Istoria imperiului bizantin

Aceasta e rãscumpãrarea tristã a izbânzilor repurtate în Apus.

220 Detalii asupra acestei concurente la loan din Efes, în traducerea datã de Bury, voi. II, pp. 328-329).

221 Bury, op. cit., p. 330.

222 [Informatia este preluatã din Prokopios, Bell. Goth., III, 38, 20-22 (ed. Haurz, Procopii Caesarensis, Opera omnia, voi. II, Leipzig, Teubner, 1963, p. 470; traducerea româneascã a textului de cãtre H. Mihãilescu în Procopius din Caesarea, Rãzboiul cu gotii, Bucuresti, Ed. Academiei, 1963, p. 198).]

536
Hunii, slavii si germanii amenintau serios provinciile danubiene, în ianuarie 528, Grepes (sau Gretes) regele herulilor venea la Constantinopol sã primeascã botezul, împãratul îndeplinind rolul de nas. împreunã cu regele, 12 notabili se fãcurã crestini. lustinian le acordã subsidii de federati si pãmânturi în jur de Sin-gidunum (teritoriul Bassiana, pe tãrmul stâng al Savei, probabil, zice Stein). De acum, herulii detin un loc important în armatele imperiului. Dar adesea prãdau provinciile Balcanilor.

Cei mai teribili dusmani pentru aceastã regiune au fost însã în sec. al Vl-lea hunii22* si slavii. Nãvãlirile lor furã, de la venirea lui lustinian, tot mai dese si mai nimicitoare, în 528, doi sefi bulgari nãvãlirã în Scitia si Moesia secundã; ei bãturã o armatã comandatã de Ba-duarius si de Iustin, care muri în luptã, apoi pustiirã tara pânã în Thracia. Dar ei pierirã într-o luptã cu Constantiolus, urmasul lui Iustin (duce de Moesia secunda), si cu Ascum, bulgar aflat în serviciul imperial, magister militum per Illyricum. La întoarcere, amân-

223 Hoardele cunoscute în istorie ca huni, care în vremea domniei lui Valens si-au fãcut aparitia la apus de Marea Caspicã, par a face parte din ramura mongolã a marelui grup de rase care-i cuprinde si pe turci, unguri si fmni (uralo-altaic, dupã clasificarea lui Peisker, admisã si de Bury, op. cit., voi. I, p. 101, n. 1). [Tratarea mai recentã a subiectului în Franz Altheim, Geschichte der Hunnen, voi. I-V, Berlin, ed. W. de Gruyter, 1959-1962, Voi. I, Von den Anfãngen bis zum Einbruch in Europa; voi. II, Die Hephthaliten in Iran; voi. III, Kampf der Religionen, voi. IV, Die europãischen Hunnen; voi. V, Niedergang und Nachfolge. Lucrarea a fost reeditatã.]

537
doi fiind surprinsi de alti bulgari, cãzurã în manile lor. t împãratul îl rãscumpãrã numai pe Constantiolus224.

Situatia era cu atât mai criticã în Balcani, cu cât cea mai mare parte a trupelor disponibile fuseserã trimise în Orient, cu Pompei. Gepizii încercarã a smulge os-trogotilor Sirmium (ocupat mai înainte de Theodoric). Dar trupe trimise de Amalasuntha îi resping"5. Mun-dus, care juca un mare rol în tinuturile danubiene, intrã în 529 în serviciul împãratului, care-1 numeste magister militumperIllyricum226. în 530, el câstigã o biruintã în Thracia asupra bulgarilor227, în acelasi an, un ofiter de origine slavã, Chilbudius, fu numit magister militum per Thracias. Timp de trei ani el, alungã din dieceza sa pe bulgari, sclaveni si anti. El a trecut de mai multe ori Dunãrea, împotriva lor si pieri în 533, ucis de sclaveni228. în 535, Sittas, magister militum praesentalis, îi învinse pe bulgari în Moesia Secunda, pe fluviul latros (azi lantra)229.

în 540, se produse o nãvãlire de numeroase hoarde de bulgari, care cucerirã în Illyricum 32 de fortãrete

224 E. Stein, Hist. du Bas-Empire, voi. II, Paris-Bruxelles, 1959, pp. 306-307; Malalas, p. 437 si urm. Theoph., AM 6031.225 Ibidem.

