Emlékkönyv Imreh István születésének nyolcvanadik évfordulójára Megjelent a Gróf Mikó Imre Alapítvány, a História Alapítvány, a Magyar Tudományos Akadémia

Felhasznált válogatott irodalomjegyzék

Balogh István: Hajdúság. Bp 1969

Benda Kálmán: Bocskai István. Bp é. n.

Benda Kálmán: A Bocskai-kori hajdúság összetétele és társadalmi törekvései. In: A hajdúk a magyar történelemben. Szerk. Módy György. Debrecen 1969. 24–37.

Benda Kálmán: A Bocskai-szabadságharc. Bp 1955

Béres András–Módy György: A hajdúság történetének és néprajzának irodalma. Debrecen 1956

Császár Edit: A hajdúság kialakulása és fejlődése. Debrecen 1932

Dankó Imre: A dél-dunántúli baranyai hajdúság. Klny. Pécs 1960. 97–103.

Dankó Imre: A Sajó- és Hernádmelléki hajdútelepek. Sárospatak 1955

Gyimesi Sándor: A városok a feudalizmusból a kapitalizmusba való átmenet időszakában. Bp 1975

Köpeczi Béla (szerk.): Erdély története. I–III. Bp 1986

Makkai László: A kuruc nemzeti összefogás előzményei. Bp 1956

Nagy László: A Bocskai-szabadságharc katonai története. Bp 1961

Nagy László: Hajdúvitézek. Bp 1983

Rácz István: A hajdúk a XVII. században. Debrecen 1969

Rácz István: Hajdúvárosi végrendeletek és osztálylevelek. In: Hajdú-Bihar Megyei Levéltár Évkönyve XII. Debrecen 1985. 135–156.

Rácz István: A hajdúvárosi nemesek a rendi korszak végén. In: Hajdú-Bihar Megyei Levéltár Évkönyve IX. Debrecen 1982. 17–26.

Rácz István: Városlakó nemesek az Alföldön 1541–1848 között. Bp 1988.

Szabó István: A hajdúk 1514-ben. = Sz 1950. 178–198.

Szabó István: A hajdúság kialakulása. Debrecen 1956

Szendrey István: Hajdú szabadságlevelek. Debrecen 1971

Takáts Sándor: Kísérletek a magyar haderő feloszlatására 1671–1702.= Sz 1904. 9–13, 115–119.

Takáts Sándor: A magyar gyalogság megalakulása. Bp 1908

Varga János: Jobbágyrendszer a magyarországi feudalizmus kései századaiban 1556–1767. Bp 1969

R. Várkonyi Ágnes (szerk.): Magyarország története 1526–1686. I–II. Bp 1985

Zimányi Vera: Adatok a dunántúli hajdúk történetéhez. = Sz 1960. 1–3. sz. 286–302.

Simion Retegan

Domeniul mitropoliei Blajului la mijlocul

secolului al XIX-lea

În istoriografia transilvăneană există câteva studii documentate privind constitutivul şi funcţionalitatea unor latifundii nobiliare, ecleziastice, fiscale, în perioada de dinainte de 1848, dar s-a scris foarte puţin despre evoluţia acestor unităţi de producţie în epoca modernă. Cu deosebire este slab cunoscută perioada de ruptură de la mijlocul secolului al XIX-lea, când abolirea muncii iobăgeşti, pierderea dijmelor, sistarea vechii imunităţi fiscale nobiliare, noul statut juridic al proprietăţii, fluctuaţiile pieţii modifică mult modul de exploatare a marilor proprietăţi funciare. Este perioada în care, pe făgaşe mai vechi, se fixează definitiv sau încep să se articuleze noile repere ale agriculturii de piaţă: munca salariată, modernizarea utilajului, transformarea tehnicilor agricole, cultura continuă, revoluţionarea zootehniei, delimitarea riguroasă a proprietăţilor prin cadastru, prin segregarea posesiunilor comune a pădurilor şi păşunilor etc. Cum se porneşte la drum, după schimbările pe care le aduce cu sine revoluţia, după marile ravagii ale războiului civil, care au afectat atât de grav marile proprietăţi, este o temă care merită într-adevăr atenţie.

Din această perspectivă găsim informaţiile care ni s-au păstrat asupra domeniului mitropoliei unite a Blajului, pline de interes. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre una dintre cele mai întinse proprietăţi funciare ecleziastice din Transilvania, a doua ca mărime după cea a episcopiei romano-catolice a Albei Iulii, prima între puţinele latifundii româneşti existente în această vreme. Continuăm, totodată, astfel, investigaţiile mai recente care s-au făcut asupra domeniului blăjean pentru mijlocul secolului al XVIII-lea¹³⁵².

