Implications for the development

Folclor literar românec. 
Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 
1964. p. 139.
5 Cf. Bogdan Petriceicu Hașdeu, vol. II, 
Scrieri Alese, 
București, 1973, p. 155.
6 
Bogdan Petriceicu Hașdeu. 
Doina. Originea poesiei populare la Români, 
p. 400.
7
Tiberiu Brediceanu, 
170 Melodii populare românești din Maramureș (1910)
, București: ESPLA, 1957, 
p. 5.
8
Béla Bartók, 
Însemnări asupra cântecului popular românesc (cu prefaţă de Zeno Vancea)
. Revai 
Lexicon, vol. Suplimentar, 1935, p. 140; apud Emilia Comişel, 
Genurile muzicii populare româneşti. 
Doina
, in: Studii de muzicologie. Vol. V. Bucureşti: Ed. Muzicală, 1969, p. 85.

---

Patrimoniul cultural de ieri: implicații în dezvoltarea societății durabile de mâine
~ 196 ~
dată”
9
. Aceste afirmații sunt susţinute cu referire la „Hora Lungă”, care substituie termenul de 
„Doină” în regiunea Maramureș. Béla Bartók confirmă caracterul neocazional al acestei specii 
prin următoarele afirmaţii: „melodiile propriu-zise, care se cântă fără vre-un prilej deosebit, atât 
pe texte lirice cât și pe texte de baladă”
10
. Aceste relatări apar drept urmare a investigaţiilor efec-
tuate în Maramureș și Ugogea cât și în regiunile apropiate de la sudul acestora. În timpul unei 
vizite la Arhiva de folclor a Societăţii Compozitorilor Români, Bartók declară: „cel mai vechi stil 
melodic al Olteniei, Munteniei, Moldovei precum și al Maramureșului și Ugogei este acest cântec 
lung, acest stil nu are nici o legătură cu stilul pentatonic maghiar, și că, totuși spre o obârșie sud-
estică (perso-arabă)”.
În procesul de percepere și apreciere a doinei compozitorul, criticul muzical, etnomuzicolo-
gul și folcloristul Constantin Brăiloiu lărgește spaţiu de studiu, vastitatea căruia cuprinde întreg 
teritoriul etnico-cultural românesc. Savantul are în uz termenul de 
cântec
drept unul comun 
pentru amândouă specii lirice, el descrie structurile formale, intonaţiile, emisia vocală, elemen-
tele muzicale, formulele ritmico-melodice și subliniază originea acestora chiar în structura psi-
ho-fizică a omului astfel exclude ideea unor împrumuturi majore și înscrie Doina-fond muzical 
ancestral. Acest fapt se întâmplă până în 1930 când susţine o comunicare la Sorbona la 4 noiem-
brie, în care spune: „Se știe că Doina propriu-zisă este altceva decât cântecul; nu este o melodie 
strofică, ci o melodie fără arhitectură precisă, pe care cântăreţul o construiește singur în timpul 
cântării, cu alte cuvinte, pe care o improvizează, servindu-se de câteva elemente proprii acestui 
stil: o notă ţinută sau un portament, apoi o parte ornamentată care se învârtește în jurul aceluiaţi 
sunet și, în sfârșit , o finală repetată. Din când în când intervine un sunet gutural, produs printr-
o lovitură de glotă, un fel de hohotit, o alunecare la o înalţime nederminată sau un pasaj vorbit. 
Stilul său muzical arată o influenţă orientală, dar nu un împrumut”
11
.
Ilarion Cocișiu în urma investigațiilor de teren complementează valoros referitor la stadiul de 
conservare a speciei ,acesta atestă coeziunea proprie stilului Doinei la est și la vest de Carpați în 
acest sens avem și relevările lui Bartók care pune în lumină unitatea de stil și de formă a „cânte-
cului lung” în spaţiul carpato-dunărean. 
Tot în 1934, Sabin Drăgoi afirmă: „Doinele au în mare parte mișcarea neregulată (rubato) 
capricioasă se aplică la diferite texte după împrejurări (individuae sufleteșt)i nu se Grupează 
versurile în strofe ci se repetă neregulat și se deosebesc (se abat) mai mult de la regularitatea 
muzicii culte și a muzicii poporale a altor neamuri
12
. Conform părerii acestuia, distingem două 
categorii ale doinei :