelui lor si cerându-1 ca rege pe Tzath, fratele mai mic al lui Gubazes, care se afla la Constantinopol. lustinian le-a îndeplinit dorinta, Tzath primind însemnele demnitãtii regale din mâinile împãratului204. Patriciul Athanasius, un senator onest, trimis de împãrat sã ancheteze uciderea lui Gubazes si pedepsirea asasinilor a sosit în Lazica înaintea noului rege Tzath, care avea sã fie primit în mod solemn de cãtre lãzi. între timp, au reînce-

201 E. Stein, op. cit., p. 510.

202 Prokopios, Bell. Goth., IV, 14, 41-46 si IV, 17, 17; J. Bury, op. cit., p. 116.

203 E. Stein, op. cit., p. 513-

204 Agathias, III, 6 (si E. Stein, op. cit., pp. 573-574).

528
put operatiunile militare (556), persii suferind o mare înfrângere lângã Archaiopolis, dar atacând în continuare orasul Phasis, apãrat cu succes de cãtre Martin si Iustin. Persii au suferit apoi o altã mare înfrângere: Rhodopolis, ocupatã de ei, le-a fost smulsã din mâini de cãtre Iustin. Apoi s-au revoltat misimienii, un mic popor ce locuia la nord-vest de apsilieni, dar au fost supusi si reprimati cu duritate205.

Procesul destinat a rãzbuna uciderea lui Gubazes fiind terminat, Rusticus a fost condamnat la moarte si executat. Desi era iubit de soldati, Martin a fost si el revocat de cãtre lustinian (557). Iustin a fost numit generalisim în Lazica206.

O rãscoalã a tzanilor, zdrobitã definitiv (558), precum si o incursiune a hunilor în Armenia au fost ultimele evenimente militare din aceste regiuni.

în toamna anului 557, Izadh-Gusnasp207 a mers din nou la Constantinopol, unde a încheiat un nou armistitiu, care pregãtea pacea definitivã. Ceea ce 1-a determinat pe Chosroes la acest pas în raporturile cu Bizantul a fost faptul cã hunii heftaliti au fost zdrobiti de o coalitie turco-persanã cãtre anul 560, eveniment urmat de extinderea statului persan pânã la Oxus si de necesitatea consolidãrii stãpânirii persane în aceste regiuni. Pacea bizantino-persanã a fost încheiatã cãtre sfârsitul anului 561 la Dara, de cãtre Izadh-Gusnasp si magister officiorum Petru din partea bizantinã.

205 Agathias, IV, 4 si IV, 5; E. Stein, op. cit., pp. 514-515.

206 Agathias, IV, 7.

207 [„Isdigousnas" în textul lui Prokopios, spre ex. în Bell. Gotb., IV, 11, 4-7 si IV, 15, 1-20.]

529
Aceastã pace era stabilitã pe 50 ele ani. Persii renuntau la toatã Lazica, iar bizantinii se obligau a le plãti suma de 30.000 monede de aur (solidi aurei) pe an si anume primele sapte anuitãti, adicã aproape 3.000 livre de aur trebuiau vãrsate imediat, alte trei la începutul anului al optulea, iar celelalte în fiecare an dupã scurgerea primului deceniu. Frontiera rãmânea neschimbatã în Armenia si Mesopotamia, asa cum era de aproape douã veacuri. Persii se obligau sã-i împiedice pe huni, alani si alti barbari sã treacã strâmtorile centrale ale Caucazului pentru a prãda în teritoriile bizantine. Ambasadorii celor clouã state urmau sã utilizeze posta publicã, bagajele lor fiind scutite de taxele obisnuite. Statelor tampon arabe [cum erau cel lakhmid ori cel ghassanid] li se interzicea sã-i atace pe bizantini sau pe persi. Contractantii se obligau sã nu construiascã noi fortificatii aproape de frontierã, angajament ce nu avea însã caracter retroactiv.

Alte articole priveau comertul si populatiile limitrofe. Traficul era permis negustorilor în anumite orase, unde se aflau birouri de vamã: Callinicum, pe Eufrat, în Osrhoene, Nisibis si Dvin, capitala Persarmeniei. Negustorii arabi erau admisi numai la Dara si Nisibis. Autoritãtile romane si persane se angajau sã împiedice contrabanda. Litigiile dintre particulari la frontierã urmau sã fie rezolvate de cãtre comisii mixte, prezidate de cei doi guvernatori de provincie interesati în aceastã privintã. Crestinii erau tolerati în statul persan, inclusiv cu riturile lor de înmormântare, dar cu conditia de a nu face prozelitism.

