Istoria imperiului bizantin

întotdeauna lustinian si-a recunoscut dreptul de a interveni direct în afacerile Bisericii. Potrivit vechii traditii imperiale, el pretindea sã convoace sinoadele, sã le hotãrascã programul, sã supravegheze în persoanã ori prin mandatari mersul dezbaterilor, sã sanctioneze prin edicte hotãrârile luate. Ca un adevãrat doctor al Bisericii, el interpreteazã Scripturile, redacteazã formularele credintei, aruncã anateme împotriva celor pe care-i considerã eretici, trateazã.cu asprime pe oricine se opunea vointei sale. Afacerea celor Trei Capitole descoperã aceastã politicã. Sub influenta lui Theodor Askidas (episcop de Caesarea), lustinian, care în ianuarie 543 întrunise un Sinod pentru a condamna memoria vestitului Origen, la care aflase urme de erezie (învãta preexistenta sufletului)327, se lãsã convins cã

326 E. Stein, op. cit., pp. 624-626.

327 Cedrenus (Kedrenos), I, p. 659 si urm. [Despre Askidas, v. între timp H.-G. Beck, Kirche, p. 384 si EPLBIP, voi. III, p. 25U

609

NICOLAE BANESCU

dacã monofizitii erau neîncrezãtori în Sinodul de la Chalkedon, de vinã era toleranta pe care acest Sinod o arãtase fatã de scrierile lui Theodor din Mopsuestia, Theodoret din Kyros si Ibas din Edessa, toti trei pãtati de nestorianism si, deci, nesuferiti monofizitilor. Theodor de Mopsuestia fusese învãtãtorul lui Nestorius, iar ceilalti doi prietenii sãi. Pasajele cele mai suspecte ale scrierilor lor au fost denuntate sub titlul de „Cele trei capitole". Era tocmai momentul în care, cu concursul Theodorei, biserica monofizitã primea ca episcop de Edessa cu autoritate asupra Siriei întregi si Asiei pe Jacob Baradeus (543), preferatul Theodorei. împãratul publicã în 543 (dupã Diekamp, dupã altii, în 546) un edict prin care condamnã cele „trei capitole", rãmânând sã se obtinã semnãturile sefilor Bisericii. Acest fapt zgudui adânc Biserica si domnia, timp de 10 ani. Patriarhii si episcopii Orientului se supuserã înaintea poruncilor si amenintãrilor împãratului: în Occident însã lucrurile merserã mai greu. împãratul se asigurã de persoana Pontifului, chemând pe Vigilius la Con-stantinopol. Acesta fu ridicat împotriva vointei sale si adus cu forta aici, la începutul lui 547, unde el, dupã o rezistentã îndelungatã, s-a supus în cele din urmã despotismului împãratului si împãrãtesei, si a aderat la condamnarea celor „trei capitole" printr-un Judica-tum, în ajunul Pastelul din 548.

La aflarea celor întâmplate, în tot Occidentul, în Africa, în Dalmatia, în Illyricum s-a stârnit un protest general împotriva comportãrii lui Vigilius si a nefastului sãu Judicatum. lustinian permise papei, pentru a calma agitatia, sã-si retragã Judicatum-u\ (aprilie 550), clar în acelasi timp Vigilius se îndatora solemn sã con-