226 Ibidem, p. 308.

227 Malalas, 450; Prokopios, Bell. Goth.; Theoph., A.M. 6032.

228 Prokopios, Bell. Goth., III, 14, 1-6. [Textul este reprodus si în Procopius, Rãzboiul cu gotii, traducere de H. Mihãescu, p. 155 si urm., de asemenea în Fontes Historiae Daco-Romanae (= FH-DR), voi. II, Bucuresti, Ed. Academiei, 1970, p. 439-445.]

229 E. Stein, op. cit., p. 308. [Izvorât din Muntii Balcani, râul lantra (nume derivat din latinul „latrus") trece prin orasul Veliko-Târnovo, parcurge podisul din partea de nord a Bulgariei si se varsã în Dunãre la est de SviStov.]

538

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

de importantã secundarã si luarã cu asalt orasul Cas-sandria (vechea Potideia), în Chalcidica230. Mai târizu, ele pãtrund în Chersonerul tracic, masacrând poporul si fãcând multi prizonieri. Trecurã peste Zidul cel lung si devastarã pânã în suburbiile Constantinopolei. Alte douã hoarde nãvãlirã pânã în Grecia, unde devastarã totul, afarã de Pelopones, inaccesibil prin fortificatiile Istmului231.

Dupã Lubor Niederle, bulgarii si-au fãcut aparitia la Dunãre, venind din pãrtile fluviilor Volga si Don, în veacul al V-lea (cãci în 482 împãratul Zenon le solicitase ajutorul împotriva gotilor, iar în 499 e atestatã prima lor invazie în Balcani). Ei au luat foarte adesea parte la invaziile din cursul veacului al Vl-lea, fiind prezenti si la atacul asupra Constantinopolului din anul 626. Dar de fiecare datã se întorceau la nord de Dunãre232.

Seria popoarelor barbare împotriva cãrora lustinian trebuia sã-i protejeze pe supusii sãi europeni prin diplomatie si arme, de la Dunãrea de mijloc la Don, era deci de trei rase diferite. Erau germani si huni, ca mai înainte, dar o a treia grupã, slavii, intrã acum în scenã. Grupa germanã consta din trei popoare germanice de Est: gepizii (în Transilvania), herulii si longob-arzii la nord-vest de gepizi. Hunii erau reprezentati prin bulgarii de la nordul Dunãrii, în pãrtile Basarabiei, si kutrigurii la est. Slavii trãiau in vecinãtatea bulga-

230 Prokopios, Bell. Pers., II, 4, 4-6. [= ed. Haury, voi. I, Leip-zig, Tenbner, 1963, p. 163-164.]

231 A.A. Vasiliev, Histoire..., voi. l, pp. 140-141, 223-224, 230-235.

232 L. Niederle, Manuel de l'Antiquite slave, voi. I, Paris, 1923, p. 100.

539
rilor pe malurile Dunãrii de Jos, în tinuturile noastre. Aceastã dispozitie generalã a popoarelor rezultase în urma bãtãliei din Pannonia, care sfãrâmase imperiul lui Attila. Una dintre urmãrile cele mai însemnate ale acestui eveniment a fost expansiunea slavilor la vest si sud.

Studiile din urmã au arãtat cã patria primitivã (preistoricã) a slavilor a fost reprezentatã de mlastinile râului Pripet, care se varsã în Nipru la nord de Kiev. tinutul acesta nesãnãtos e cunoscut ca Polesia. Slavii nu au cuvânt pentru fag, pentru molid, pentru vite si lapte. Patria lor e deci dincolo de zona acestor copaci. S-au hrãnit probabil cu peste si mana care creste în pãrtile acelea. Natura teritoriului împiedicând o circulatie liberã si statornicã, a fãcut sã nu se stabileascã o unitate politicã. Slavii Polesiei n-au format un stat, ei n-au avut un rege. Au trãit în grupe izolate de sate sub o cârmuire patriarhalã. Istoria lor, din cele mai vechi timpuri, a fost tragicã. Apropierea de stepele Rusiei de Sud i-a expus la nãvãlirile nomazilor asiatici, care au ocupat pe rând tãrile dintre Don si Nistru. Ei nu s-au putut uni împotriva dusmanilor care-i prãdau si-i târau ca sclavi. Nu se puteau apãra decât ascunzându-se în pãdurile si bãltile lor. Pentru a scãpa de dusman, se aruncau în apã, respirând printr-o trestie lungã, pe care numai cei mai experimentati urmãritori o puteau descoperi233, într-o epocã necunoscutã, ei au început a se împrãstia dincolo de hotarele Polesiei. în veacul al