Supusii romani sau persi refugiati la dusman în timpul rãzboiului au fost autorizati a se repatria; dar în

530

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

viitor fugarii nu mai puteau avea azil de o parte sau de alta, trebuind sã fie extrãdati.

Importanta istoricã a rãzboiului din Lazica a constat în faptul cã Imperiul bizantin a închis accesul marii puteri asiatice a persilor în Pontul Euxin si a îndepãrtat eventualitatea ca aceasta sã ajungã un rival periculos si în apele acestei mãri, pe care Bizantul a cãutat sã o tinã permanent sub controlul sãu. [Mult mai târziu, dupã ce statul bizantin a pierdut acest control în favoarea republicilor comerciale italiene, declinul sãu a fost rapid si ireversibil].

Amenintat de persi, lustinian intrase în legãturi cu abisinienii si himyaritii din Arabia. în sud-vestul peninsulei Arabia se aflã provincia Yemen, unde înflorise, în timpuri îndepãrtate, înainte de era crestinã, regatul Sabeenilor (Saba-suba), de care se leagã legenda reginei din Saba, care 1-a vizitat, se spune, pe regele Solo-mon. La sfârsitul veacului al II-lea î. Hristos acest regat a devenit regatul Sabeenilor himyariti. Comertul era ocupatia de cãpetenie a populatiei. La mijlocul veacului al IV-lea a început sã se propage acolo si crestinismul, care a întâlnit însã un adversar puternic în iudaism, în prima parte a veacului al Vl-lea, regele himyaritilor (homeritilor), care îi favoriza pe evrei, a început o aprigã prigoanã împotriva crestinilor, în ajutorul acestora a intervenit însã regele abissinian crestin Elesbo-as, care a biruit si ocupat Yemenul. El i-a înstiintat pe patriarhul Alexandriei si pe împãratul Iustin I cu privire la victoria sa asupra iudaismului.

lustinian a trimis apoi o ambasadã la Axum, capitala regatului abissinian, ca si la homeriti, supusi celui dintâi, urmãrind sã se foloseascã de aceste popoare în

531
vederea intereselor sale comerciale si militare. Era vorba ca axumitii sã aducã mãtasea de la Taprobane (insula Ceylon, azi Sri Lanka), scãpând astfel imperiul sãu de monopolul persilor. Acest lucru era însã greu de îndeplinit, astfel încât scopul lui lustinian în aceastã privintã nu a fost atins.

Abissinienii si himyaritii

Regatul abissinienilor sau ethiopienilor, cunoscuti si ca axu-miti, de la numele capitalei lor Axum, se învecina la nord cu Suakim, se întindea spre vest pânã în Valea Nilului si spre sud pânã la coasta Somaliei. Portul sãu Adulisera la 15 zile de cãlãtorie de Axum, unde rezida regele. Comercianti romani frecventau Adulis, unde era o mare piatã de produse ale Africii: sclavi, aromate, papyrus, ivoriu si aur de Sasu.

Relatiile comerciale ale abissinienilor cu vecinii lor de peste strâmtori, himyaritii din Yemen, erau frecvente si din timp în timp ei cãutau sã obtinã controlul politic asupra sud-vestului Ara-biei. Misionari crestini au activat în ambele tãri începând încã de pe timpul domniei lui Constantius al Il-lea, când un arian numit Theophilus a fost numit episcop al bisericilor noi din Abissinia, Yemen si insula Socotra. Frumentius, ordonat de Athanasios, a fost primul episcop în Abissinia208. Dupã aceea, nu mai stim despre aceste regiuni apropae un secol si jumãtate, timp în care crestinismul n-a mai progresat acolo, iar iudaismul s-a stabilit în Yemen. Aflãm cã în timpul împãratului Anastasios un episcop a fost trimis la himyariti. Un rãzboi a fost probabil între himyariti si abissinieni, în timpul lui Zenon sau Anastasios209.

Dimnos, rege al himyaritilor, convertit probabil la iudaism, a masacrat un numãr de negutãtori greci, ca represalii pentru rãul tratament al evreilor în Imperiul bizantin. La instigatia Constanti-nopolului, regele abissinian Andas a nãvãlit în Yemen, a ucis pe Dimnos si a lãsat un vicerege cu o garnizoanã etiopiana în tarã.