610

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

tribuie pe cât posibil la pronuntarea anatemei împotriva celor „trei capitole", împãratul, printr-un nou edict, dat în 551, condamnã a doua oarã cele „trei capitole" si ia mãsuri aspre pentru a înãbusi cu forta toate opozitiile. La Constantinopol, alarmat ele ceea ce fãcuse, Vigilius, sustinut deenergia nuntiului Pelagius, ceru cu insistentã convocarea unui sinod ecumenic, care sã se pronunte în aceastã privintã, în august 551 se declanseazã violenta împotriva lui. El se refugiazã în biserica Sfântul Petru din Homisda si o trupã încercã sã-1 smulgã din altar. Papa rezistã, iar multimea adunatã scoate strigãte de oroare, ceea ce i-a decis pe asediatori sã se retragã. Temându-se pentru viata sa, papa fugi la Chalkedon, unde s-a adãpostit în biserica Sfânta Euphemia. lustinian, impresionat, 1-a fãcut pe papã sã se decidã, prin negocieri, sã se întoarcã la Constantinopol, mizând pe ideea Sinodului. Dupã multe tergiversãri, acest Sinod, numit al V-lea Ecumenic, s-a deschis la 5 mai 553, la Sfânta Sofia. Câtiva prelati din Africa, bine alesi, reprezentau singuri Occidentul. Papa refuzã sã ia parte si pretinse, prin Consti-tutum din 14 mai 553, sã se pronunte asupra chestiunii prin propria-i autoritate. Pãrãsind doctrina lui Theodor de Mopsuestia, el refuzã sã anatemizeze persoana acestuia; în privinta lui Ibas si Theodoret, declarã cã toti catolicii trebuiau sã gãseascã suficient ceea ce multumise sinodul de la Chalkedon.

Dar Vigilius promisese lui lustinian, prin jurãminte repetate, condamnarea celor „trei capitole". Sinodul, din ordinul împãratului, nu tinu seama de palinodia papei, si, pentru a-1 satisface pe lustinian, sterse din dipticele bisericesti pe Vigilius. -,s• ,r,fl ,, \ :.-;:

611
Pentru a impune decizia Sinodului a fost întrebuintatã din nou forta. Sustinãtorii lui Vigilius au fost exilati sau închisi. Papa, obosit, temându-se sã nu se punã în Roma recâstigatã alt papã, cedã, si, prin Constitu-ft/ra-ul din februarie 554 confirmã condamnarea celor „trei capitole", în Italia, rezistenta fu mare în fata mãsurilor de a-i supune pe recalcitranti328, împãratul conferi Scaunului roman beneficii ca multumire si în anul urmãtor papa plecã spre Roma, pe care însã nu o mai vãzu niciodatã, murind la Siracusa, în 7 iunie 555. Corpul sãu fu transportat la Roma si înmormântat. Acest fapt provocã o crâncenã rezistentã în provincii si lustinian a mai avut mult de luptat pânã sã-si impunã vointa în aceastã materie de dogmã.

Toatã aceastã operã cu accente violente a lui lustinian, fãcutã în vederea atragerii monofizitilor la unitatea crestinã, nu a dus în realitate la nici un rezultat: ereticii nu consimtirã la primirea Sinodului din Chal-kedon. La sfârsitul vietii sale, lustinian îmbrãtisa doctrina egipteanã, conform cãreia trupul lui lisus pe cruce rãmãsese incoruptibil (aphtartodoketisni), exilându-1 pe patriarhul Eutychios, care nu-i admise erezia, si numai moartea îl împiedicã pe împãrat sã o impunã imperiului.

Dacã e sã judecãm în întregul ei opera religioasã a lui lustinian, observã Ch. Diehl, trebuie sã mãrturisim cã, desi intentiile sale cu privire la politica de unire au fost lãudabile, autoritatea sa în materie de religie se exercitã însã într-un chip cu totul intolerant, aspru si

328 Diehl, Just., pp. 354-363; Le monde oriental, pp. 109-112.

612

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

vexatoriu si, cu toatã tenacitatea încercãrilor sale, rezultatele obtinute au fost nule ori deplorabile. Este însã altceva, în opera religioasã a lui lustinian, care-i salveazã memoria, adaugã savantul francez: ca si Constantin cel Mare, el se simtea rãspunzãtor fatã de adevãrata credintã, pe care socotea cã are datoria sacrã de a o rãspândi în lume. De aici luarã fiintã nenumãratele misiuni care furã si unul dintre cele mai folositoare si mai eficace instrumente ale diplomatiei imperiale în timpul lui lustinian329.

Biserica era puternicã, protejatã de stat si de opinia publicã, sprijinitã de multimea fanaticã a cãlugãrilor, a cãror influentã era destul de simtitã în miscarea religioasã a epocii. Mãnãstirile se înmultiserã considerabil în aceastã perioadã, caracterizatã drept adevãrata „vârstã de aur" a întemeierii mãnãstirilor330.