233 [stirea se aflã în Mauricius, Arta militarã, editie criticã, traducere si introducere de H. Mihãescu, Bucuresti, Ed. Academiei, 1970 (col. „Scriptores byzantini", VI), p. 278/2791.

540
IV-lea au fost cuceriti de Hermanric, regele ostrogoti-lor; lordanes (.Getica 119), îi numeste veneti2^. Apoi apar hunii si ei au fost expusi o datã mai mult la apãsarea care a fost destinul lor secular. Când apar în lumina completã a istoriei, în sec. al Vl-lea, ei pãstreazã mai multe din caracteristicile pe care li le-au impus viata lor în Polesia. Trãiau aproape separati unul de altul, în colibe sãrãcãcioase. Desi învãtaserã sã coopereze, ei nu-si pãrãseau libertatea si nu se supuneau autoritãtii unui rege. Erau împotriva disciplinei militare, nu se bãteau în ordine de luptã si rar întâmpinau pe dusman în câmp deschis. Armele lor erau scutul, sulita, sãgetile otrãvite. Erau perfizi, nici un tratat nu-i putea lega. N-aveau un nume comun. Slav, prin care numim toate popoarele diferite care au iesit din Polesia, vine din Slovene, care pare a fi fost un nume local legat de o anumitã grupã trãind într-un loc numit Slovy235. Acordarea acestui nume s-a datorat faptului cã aceastã grupã a fost printre cele dintâi care au venit în atingere cu Imperiul roman, înainte de domnia lui lustinian acesti sclaveni, cum îi numesc Prokopios si lordanes, se asezaserã împreunã cu alt popor înrudit, antae, în

234 [lordanes afirmã de fapt cã slavii din vremea sa erau cunoscuti sub trei denumiri: veneti, anti si sclavini: „Post Herulorum cede idem Hermanaricus in Venethos arma commovit, ... Nam hi, ... ab una stirpe exorti, tria nune nomina ediderunt, id est Venethi, Antes, Sclaveni (subl. ns. - T.T.) însotit de traducerea româneascã, fragmentul se aflã si în FHDR, voi. II, Bucuresti, 1970, p. 426/427.]

235 [Explicatii mai plauzibile asupra originii numelui slav se aflã la Fr. Dvornik, Les Slaves. Historie et civilisation, Paris, Ed. du Seul, 1970, p. 31 si urm.]

541

NICOLAE BANESCU

vecinãtatea bulgarilor, cie-a lungul tãrmului Dunãrii de Jos. Noi vecini ai imperiului, ei îsi vor schimba rolul de victime în acela de jefuitori.

Ca si hunii, antii si sclavenii dãdeau auxiliari armatelor romane, împreunã cu hunii, ei treceau Dunãrea, când prindeau momentul, si prãdau în imperiu, în invaziile mentionate sub lustinian sunt pomeniti uneori slavii, alteori bulgarii, dar e probabil cã ei au venit adesea împreunã, în 529, bulgarii au nãvãlit în Moesia inferioarã si Scitia. Ei învinserã pe Iustin si Baduarius, trecurã Balcanii si nãvãlirã în Thracia. Altã incursiune, în anul urmãtor, a fost respinsã cu mari pierderi pentru ei de Munclus, magister militumperlllyricum. Chil-budius, magister militum per Thraciam, îi atacã chiar la ei, timp de trei ani, aruncând groaza într-însii. Succesul acesta îi dã un curaj ce i-a fost fatal: odatã, a trecut Dunãrea cu putine trupe si a fost ucis. De acum deveniserã mai îndrãzneti. Totusi, nu avem, pânã în 540, informatii despre o invazie serioasã, în 540, bulgarii cu o mare oaste prãdarã Peninsula Balcanicã de la o mare la alta. Fortarã Zidul cel lung si rãspândirã groaza în suburbiile capitalei. Unii au trecut Helles-pontul, prãdând coasta opusã. Tessalia, Grecia de Nord e devastatã. Peloponesul a scãpat, cum am mai amintit, numai datoritã fortificatiilor Istmului. Multe castele si cetãti au cãzut atunci în mâinile lor si multime de captivi au luat drumul robiei.