În esenţă, este vorba despre două voluminoase dosare de inventar ale domeniului, cel din 1851, păstrat la Budapesta în arhiva Guberniului Transilvănean¹³⁵³, prin care activele şi pasivele acestuia sunt preluate de noul episcop Alexandru Sterca Şuluţiu şi cel din 1869, când domeniul trece în mâinile succesorului său, Ioan Vancea, acesta din urmă păstrat azi la Alba Iulia¹³⁵⁴. Le adăugăm o serie de alte informaţii din marele fond arhivistic al Blajului precum şi unele date edite. Primele privesc constitutivul domeniului, celelalte – rămăşiţe disparate ale arhivei propriu-zise domeniale – se referă la funcţionalitatea şi rentabilitatea lui. Nu este o informaţie strict contabilă şi continuativă, dar nici una strict narativă şi cu atât mai puţin livrescă. Prizonier, ca orice istoric, al surselor, prezint în cele ce urmează ceea ce s-a păstrat din ceea ce s-a consemnat.

Marele domeniu episcopal, din 1853 mitropolitan, al Blajului fiinţa, la mijlocul secolului al XIX-lea, ca o unitate deosebită de domeniul mai mic al Gimnaziului (Fondul basilitan), aflat în administraţia Capitlului şi doar arendat de episcopii Bob, Lemeni, Şuluţiu¹³⁵⁵. Celui dintâi îi aparţineau, până la revoluţie, 1512 sesii iobăgeşti în localităţile: Blaj-Oraş, Blaj-Sat, Ciufud, Cergăul Mare, Mănărade, Spătac, Tiur, Vesa (comitatul Alba de Jos), Iclod, Pănade, Petrisat, Săncel, Spini şi Lona (comitatul Târnava). Ele totalizau 9778 jugăre şi 122 stânjeni, iar robotele prestate de către deţinătorii lor urmau să fie răscumpărate de stat cu 214 501 fl.¹³⁵⁶, sumă care, luându-se în calcul şi despăgubirea zeciuielilor, aproape se va dubla¹³⁵⁷.

Ceea ce rămâne după revoluţie în proprietatea exclusivă a episcopiei blăjene, ca şi în cazul tuturor celorlalte latifundii, vor fi pământurile alodiale: grădini, arabile, fânaţe, vii, precum şi o parte a păşunilor şi pădurilor folosite până la revoluţie în comun cu foştii supuşi. Asupra acestor pământuri, inventarul din februarie 1851 oferă, din păcate, doar informaţii parţiale. Se conscriu acum amănunţit, la active, toate edificiile domeniale, toate bunurile imobile şi mobile existente, inclusiv pomii fructiferi ai livezii şi copacii incintei rezidenţiale, toate sursele de venituri: cârciumi, poduri cu vamă, mori, toate taxele urbariale cuvenite episcopului de la cei care foloseau grădini alodiale, dar la capitolul pământuri se au în vedere doar arabilele cu semănături de toamnă, singurele în care se făcuse în acel moment o investiţie. Acestea totalizau 294 mierţe de semănătură, dintre care 269 cu grâu amestecat cu secară, 17 cu grâu curat şi 8 cu ovăz¹³⁵⁸. Din măsurătorile cadastrale ulterioare ştim, însă, că domeniul poseda 2979 jugăre din care 578 jugăre pământ arabil, 27 jugăre grădini, 19 jugăre vii, 299 jugăre fânaţ, 338 jugăre păşune, 1494 jugăre pădure şi 234 jugăre neproductiv¹³⁵⁹.

Între cele 11 lungi liste de active şi de pasive, întocmite în februarie 1851 (sunt cuprinse aici, în liste aparte şi bunurile gimnaziale-mănăstireşti, precum şi cele ale Seminarului), informaţii preţioase, atât pentru istoria domeniului, cât şi pentru cea a localităţii, furnizează conscrierea taxaliştilor domeniali, cu taxele ecestora pe anul 1850, cu ceea ce plătiseră, cu ceea ce ei mai datorau încă. Deoarece opidul propriu-zis s-a constituit, cum se ştie, prin colonizări, numărul familiilor de taxalişti – oameni care îşi aveau casele pe grădini alodiale – este mare: 141 în Blaj, 6 în Şona, câte 4 în Spini şi Mănărade, câte unul în Iclod şi Sâncel. Taxele lor urbariale variind la Blaj între 12,30 fl. şi 2,50 fl., se ridicau la 799,47 fl. din care fuseseră plătiţi până atunci 726,8 fl. În această categorie se înscrie şi aşa-numitul Fundus canonicae, împărţit în 7 locuri de casă pe care se găseau locuinţele celor 6 canonici şi cea a prepozitului capitular (poziţiile 92–98, conscrise patru cu 8,20 fl., două cu câte 6,15 fl. şi una cu 12,30 fl.)¹³⁶⁰.