Nu putem încheia acest capitol al domniei lui lustinian fãrã a mentiona mãnãstirile si fundatiile de binefacere, atât de numeroase în epoca acestei domnii. Fiecare mãnãstire îsi avea asa-zisul xenodochion în care erau primiti strãinii, sãracii si bolnavii. Alãturi de acest ospiciu, care nu lipsea din nici o mãnãstire, erau numeroase asezãminte de binefacere încurajate de lustinian prin ordonantele sale. Ele erau de cele mai multe ori conduse de cãlugãri: gerontokomia (aziluri pentru bãtrâni), ptochotrophia (ospicii pentru sãraci), nosokomia (aziluri de bolnavi), oipbanotropbia (azile de orfani), brephotrophia (ospicii de copii), lobotro-

329 op. cit., pp. 365-366.

330 Ch. Diehl, Justinien, p. 502.

613

l

NICOLAE BÃNF.SCU

phia (leprozerii). Toate aceste asezãminte erau numite cu termenul general de eua/efg oiKoi.m împãratii si particularii se întreceau în crearea lor, iar domnia lui lustinian e foarte bogatã în aceste asezãminte pioase. Una dintre cele mai vestite era la Constantinopol, Xe-nodochion Samson, incendiat în timpul revoltei Nika, reconstruit cu impozantã ele cãtre împãrat si dotat cu multe bogãtii.

331 [O sintezã asupra asistentei sociale în Imperiul byzantin a fost realizatã ulterior de cãtre D. Constantelos, Byzantine Philan-thropy and Social Welfare, New Brunswick. N. J., 1968.]

[LUMEA BIZANTINÃ SI VIAtA COTIDIANÃ ÎN VREMEA LUI IUSTINIAN]

Din cele înfãtisate pânã acum, am vãzut cã împãratul, mostenitor legitim al vechii Rome, se socotea suzeran al tuturor regalitãtilor barbare. Regii barbari, la rândul lor, cãutau totdeauna, chiar dacã erau aflati dincolo de hotarele imperiului, sã-si atragã bunãvointa împãratului332, Constantinopolul având asupra acestor suflete naive un prestigiu imens. Cei care veneau o datã aici nu-i mai puteau uita vreodatã bogãtiile si splendorile333.

Aceste tendinte: pe de o parte, ambitia împãratului, care voia sã-si extindã autoritatea asupra celor mai îndepãrtate popoare, pe de altã parte, dorinta barbarilor de a pãtrunde în imperiu si de a-si atrage asuprã-le onorurile si bogãtiile Bizantului, trebuiau sã se afle în-tr-un raport constant, în veacul al Vl-lea, când imperiul era amenintat mai mult decât oricând, politica externã trebuia sã treacã pe primul plan. Motive comerciale si religioase au fãcut mai apoi ca aceastã actiune diplomaticã a imperiului sã capete o deosebitã însemnãtate, în chipul acesta, Bizantul si-a însusit o adevãratã artã de a-i stãpâni pe barbari, artã ale cãrei principii e bine sã le cunoastem, cãci ele cãlãuzesc întotdeauna politica acestui imperiu si ne explicã în bunã parte

332 Gasquet, De l'autorite imperiale en matiere de religion, Paris, 1879, pp. 81-92.

1 Ch. Diehl, Justinien, pp. 368-370.

615
lunga lui existentã, în ciuda tuturor crizelor mari prin care a trecut334. ',,

1. [Diplomatia si misiunile diplomatice]

împotriva primejdiei necontenite a incursiunilor barbare, armele nu mai erau de ajuns pentru a apãra imperiul: au fost necesare misiuni de diplomatiei dibace, pe lângã actiunea rãzboinicã, pentru a tine în frâu aceastã primejdie. Studiul lumii barbare ajunsese acum una dintre preocupãrile statornice ale politicii Curtii bizantine. Asupra fiecãrui trib, cancelaria îsi aduna notele si informatiile sale: ele priveau obiceiurile, puterile, certurile care sfâsiau acel trib, relatiile comerciale ce puteau fi întretinute cu acesta. Erau cercetate apoi mijloacele prin care puteau fi învrãjbite între ele popoarele barbare: pentru aceasta, se stia care erau, la fiecare dintre aceste popoare, familiile cele mai influente, cu ce puteau fi ele mai bine atrase, ce sentimente si ce interese trebuiau aruncate mai ales în joc.