Curând dupã aceastã invazie, între sclaveni si anti a izbucnit o ceartã. lustinian se folosi de împrejurare pentru a-i învrãjbi si mai mult, oferind antilor locuri la Turris, pe malul Dunãrii, ca federati ai imperiului, dându-le o subventie anualã pentru a împiedica tre-

542

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

cerea bulgarilor. La 602, antii pier distrusi de avari, în pãrtile Basarabiei.

în 545, sclavenii au fost zdrobiti în Thracia de Nar-ses. Dar dupã trei ani îi aflãm devastând Illyricum pânã aproape de Dyrrhachium, si în 549 o bandã de 3000 de oameni pãtrundeau pe Hebrus, desfãcându-se în douã pãrti, una devastând Illyricum, alta Thracia. Atrocitãtile comise de ei întrec tot ce se aminteste despre hunii lui Attila. în 550, se îndreaptarã spre Tesa-lonic, dar Germanus, pe atunci la Sardica, îi înspãimântã si ei trecurã în Dalmatia. Apoi, primind întãririle noilor veniti, ei câstigarã o mare biruintã asupra Bizantului la Adrianopole, ajungând pânã la Zidul cel lung, dar furã urmãriti si pierdurã prada pe care o luaserã. Dupã alti doi ani nãvãlesc din nou, dar sunt alungati, scãpând peste Dunãre cu ajutorul gepizilor.

E preludiul ocupatiei teritoriale care va hotãrî istoria viitoare a Sud-estului european.

Cei mai puternici dintre barbarii de la frontiera Dunãrii erau gepizii, din Transilvania. lustinian luase Sir-mium de la ostrogoti, dar n-o putu pãstra si gepizii o cucerirã. Stabilindu-se în aceastã fortãreatã, ei ocupã o parte din Dacia Ripensis si fac nãvãliri în provinciile de la sud. lustinian le tãie subsidiile si cãutã o nouã metodã pentru a-i tine în frâu. O gãsi în rivalitatea unui alt popor german de Est, longobarzii, apãruti de curând la Dunãre. De mai mult de un veac ei îsi pãrãsiserã patria, aflatã la Elba de Jos (veniserã din Scandi-navia înainte de August), unde fuseserã vecini cu saxonii, cu care seamãnau în obiceiuri. Curând dupã

543

NICOLAE BANESCU

ce Odavakar îi cucerise pe rugi, longobarzii ocupaserã tãrile lor la nord de Noricum, dar rãmãseserã putin timp acolo; ei trecurã în câmpia dintre Tisa si Dunãre, în acest timp (sub împãratul Anastasios) erau tributari altui popor est-germanic, herulii, care luaserã parte la distrugerea imperiului hunic si în a doua jumãtate a veacului V se fixaserã la nord-vestul Ungariei, iar când ostrogotii pãrãsirã Pannonia, deveniserã o putere considerabilã si agresivã la Dunãrea de Sus. Mai târziu (507-512), bãtuti de longobarzi, aveau sã se despartã în douã, unii revenind în vechea lor patrie, Scandina-via, altii, primiti de gepizi în locurile lor, dar, pentru cã erau maltratati de acestia, cerurã locuri în imperiu. Cruzimea si rapacitatea de care dãdeau dovadã a determinat reprimarea lor de cãtre armata romanã. lustinian îi boteazã si le dã locuri lângã Singidunum, cu provincia Pannonia secunda (527-52S)236. Mai târziu, se scindeazã, o parte trec sub gepizi, alta rãmân fede-rati ai imperiului.

Aceasta era situatia când, pe la mijlocul secolului al Vl-lea, conflictul izbucneste între gepizi si longobarzi.