208 Bury, II, p. 322, n. 3-

209 Ibidem.

532
Andas fãgãduise sã îmbrãtiseze crestinismul în caz de victorie, si si-a împlinit promisiunea; împãratul i-a trimis un episcop din Alexandria. Andas a fost urmat de Tazena210, convertit si el la crestinism, iar ftul sãu Elesboas, care a fost rege la începutul domniei lui Iustin, fusese crescut crestin211.

în acest timp, o cãpetenie himyaritã, Dhu-Novas, de credintã iudaicã, izbuti sã învingã garnizoana etiopiana, se proclamã rege si începu a persecuta pe crestini. Nu e sigur dacã Elesboas a trimis imediat o armatã pentru a-i restabili autoritatea sa (519-520). Dar Dhu-Novas a stãpânit doi ani, timp în care a exterminat sistematic comunitãtile crestine din sudul Arabici, dacã refuzau a îmbrãtisa iudaismul. Omorând toti etiopienii din tarã, el merse cu o mare armatã contra orasului fortificat Nejran, care era cartierul general al crestinilor (523). Asediul fu lung si el promise a cruta pe locuitori dacã-i predau orasul. Dar nu se tinu de cuvânt si pentru cã acestia nu au voit sã-si renege credinta, el masacra 280 de persoane, între care era si Harith, emirul tribului lui Harith Ibn-Kaab. Dhu-Novas trimise apoi emisari lui Mundhir de la Hira, înstiintându-1 despre fapta sa si îndemnându-1 sã facã la fel.

E posibil ca Iustin si patriarhul Alexandriei sã fi trimis curieri la Axum, instigându-i pe abissinieni sã-i rãzbune pe crestinii ucisi si sã-1 suprime pe tiran, în orice caz, Ela Atzbeha (la scriitorii bizantini: Elesbaas, Elesboas) nãvãli în Yemen cu o mare armatã (524-525), îl învinse si ucise pe Dhu-Novas si puse în locul sãu un crestin himyarit, al cãrui nume era Esimiphaios, ca rege tributar212.

Astfel au fost relatiile politice ale celor douã regate de la Marea Rosie, când, în 531, lustinian îl trimise pe Iulian, un agens in rebus, la curtea lui Ela Atzbeha si Esimiphaios. Scopul ambasadei era sã câstige cooperarea împotriva Persiei. Iulian cãlãtori la Adulis pe mare si avu o audientã la Ela Atzbeha la Axum. Regele sta pe un car la care erau înhãmati patru elefanti. El era gol, în afarã de un sort de pânzã brodat cu aur si de curele împodobite

210 Pe care inscriptiile îl descriu ca „Rege de Axum si Homer si Reidan si Saba si Salhen". Homer e Himyar (Bury, II, 323 si n. 1).

211 Ibidem.

212 Ibidem, pp. 324-325.

533

NICOLAE BANESCU

cu mãrgãritare peste stomac si umeri. Purta brãtãri de aur si tinea un scut aurit si douã lãnci aurite. Consilierii sãi, care stãteau împrejurul lui, erau înarmati si flautisti cântau. El sãrutã pecetea scrisorii împãratului si fu uimit de bogatele daruri pe care i le adusese Iulian. Regele primi bucuros a se alia cu imperiul împotriva Persiei, Serviciul principal pe care abissinienii îl puteau face era sã distrugã monopolul comertului de mãtase al persilor, transportând ei însisi acest articol de la Ceylon la porturile Mãrii Rosii, serviciu care le-ar fi fost si lor profitabil.

Ela Atzbeha consimti, ca suzeran al Yemenului, la propunerea pe care Iulian era însãrcinat sã o facã si lui Esimiphaios. Arabii din Maad (Nejd) erau supusi himyaritilor, iar seful lor, Kais, care era un rãzboinic vestit, omorâse o rudã a regelui si fusese silit sã fugã în pustiu. Planul lui lustinian era sã obtinã iertarea lui Kais, pentru ca, în fruntea unei armate de himyariti si maaditi sã nãvãleascã în Imperiul persan213.

Desi Julian izbuti în negocierile sale si regii promiserã ce li se cerea, ei nu furã în stare sã execute promisiunile. Pentru a ataca din Yemen Persia, trebuiau sã se facã marsuri lungi prin pustiul Arabiei si himyaritii se dãdurã înapoi de la o astfel de întreprindere. La Taprobane, abissinienii erau înlãturati de persi, care în-cãrcau toatã mãtasea îndatã ce ajungeau în port2".

Imediat dupã ambasada lui Julian trebuie sã fi izbucnit o revoltã în Yemen. Esimiphaios a fost detronat si închis, si un anume Abram, la origine sclavul unui roman din Adulis, a luat puterea.