în toate aceste privinte, diplomatia mlãdioasã, ingenioasã a lui lustinian e într-adevãr de admirat.

Mai întâi, tuturor acestor barbari li se plãtea un ajutor anual (.annona), în schimbul cãruia ei se obligau sã apere frontiera vecinã cu ei a imperiului si sã aducã în slujba imperiului un numãr de soldati, la cererea autoritãtilor militare. Apoi, pentru a-i lega si mai mult de Bizant, sefilor acestor barbari li se acordau titluri din ierarhia aulicã, în genere, ca semn al suzeranitãtii imperiale, li se dãdea un fel de învestiturã a co-

1 Ch. Diehl, Justinien, pp. 368-370.

616

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

mandamentului lor. Prokopios mentioneazã insigniile remise de lustinian sefilor barbari din Africa: un baston de argint încrustat cu aur, o diademã de argint, o manta albã, prinsã de umãr cu o agrafã de aur, o tunicã albã împodobitã de broderii si încãltãminte cu ornamente de aur335. Prokopios mentioneazã anume aici cã, atunci când Belisarie a întreprins rãzboiul împotriva lui Gelimer, numai putini barbari s-au unit cu acesta; cei mai multi, atât în Mauritania, cât si în Numidia si Byzakion, au trimis ambasadori la Belisarie, decla-rându-se supusi ai împãratului, fãgãduind sã-1 ajute si cerând sã le trimitã însemnele domniei, dupã vechiul obicei, ia ie cruju/SoÂa aqiai nap' avmv cteÃ.kea'&ai Tijt âpxfjg Kaiã 5rj TOV naÃaiov vd/iov eSsovTo336; când persoanele erau de un rang însemnat, insignele erau mai pretioase. Astfel, Malalas ne spune cã, în timpul lui Iustin I, regele lãzilor, Tzath (Ztathios), îndatã ce muri tatãl sãu, fugi la împãratul Iustin (spre a nu fi proclamat de regele persilor si a nu fi obligat sã împãrtãseascã pãgânismul) si-1 rugã sã-1 proclame rege al lãzilor. Iustin îl botezã si-i dãdu de sotie o bizantinã, pe fata patriciului Nomos, si-1 încorona cu diadema de aur împodobitã cu pietre pretioase, meyâviov 'PG)\iaîK6v ftaci'kiKov, hlamida de mãtase albã, împo-

335 Bell. Vând., I, 25, 4-8. (Ed. Haury, Procopii Caesariensis, Opera omnia, Leipzig, Teubner, voi. I, 1962, p. 413, r. 9-15): pâ68oq âpjvpã KaTaKexpvo(a/j.Lvri rjai nîÃog âpjvpovq ovx oÃrjv TT)V KEqtakriv GKenaiv, dA/T âanep OTL

tvviov, xitâv re ÃevKog, noiKÎXfj.ara ex&v, Kai ãpfivKT] emxpvaog.

336 Bell. Vând, I, 25, 4 (?d. cit., voi. I, p. 413, r. 2-5).

617

NICOLAE BANF.SCU

dobitã cu un tablion de aur pe care era brodat portretul împãratului, L/la/iu<5a aanpov 6Ã.oar\piKov ãvTi Ttopcpvpov m/SAiou %pvaovv fiaaihiKOv Ta/3 ev â vnfjp%Lv ev ^eacp aTT^âãpiov ã^rfâivov, e%ovia iov %apaKTfjpa TOV avwv fiamÃecog 'lovanvov - tunica albã - aanpov napayavSiov, brodatã cu medalioane de aur în care se afla de asemenea efigia împãratului [e%ov %pvaã nkovnia paaiÃiKa, e%ovTa TOV %apaKif\-pa TOV avTOV fiaaihecog]; încãltãmintea însã era adusã din patria sa, împodobitã cu mãrgãritare, Ta y ap T^ay-yia 77v ano tr\q îSiag avTov x&paq, e%ovTa /j,apyapi -iac, Hepatica a%r\n,aii}i''.