Longobarzii erau crestini încã de când se aflau sub jugul herulilor. lustinian le dãduse locuri în Noricum si Pannonia si le garantase o subventie ca federati237. Audoin era regele longobarzilor si Thorisin al gepizilor. Ambii trimiserã ambasadori la lustinian, primul cerând ajutor, al doilea sperând sã obtinã de la împãrat

236 Bury, op. cit., pp. 298-300.

237 Cf. Stein, Bas-Emp. II, 528; Prokopios, Bell. Goth. III, 33, 9-12, IV, 27. [Traducerea lui H. Mihãescu, op. cit., contine fragmentele la pag. 188 si 258.]

544
neutralitatea. lustinian decise sã-i ajute pe longobarzi si le trimite în primãvara lui 549 un corp de 10.000 de cãlãreti. Aceastã trupã întâlni un corp de heruli pe care îl birui, dar în acest timp, longobarzii si gepizii se împãcaserã. Rãzboiul lor era numai amânat238. Gepizii se temuserã de dusmanii lor, ajutati de la Constantino-pol, si îndatã încheiarã o aliantã cu kutrigurii239.

Acestia erau o ramurã a rasei hunice, ocupând stepele rusesti dintre Don si Nipru, si erau, probabil, strâns înruditi cu bulgarii sau onogundurii - descendentii hunilor lui Attila - care-si aveau locuintele în Basarabia. Erau un popor formidabil si lustinian luase demult precautii pentru a-i tine în frâu. Politica lui, la Dunãre, era sã se foloseascã de longobarzi împotriva gepizilor, iar în Scitia politica lui era sã foloseascã un alt popor hunic, pe utiguri, împotriva kutrigurilor. Uti-gurii trãiau dincolo de Don, la est de Marea Azovului, si lustinian cultiva prietenia lor cu daruri anuale240.

Când o armatã de 12.000 de kutriguri, instigati de gepizi, trecu Dunãrea si devasta tãrile ilirice, lustinian trimise îndatã un sol lui Sandichl241, regele utigurilor, cerându-i sã dovedeascã prietenia sa fatã de imperiu si sã nãvãleascã în tinutul vecinilor sãi. Sandichl împlini dorinta împãratului, trecu Donul, bãtu pe dusman si târî pe femei si copii în sclavie242. Când stirea ajunse

238 Ibidem, III, 34.

239 E. Stein, 532; Bell. Goth., IV, 18, 13, 14.

240 E. Stein, pp. 302-303.

241 Stein ortografiazã Sandilkh (v. p. 533, n. 1). [Prokopios, Bell. Goth., IV, 18, 23 si IV, 19, 8 si 11 (ed. Haury, p. 584, r. l, p. 586, r. 7 si p. 587, r. 7), dã forma Sandii]

242 Prokopios, Bella, IV, 18, 15-25. , ,

545
la Constantinopol, lustinian îl trimise pe unul dintre generalii sãi la kutriguri, care prãdau în provinciile din Balcani, sã-i informeze despre ceea ce s-a întâmplat la ei acasã si sã le ofere o sumã de bani pentru a pãrãsi teritoriul roman. Ei primirã si în întelegere fu stipulat cã, dacã-si vor gãsi tara ocupatã, sã se întoarcã si sã primeascã de la împãrat tinuturi în Thracia-4'. Curând dupã aceea, o altã bandã de 2000 kutriguri, cu femeile si copiii lor, sosirã ca fugari pe pãmânt roman. Ei erau condusi de Sinnion, care comandase în Africa pe auxiliarii huni, în luptele cu vandalii, ale lui Belisarie. împãratul le acordã un tinut în Thracia. Aceastã atitudine atâtã gelozia utigurilor si Sandichl trimise o ambasadã sã impute lui lustinian nedreptatea actiunii sale. Ei au fost îmblânziti prin mari daruri244. Data acestor evenimente e fixatã de Bury la 551245.