Pare a fi fost o revoltã a garnizoanei etiopiene, nu a indigenilor si e probabil cã Abram, care era crestin, sã fi fost numit comandant al garnizoanei de cãtre Ela Atzbeha însusi. Douã expeditii au fost trimise împotriva lui Abram, dar în amândouã abissinienii au fost învinsi si Ela Atzbeha s-a resemnat a-1 recunoaste pe Abram ca vicerege.

Despre misiunea urmãtoare a lui Nonnosus, pe care lustinian îl trimisese în Abissinia, Yemen si Maad, stim numai cã ambasadorul a întâmpinat în cãlãtoria sa multe primejdii. Tatãl lui Non-

213 Ibidem.

214 Ibidem, p. 326.

.?L.?;•

,qq

534

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

nosus, Abram, a fost întrebuintat si el în ambasade si în douã ocazii condusese negocieri cu Kais, seful arab din Nejd. Kais 1-a trimis pe fiul sãu Muaviah ca ostatec la Constantinopol, iar în urmã, cedând conducerea fratelui sãu, a vizitat capitala imperiului si a fost numit phylarch al Palestinei215.

Istoricii si cronicarii nu ne spun nimic despre reînvierea comunitãtilor crestine în regatul himyaritilor dupã cãderea lui Dhu-Novas. Avem totusi alte documente care aratã numirea unui episcop si-i descriu activitatea în Yemen. Dupã aceastã traditie, Gregentiiis de Ulpiana a fost trimis din Alexandria ca episcop de Safar, în vremea domniei lui Iustin. El a tinut o discutie publicã asupra meritelor iudaismului si crestinismului, cu un evreu învãtat, si 1-a învins cu totul; a mai redactat un Cod de legi pentru Abram, regele himyaritilor.

Istoria lui Gregentius216 a fost privitã cu scepticism si chiar existenta lui a fost pusã în discutie. Bury a arãtat nedumeririle pe care le ridicã povestirea din viata lui217, crezând totusi cã la originea traditiei se aflã un miez istoric218.

Blemyi si Nobadae

Zelul misionarul lui lustinian si al Theodorei219 n-a trecut cu vederea popoarele africane care trãiau pe Nilul de Sus, între Egipt si Abissinia-. blemmyi, care locuiau mai sus de prima cataractã si vecinii lor din sud, nobadae, tulburau necontenit provinciile de sus ale Egiptului. Nobadae si regele lor Silko se convertise la crestinism cãtre 540. Theodora voia sã-i facã monofiziti, pe când lustinian dorea sã fie ortodocsi, în aceastã concurentã birui

l

215 Ibidem.

216 Aflatã într-un manuscris din Sinai si publicatã de A. Vasiliev: Vita Gregentii, în „Viz. Vrem." XIV, 1907, p. 23 si urm., (Apud Bury, II, „Bibliografia").

217 Bury, op. cit., p. 327 n. 1.

218 Asupra acestor evenimente cf. Bury, Appendix la voi. IV al operei lui Gibbon editate de el, nota 18: The Axumites and Hi-myarites. .hf!

219 Ibidem, pp. 328-330. .,,.

535
Theodora220. Emisarul lui lustinian sosi dupã cel al Theodorei si fu concediat de Silko.

Aceastã populatie (nobadae) convertitã la crestinism coopera cu imperiul pentru a-i sili pe Blemmi sã adopte aceeasi credintã. Convertirea blemmilor îl fãcu pe lustinian sã punã capãt credintei pãgâne la Philae, care fusese toleratã în puterea unei vechi conventii cu acest popor221.

c. Ultimii germanici. Incursiunile hunilor si ale slavilor. Nu numai provinciile Asiei s-au resimtit de marile eforturi ale Imperiului pentru rãzboaiele sale din Apus. Provinciile Europei suferirã de asemenea foarte mult de aceastã slãbire a garnizoanelor de la frontiere. Populatiile barbare din nordul Dunãrii, bulgari, slavi, anti si huni, începurã sã treacã necontenit în imperiu, rãspândind, adesea pânã sub zidurile Con-stantinopolului, mãcelul si groaza. De la 540 pânã la sfârsitul domniei lui lustinian aceste popoare terorizeazã Thracia, Illyricum si Grecia, prefãcându-le adesea într-un imens pustiu. Slavii, sãlbatici, nimicesc tot ce le iese în cale, trag oamenii în teapã, îi ucid cu lovituri de ciomag222. Hunii rãspândesc aceeasi cruzime peste tot, neoprindu-se nici în fata mãnãstirilor.