Pe lângã acestea, sefilor barbari li se dãdeau demnitãti în ierarhia bizantinã: regele lãzilor avea titlul de silentiarios si primea în aceastã calitate onorariu; altii erau patriei; aceia pe care împãratul îi boteza, primeau numele de fii ai împãratului. Foarte mândri de aceste titluri, barbarii se declarau „sclavii maiestãtii imperiale".

Uneori, pentru a-i câstiga mai mult, li se cedau pãmânturi. Astfel, lustinian îi autorizã pe longobarzi sã se aseze în Noricum si Pannonia, cantona pe heruli în Dacia, pe hunii kutriguri în Tracia, iar avarilor, care intrarã în relatii cu imperiul, le fãgãdui locuri pe Sava, în Pannonia Secunda, în baza unei conventii fãcute cu imperiul, toti acesti barbari deveneau foederati.

Pentru ca influenta bizantinã sã fie continuã asupra acestor vasali ai imperiului, li se dãdeau adesea sotii dintre femeile bizantine, în general din aristocratia senatorialã, li se cresteau copiii la Constantinopol; erau

7. Malalas, ed. L. Dindorf Bonn, p. 413.

618

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

adãpostiti, în sfârsit, la Bizant pretendentii la tronul acelor barbari, ca o continuã amenintare pentru feu-datarii imperiului, în caz ele vacantã, împãratul putea impune'ca sef pe unul din acesti refugiati.

Dar un mijloc care impunea mult acestor vasali era ceremonialul orbitor cu care erau primiti când veneau la Constantinopol. Ei aflau acolo o receptie pompoasã, care le dãdea o mare idee despre puterea si prestigiul imperiului, în tot timpul domniei lui lustinian, Constantinopolul vãzu o defilare continuã a printilor exotici, heruli, huni, gepizi, avari, arabi, axumiti, lãzi, iberi, oameni de toate rasele si din toate tãrile. Ei erau coplesiti de atentie, de daruri, de mãretie: erau condusi cu mare pompã, cu o escortã de cavalerie splendidã, în sunetele trâmbitelor si în mijlocul drapelelor desfãsurate.

Un alt mijloc de actiune al diplomatiei bizantine era de a stârni popoarele barbare unele împotriva altora. Ea întretinea cu dibãcie rivalitãtile dintre ele, provoca dusmãniile. Bizantul gãsea întotdeauna un barbar de aruncat asupra celuilalt: el îi aruncã astfel pe longob-arzi asupra gepizilor, pe hunii utiguri asupra celor ku-triguri, pe avari asupra hunilor338.

A lua pe barbari în solda imperiului, a-i divide pentru a-i nimici, fusese un mijloc cunoscut încã vechii Rome. Dar un procedeu cu totul nou, creatie a diplomatiei bizantine, furã misiunile. La Bizant, se stie, politica a fost întotdeauna strâns legatã de religie, opera convertirii, a propagandei crestine mergând alãturi cu

338 Ch. Diehl, lustinien, pp. 371-374.

619

NICOLAE BÃNF.SCU

aceea a cuceririi139: misionarul era colaboratorul soldatului. Priceput, instruit, rãbdãtor, el era un agent de primã ordine. Alãturi de negutãtorul, de negotiator, care prin cãlãtoriile sale îndrãznete lumineazã câmpul actiunii diplomatice, dându-i informatiile necesare, cãlugãrul, mai folositor încã, pregãtea calea actiunii politice, deschidea noi domenii civilizãrii. El începe, în opera sa de convertire, cu persoanele influente, cu femeile, mai sensibile la mesajul de blândete si iubire al noii credinte; si când regele era câstigat, poporul urma îndatã. Dacã regele sovãia, o cãlãtorie la Con-stantinopol, unde îl astepta pompa receptiilor si splendoarea ceremoniilor religioase, dezarma ultima sa rezistentã.

De atunci, în tara convertitã, influenta bizantinã devenea stãpânitoare. Preotii ajungeau confidentii, ministrii regelui, episcopii care tineau de Constantino-pol, se stabileau acolo; crestinismul aduce nu numai un cult nou, o liturghie necunoscutã si atrãgãtoare, el introduce o lume nouã ele idei, de sentimente: o civilizatie nouã, cu totul bizantinã, strãbate si îi preface pe barbari340.