Date interesante prezintă, de asemenea, lista regaliilor domeniale, mai precis conscrierea arendatorilor, cârciumarilor, podurilor, morilor. Sunt menţionate cârciuma mare, cea de jos, cea de mijloc şi cea nouă din Blaj, cârciumile din Pănade, Ciufud, Mănărade, Veza şi Petrisat, podurile din Blaj, Pănade şi Mănărade, morile din Mănărade şi Petrisat (aceasta din urmă a Gimnaziului), fiecare cu ustensilele lor. La acest capitol conscriptorii totalizează, socotindu-se şi anul 1851, suma de 1775 fl.

În ceea ce priveşte clădirile, operaţia de inventariere începe cu descrierea etaj de etaj, cameră de cameră, a stării castelului, renovat din temelii de Lemeni. Le continuă cu edificiul cu parter şi etaj, în care se găsea tipografia şi locuinţa propriu-zisă a prelatului, cu clădirile ridicate de acelaşi episcop (o clădire încăpătoare de locuit şi un mare grânar de piatră), cu acareturile economice (grajdul pentru vaci, cel pentru vite – afectat în timpul revoluţiei – fierăria), cu locuinţa contabilului domenial şi casa grădinarului, aflate toate împreună cu grădina şi livada, pe un perimetru în mărime de 12 jugăre 1376 stânjeni. În continuare sunt descrise cârciumile din Blaj şi măcelăria, cărora le urmează clădirile utilitare: hambare, grajduri, staule, adăposturi aflate în locul numit „Şura din Sus”, pentru a se încheia enumerarea cu descrierea curiilor domeniale din Mănărade şi Cergăul Mare (aceasta din urmă ridicată de Lemeni), fiecare cu acareturile sale, cu celelalte cârciumi, poduri şi mori.

Toate aceste bunuri se găseau, începănd din noiembrie 1848, de la suspendarea de către generalul Puchner a lui Ioan Lemeni, în Administrarea Fiscului. Ele revin noului episcop Alexandru Sterca Şuluţiu din ziua depunerii jurământului său în faţa împăratului, la 28 noiembrie 1850. Deoarece acesta va rămâne la Viena până la sfârşitul lunii februarie 1851, preluarea domeniului în zilele de 14–20 februarie, s-a făcut prin împuterniciţii săi, canonicii Vasile Raţiu şi Ştefan Boer. Din partea Guvernământului Militar şi Civil au fost desemnaţi în calitate de comisari camerali funcţionarii montanistici Johann Farkas (rudă prin alianţă a lui Şuluţiu) şi Josef Hintz.

Cum administrează noul prelat patrimoniul funciar episcopesc?

Încă din primele zile ale numirii sale, Şuluţiu, preocupat de la început de planul înjghebării – după marele model al lui Bob, întemeietorul Capitlului – a unei mari fundaţii, de anvergură naţională, a acordat problemelor sale materiale o atenţie pe cât de stăruitoare pe atât de fructuoasă. Iată-l chiar la Viena scriind în această privinţă Capitlului din Blaj (unde numeşte ca vicar al său pe Constantin Alutan), Guvernământului Militar şi Civil al Transilvaniei, ministrului de finanţe, ministrului de interne Alexander von Bach, împăratului¹³⁶¹. La început, luat de valul primului entuziasm, presat de atâtea intrigante necesităţi, terorizat de gândul de a intra cu mâinile goale în sărăcăciosul târg al Blajului, jefuit în februarie 1849, îngrijorat de precaritatea veniturilor din agricultură, poate şi rău sfătuit, oferă el însuşi Fiscului domeniul episcopial în schimbul unei remuneraţii anuale de 12 000 fl. şi a domeniului fiscal vecin, al Cricăului, drept compensaţie pentru pierderea prestaţiilor iobăgeşti¹³⁶². Renunţând la acest plan, în urma obiecţiilor oficiale care i se fac şi a protestelor delegaţilor români în frunte cu Bărnuţiu¹³⁶³, stăruie peste tot, cu o energie care uimeşte, pentru acordarea de către stat a unei subvenţii băneşti spre a putea face faţă cheltuielilor urgente pe care le reclamau catedrala, reşedinţa, domeniul. Tot ce va primi la Viena va fi, cu titlul de împrumut, suma de 5000 fl¹³⁶⁴.