în anul urmãtor (552), rãzboiul amânat dintre lon-gobarzi si gepizi izbucneste. Gepizii cãutarã sã reînnoiascã vechea aliantã cu imperiul, si lustinian consimti, dar când longobarzii curând dupã aceea îi cerurã sã-si împlineascã obligatiile si sã le trimitã trupe în ajutor, el denuntã noul tratat cu gepizii sub pretextul cã au ajutat pe sclaveni sã treacã Dunãrea. Armata imperiului, condusã de Iustin si lustinian, nepotii împãratului, de armeanul Aratius si de herulul Suartuas Kamsaraka, verii pentru a ajuta longobarzilor fu abãtutã din drum pentru a reprima o revoltã în Ul-piana si n-a ajuns la destinatie. Numai trupele coman-

243 Ibidem, IV, 11, 18, 8-24, si 19, 5. 24< Ibidem, IV, 19, 6-22. 245 Bury, op, cit., 303, n. 2.

546

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

date de cumnatul regelui, Amalafridas, ajung si iau parte la luptã. Longobarzii câstigarã o victorie completã asupra gepizilor si Auduin (mai-iunie 552). anuntând stirea lui lustinian, îi imputã cã 1-a privat ele ajutorul pe care i-1 datora pentru trupele longobarde care sustinuserã recent armatele imperiale în Italia. Gepizii încheiarã apoi tratate de pace de perspectivã cu longobarzii si imperiul, iar pacea durã cât domni lustinian. Dupã moartea lui, vrãjmãsia dintre aceste clouã popoare germane izbucni iarãsi, si longobarzii, ajutati de alti aliati, sterserã numele gepizilor de pe harta politicã a Europei246.

în câtiva ani, kutrigurii se refãcurã dupã înfrângerea suferitã din partea utigurilor vecini si în iarna 558-559, sub un sef numit Zabergan, o armatã trecu Dunãrea înghetatã si avanseazã fãrã împotrivire prin Scitia si Moesia, intrând în Thracia. Aceste provincii par sã fi fost lipsite cu totul de trupe, în Thracia, Zabergan îsi împãrti armata în trei: una trimisã în Grecia sã prade, a doua în Chersonesul tracic, a treia, 7.000 cãlãri, porneste sub Zabergan cãtre Constantinopol.

Atrocitãtile comise de aceastã a treia bandã sunt descrise de un contemporan, Agathias. Ei se asezarã în lagãr la Melantias, un sat pe Athyras, care se varsã în Propontis. La Constantinopol, locuitorii intrarã în panicã. Nobilii tremurau în casele lor, împãratul era

246 Bury, op. cit,, II, pp. 298-304. [T. Lounghis, Les ambassades byzantines..., Athena, 1980; Idem, H (3-uqavTivfi K-opmpxta

... 395-1071, Athena, 1989; K. Chrestou, Byzanz und die Langobarden . . . 500-680, Athena, 1991.]

547
alarmat pe tronul sãu. Toate tezaurele bisericilor dintre Euxin si Cornul de Aur furã aduse în oras sau trecute în Asia, peste Bosfor, în aceastã criticã situatie, lustinian fãcu apel la bãtrânul Belisarie, sã salveze capitala. Cu toatã vârsta sa înaintatã, Belisarie se dovedi marele tactician de odinioarã. El adunã câteva mii de oameni din militia citadinã si din veteranii care luptaserã cu el în Italia, iesi din oras si-si asezã tabãra la satul Chettus, la câtiva kilometri de zidul lui Theodosios. tãranii din Thracia, refugiati în Constantinopol, însoteau armata, fiind întrebuintati la întãrirea lagãrului si la înselarea inamicului asupra fortelor reale ale bizantinilor; au fost aprinse focuri în câmpie, pentru ca hunii sã creadã cã sunt multi. Zabergan se aruncã la luptã cu 2.000 de cãlãreti alesi; Belisarie îsi asezã trupa de luptã, iar planul sãu tactic îi atrase pe huni în cursã. 300 de cãlãreti alesi se aruncarã dintr-o vale pã-duroasã în flancul lor, Belisarie atacã din front si îi încurcã, fãcându-i sã creadã cã armata e mare. Ei intrarã în panicã si fugirã; 400 au pierit, în vreme ce nici un roman n-a fost rãnit serios247. Lagãrul fu pãrãsit imediat si kutrigurii fugirã mereu, crezând cã sunt urmãriti, lustinian, gelos pe victoria lui Belisarie, îl rechemã la Constantinopol. Unindu-se cu banda ce se întorcea din Chersones, Zabergan pustii Thracia încã 4 luni. Soarta hunilor din Chersonesul tracic nu fu mai fericitã. Neputând face spãrturã în marele val care închidea peninsula, Zabergan puse sã se construiascã bãrci, îmbarcã oameni la Aenos (lângã gura râului Hebrus) ca sã debarce pe coasta sud-vesticã a Chersonesului.