Politica aceasta putini împãrati au practicat-o cu mai multã mlãdiere si dibãcie decât lustinian. Ambasadorii si misionarii sãi pãtrund în regiunile cele mai depãrtate, cele mai necunoscute, în Rãsãrit, pentru a tine la respect monarhia Sassanizilor, împãratul îi cautã pretutindeni dusmani, de la hunii sabiri, care pot sã se arunce asupra acestei monarhii pe la nord si de la

' Gasquet, op.cit., Paris 1879, pp. 75-77. ...........

' Ch. Diehl, Justinien, pp. 375-376. iy,uV

620

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

arabii desertului sirian, care o puteau ameninta pe la sud, pânã la arabii din Yemen si la regatul etiopian din Axum. în Apus, el îsi întinde influenta asupra vizigotilor si francilor; la frontiera Dunãrii seamãnã discordie între barbari, tinându-i în frâu pe bulgari prin huni, pe gepizi prin longobarzi, pe huni prin avari. Pe coasta de miazãnoapte a Pontului Euxin, imperiul avea douã avanposturi însemnate: Cherson si Bos-poros în Crimeea. Prin aceste posturi înaintate se exercita influenta sa asupra populatiilor rãtãcitoare din pãrtile acelea. Acolo, pe coasta orientalã a Crimeei, erau triburi de origine hunã si mai departe, pe coastele Mãrii de Azov si în peninsula Taman, resturile marii migrati-uni gotice, gotii tetraxiti. Mai la nord, la est de Tanais (Don) se aflau hunii utiguri, la Apus de Tanais hunii kutriguri, care veneau pânã la Dunãre în incursiunile lor341. Cu toate aceste popoare, Bizantul întretinea statornice legãturi. Chersonul si Bosporos erau marile centre comerciale unde se fãcea schimbul mãrfurilor cu barbarii din aceste pãrti. Gotii tetraxiti, atrasi de mult încã la crestinism, intraserã, de teama hunilor, în relatii de vasalitate cu imperiul. Hunii Bosporului se convertiserã si ei, cu regele Grod, care pieri din aceastã cauzã într-o rebeliune a poporului sãu. Cu hunii kutriguri Bizantul avea, de asemenea, legãturi, cãutând a întretine rivalitatea dintre aceste douã fractiuni. Pentru a pãstra aceste importante posturi, lustinian fortificase puternic Bosporos si Cherson si ridicase pe coastele Crimeei mai multe forturi întãrite342.

541 Bell Gotb. IV, p. 5.

342 Ch. DiehI, Justinien, pp. 377-380.

621
Dincolo de extremitatea esticã a Mãrii Negre, la piciorul Caucazului, unde era vechea Colchida, se afla tara muntoasã numitã în secolul al Vl-lea Lazica -Aa(,iKr\. Era o pozitie strategicã de cea mai mare însemnãtate pentru bizantini: pãmântul accidentat, prevãzut cu multe clisuri, putea fi usor apãrat împotriva nãvãlirii de la nord, pe unde amenintau hunii si avarii; el închidea în acelasi timp persilor accesul la mare, pe unde acestia ar fi putut ameninta serios posesiunile imperiului. De aceea bizantinii se silirã necontenit a-i pãstra pe lãzi în clientela lor. Am vãzut pe regele Tza-thios (Tzath) primind din mâinile lui lustinian coroana si învestitura. Pentru a-si asigura stãpânirea, lustinian construi aici o puternicã cetate, Petra lustiniana, la sud de Phasis343. Alte fortãrete se ridicarã apoi si prezenta acolo a ducilor imperiali îi nemultumi de multe ori pe lãzi, care apelarã la protectia persilor uneori, dând astfel pricinã necontenitã de ostilitãti cu persii. Crestinismul îi apropiase însã mult pe lãzi de imperiu; regii lor au fost adesea crescuti la Constantinopol, cãsãtoriti cu femei bizantine (Tzath fusese crestinat de Iustin si cãsãtorit cu Valeriana, fiica patriciului No-mus), încât, în genere, influenta Bizantului se mentinea acolo statornic, iar lustinian putea numi aceastã tarã ca „a sa", r\ r\[iLiipa AatiKri.