Concomitent cu aceste demersuri vieneze, episcopul, aflat într-o neîntreruptă comunicare cu Blajul, se decide să preia odată cu domeniul episcopal şi pe cele ale Gimnaziului şi Seminariului, îşi desemnează împuterniciţii, angajează un nou administrator domenial¹³⁶⁵, tocmeşte un grădinar¹³⁶⁶, intervine la Tezaurariatul transilvănean să i se acorde, potrivit uzului, ceea ce se numea Fructus pendentes – fondus instructi, fond intercalar, gratuit de pornire¹³⁶⁷ –, se informează febril asupra condiţiilor celor mai avantajoase de exploatare a domeniului. Cum ar fi mai bine – întreabă, încă în noiembrie 1850, episcopul pe vicarul său – să dea arabilele, fânaţele, viile alodiale în parte ţăranilor sau să le cultive în regie proprie? Dacă s-ar hotărî să le lucreze el de câte pluguri, care, lucrători ar avea nevoie? La fel, dacă s-ar hatărî să nu dea cârciumile în arendă ci să le ţină el, de câte ferii de vin şi de vinars ar fi lipsă? Produc, oare, viile domeniale atâta încât să fie suficient şi pentru curtea episcopală şi pentru cârciumi? etc.¹³⁶⁸

În lipsa animalelor de lucru, a utilajului, a banilor pentru plata lucrătorilor se va recurge, cel puţin pentru anul 1851, în ceea ce priveşte pământurile alodiale, la munca în parte. Ca în cele mai multe părţi ale ţării, la porumb, care reclamă mai multă muncă, 2/3 revin ţăranului, 1/3 proprietarului; la fân, 2/5 ia lucrătorul, 3/5 stăpânul; la grâu-secară, jumătate-jumătate. Contribuie la această decizie şi pagubele suferite în anii 1848–1849, chiar dacă pe domeniu, potrivit inventarului, ele n-au fost atât de mari cum se plânge episcopul. Alte acte vorbesc despre atacarea pădurilor episcopale şi despre ocuparea unor pământuri alodiale la Cut, unde domeniul Seminariului a fost dat în arendă pe 6 ani comunităţii săteşti¹³⁶⁹. În orice caz, darea în parte a pământului a estompat pentru episcop impactul marilor pierderi provocate de inundaţiile catastrofale din vara anului 1851. Este vara când, în toată Transilvania, apele s-au revărsat „din deal în deal”, ducând cu ele case, biserici, mori, animale, înnămolind grădini, ogoare, fânaţe, rupând poduri, iazuri, drumuri. La Blaj, în afara pagubelor provocate culturilor, au fost distruse din temelii moara cu 4 pietre a Gimnaziului¹³⁷⁰, 2 poduri pe Târnava Mare (Blaj şi Mănărade), podul de la Pănade pe Târnava Mică. Un al doilea pod de la Blaj pe aceeaşi apă, rămas parţial în picioare, a devenit cu totul impracticabil, deoarece albia râului s-a mutat cu totul ¹³⁷¹. La toate aceste patru poduri, lângă care se ridicau crâşmele domeniale, arendate laolaltă unele cu altele, se percepea vamă pentru trecerea vitelor, cailor, carelor. Refacerea lor, se plănge episcopul, în decembrie 1851, ar costa 50–61 000 fl.¹³⁷²

Sosit la Blaj abia în septembrie 1851, Şuluţiu începe exploatarea în regie proprie a domeniului abia din 1852. E anul când arendează şi posesiunile Gimnaziului, când, cum scrie în testamentul său din 1866, ia un împrumut de 21 000 fl. de la Erariu şi altul de 8000 fl. de la Capitlu, cu care achiziţionează odăjdiile şi obiectele de cult necesare catedralei, jefuite în februarie 1849, când arhiva episcopală, biblioteca Seminariului, tipografia au fost duse la Turda, dar face mari investiţii în animale, unelte (pluguri, care, grape), clădiri¹³⁷³, când primeşte, în preajma vizitei împăratului în Transilvania, o gratificaţie de 5000 fl.¹³⁷⁴ Tot acum se construieşte, citim în acelaşi testament, şi „podul cel grandios” de pe Târnava Mare care aducea singur o arendă anuală de 1000 fl.

Toate aceste investiţii s-au dovedit de bun augur deoarece marea concentrare de trupe din Transilvania, prilejuită de războiul crimeic, de ocuparea Principatelor Române, a creat o conjunctură foarte favorabilă pentru produsele agricole de care episcopul, spre deosebire de cei mai mulţi nobili cu moşiile arendate pe câte 3 sau 6 ani, a profitat cât a putut, chiar dacă administratorul lui nu s-a dovedit foarte priceput.