Finlay, op. cit., l, 257.

548
Germanus, un ofiter brav, simti, aruncã asupra lor 20 de corãbii cu oameni înarmati si flota barbarã fu nimicitã: nici unul nu scãpã. Câti puturã scãpa de la întãri-turi, respinsi, se unirã cu Zabergan. Banda trimisã în Grecia nu putu face nimic, neputând trece de Termo-pyle, unde a fost respinsã de garnizoanã.

lustinian a rãscumpãrat captivii contra unei sume mari de bani si kutrigurii trecurã înapoi Dunãrea. Apoi, împãratul le întinse o cursã pentru a-i nimici. Scrise lui Sandichl (Sandilkh) cã intrând în Thracia, kutrigurii au luat tot aurul destinat utrigurilor si îl îndemnã sã se arunce, deci, asupra lor, dacã sunt într-adevãr amicii imperiului, si sã ia si ce li se datoreazã. Totodatã, îi amenintã cã, dacã îi va lãsa nepedepsiti, împãratul va transfera amicitia sa kutrigurilor. siretenia a prins, Sandichl se aruncã asupra vecinilor sãi si ostilitãtile neîncetate dintre aceste douã popoare le-au mistuit energia.

Prokopios si Agathias îi prezintã pe kutriguri si utiguri drept triburi ale hunilor. Kutrigurii sunt înruditi cu bulgarii - dar acestia din urmã nu trebuie confundati cu bulgarii care au trecut Dunãrea în Moesia în secolul al VH-lea si au întemeiat statul bulgar248. Bulgarii din vremea lui lustinian poartã si numele de uno-gunduri. Ei s-au luptat cu Theodoric si au nãvãlit adeseori în Peninsula Balcanicã în vremea domniei lui Anastasius249.

Pericolul hun a fost resimtit si în Crimeea. Orasele Cherson si Bosporos jucau acolo un mare rol in co-

248 Cf. si J. Bury.

249 Ed. de Boor, p. 24; J. Bury, Appendix la voi. IV din ed. lui Gibbon, nota 16.

549

NICOLAE BANESCU

mertul imperiului cu barbarii din acele pãrti. Hunii acaparaserã cea mai mare parte a peninsulei si amenintau posesiunile imperiului. Acolo, în munti, erau si gotii, resturile marii migratii germanice. lustinian a construit mai multe forturi si un lung zid ale cãrui urme se vãd. Acest sistem de fortificatii a înlãturat primejdia bunicã în posesiunile bizantine si în colonia gotilor.

d. Apãrarea imperiului. Una dintre preocupãrile necontenite ale lui lustinian a fost aceea de a-si asigura fruntariile imperiului împotriva acestor nãvãliri care se înteteau din ce în ce mai mult. Cum aratã Ch. Diehl, trei mãsuri erau menite a desãvârsi aceastã operã defensivã a imperiului:

1) alcãtuirea de comandamente mari;

2) crearea unor teritorii militare la frontiere;

3) construirea unui mare numãr de citadele, grupate într-un sistem nou, menit a asigura apãrarea tãrii250.

Din veacul al V-lea imperiul se împãrtea, din punct de vedere militar, în câteva comandamente mari, încredintate acelor magistri militum, pe care adesea i-am întâlnit.

în Europa, erau un magister militum per Illyricum si unul per Thraciam, la care se adãugau magistri militum praesentales, care rezidau la Constantinopol si exercitau puterea lor într-o largã zonã în jurul Con-stantinopolului, însãrcinati în particular cu apãrarea zidului lung ridicat de Anastasios între Marea Neagrã si Marmara.

' Vezi Justinien, p. 244 si urm.

550
lustinian pãstrã aceste circumscriptii teritoriale, la care se pare cã adãugã un comandament nou, cuprinzând Moesia si Scitia: în texte, cel putin, se întâlneste adesea un magister militum al Moesiei.