La est si la nord de aceastã tarã se aflau alte popoare, cele mai multe vasale lãzilor - si prin ei, aflate sub influentã bizantinã: suanii, apsilienii, abasgii344, zichii, sagidii sau saginai345 si mai în sus, la piciorul Caucazu-

343 Bell. Goth, IV, 2. 3(4 Ibidem, IV, 2; 3. 345 Ibidem, IV, 4, 1-4.

622

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

lui, spre portile Caucazului, alanii346. Toate aceste populatii se convertiserã la crestinism si gravitau deci în sfera politicii bizantine, împãratul le plãtea anual subventii, iar pentru a-si asigura influenta stãpânea acolo puncte strategice importante, ca Pityos si Sebastopo-lis347.

Tot prin Lazica imperiul venea în control cu alte douã neamuri barbare: hunii sabiri la nord si triburile Iberici la sud-est (actuala Georgie). Cei dintâi ocupau cele douã celebre defileuri cunoscute sub numele de Portile Caspice, si aceasta fãcea sã li se dea o deosebitã atentie, cãci ei puteau deschide astfel drumul cãtre miazãzi popoarelor nomade de la nord. Acesti huni erau putin siguri, dar diplomatia bizantinã a stiut, cu toate acestea, sã-i aibã de multe ori de partea sa. Crestinismul pare a fi pãtruns la ei la începutul veacului al Vl-lea. Iberii, de asemenea convertiti la crestinism, vedeau în împãratul bizantin un aliat pretios, si astfel, desi supusi politic regelui pers, ei au cãutat adesea protectoratul bizantin si diplomatia imperialã a exercitat acolo întotdeauna o actiune ocultã, care pricinuia dificultãti persilor348.

Armenia era apoi un câmp însemnat al jocului diplomatiei bizantine. Aici, bizantinii au aflat în persi un rival care le disputã de multe ori cu armele influenta. Din veacul al V-lea, partea orientalã - Persarmenia -era în posesiunea Sassanizilor; partea occidentalã era legatã de imperiu prin vagi legãturi de vasalitate. La

346 Ibidem, IV, 3-4.

347 Ibidem, IV, 5.

348

Ch. Diehl, Justinien, pp. 380-384. ' .» - ->\

623

1!

NICOLAE BANESCU

nord de Eufrat locuiau tzanii, triburi pãgâne si sãlbatice, împãratul le-a ocupat tara cu fortãrete si garnizoane- a încercat apoi, prin crestinism, a-i îmblânzi. Tot astfel a procedat fatã de triburile armene din pãrtile de sus ale Eufratului, în aceastã tarã, de multã vreme crestinã, el înmulti bisericile si mãnãstirile si nu crutã nici o ostenealã pentru a rãspândi la aceste triburi aspre si barbare (din tinuturile Sophanene, Anzitene, Asthiatene, Balabitene), moravuri mai blânde. Femeia era, de exemplu, la aceste clanuri sãlbatice, foarte dispretuitã. Sotul o cumpãra ca pe o vitã, ea nu primea dotã si era exclusã de la mostenire. lustinian, printr-o novelã, fãcea sã înceteze aceastã stare nedreaptã de lucruri37'9.

Mai la miazãzi, în imensele pustiuri care despãrteau, la rãsãritul Siriei romane, imperiul de monarhia Sassanizilor, rãtãceau numeroasele triburi arabe. Roma intrase în relatii cu ele încã din veacul al treilea, strãduindu-se sã se foloseascã de acesti nomazi pentru apãrarea frontierelor sale. lustinian continuã aceastã politicã. Triburile arabe primeau subsidii anuale, seicii lor, pe care administratia bizantinã îi numea pbylarchi, (pvkap%oi - primeau învestitura de la împãrat si autorizatia de a se aseza uneori cu trupele lor dincoace de hotarele imperiului unde, sub conducerea ducilor imperiali, contribuiau la apãrarea acestor hotare.