Deşi episcopul, obligat să călătorească des la Viena, obişnuit să se plângă cu orice ocazie, acuză mereu precaritatea resurselor sale materiale, cerând adesea ajutoare şi sporuri de la Guvernământ, el a putut face faţă astfel cu succes marelui împrumut de stat, aşa-zis naţional, din 1854 precum şi poverii festivităţii instalării sale ca mitropolit în 28 octombrie 1855, cu participarea nunţiului apostolic vienez, a guvernatorului Schwarzenberg, a unui mare număr de persoane oficiale ecleziastice, militare, civile, a unui mare număr de oameni de rând.

Planul unor ameliorări ale producţiei, atât de profitabile în conjunctura războiului îl face pe Şuluţiu să angajeze, în 1856, la Cluj, un nou administrator (în persoana lui Csákai László), cu care se tocmeşte la sânge pentru cuantumul şi calitatea produselor care intrau în remuneraţia acestuia: cât grâu amestecat (singurul cultivat la Blaj), cât ovăz, cât vinars, câţi porci îngrăşaţi, câţi cai şi câte vite proprii să poată ţine în grajdurile şi pe păşunea domenială, căte lemne de foc i se cuvine etc. Condiţia pe care o accentuează stăruitor episcopul este aceea ca noul venit să se îngrijească să semene mai multe cereale, să producă grâu curat, să cultive legume, să fiarbă vinars, să înmulţească numărul oilor şi porcilor, să crească la toate grajdurile şi şurile domeniale orătănii. Dacă va dovedi strădanie – scrie Şuluţiu din Viena – va şti la rându-i să-i arate că serveşte unui stăpân care apreciază aşa cum se cuvine priceperea şi fidelitatea¹³⁷⁵. În mod cert, apreciem noi, un stăpân care se interesează personal de tot ce se întâmplă într-ale economiei, care ţine totul sub ochi. Când este la Viena, canonicul Raţiu, ale cărui rigori au declanşat procesul lemenian şi care, ciudat pare să-i fie cel mai apropiat, îl informează amănunţit despre starea holdelor, rodul viilor, mersul vremii, evoluţia unor construcţii, locul cazării şi felul tratării unor persoane oficiale sosite la Blaj în lipsa sa etc.

De acest moment favorabil al mijlocului deceniului al VI-lea, pare să se lege o lungă serie de contracte individuale, dar mai ales colective, cu satele Ciufud, Tiur şi Sâncel, pentru efectuarea, în schimbul unor drepturi şi beneficii, a unor zile de lucru pe domeniu. Ciufudul, de exemplu, se obligă în 1856 şi 1857 să presteze 60 de zile de muncă pentru dreptul fierarului său de a face cărbuni de două ori pe săptămână, în pădurea episcopală¹³⁷⁶. Ceea ce, alături de ponderea mare a fânaţelor, dovedeşte că se practicau în general modalităţi tradiţionale de producţie, departe de minunile unei agriculturi moderne, de tip occidental. S-ar fi putut pe această cale, scriu contemporanii, să se dubleze veniturile dar prelatul blăjean nu avea nici fondurile, nici pregătirea şi nici chiar timpul necesar. Putea, într-adevăr, Şuluţiu, la cei 60 de ani ai săi, şubrezit de zbaterea unei vieţi care şi-a refuzat sistematic menajamentul, prelatul care în anii absolutismului s-a angajat cu toate puterile pentru biserica sa, protagonistul politic al marii ascensiuni politice româneşti dintre 1861–1865, cărturarul – mai mult istoric decât teolog teoretician – care a lăsat în urma sa o operă manuscrisă remarcabilă¹³⁷⁷, şi o interesantă bibliotecă¹³⁷⁸, omul care s-a dăruit tuturor acestor cauze cu uitare de sine frizând uneori temeritatea, să devină agentul unei asemena transformări?

Tot în acest timp, Capitlul reluând domeniul Cut al Seminariului blăjean (207 jugăre arabil în asolament trienal, 88 jugăre în cultură continuă, 132 jugăre fânaţ, 9 jugăre vie şi 125 pădure), dat în arendă comunităţii săteşti de acolo, începe procesul pentru redobândirea unor pământuri urbariale ocupate de ţărani¹³⁷⁹ şi dă publicităţii anunţul de arendare¹³⁸⁰.

Deşi după terminarea războiului oriental preţurile agricole se prăbuşesc, deşi în 1857 mitropolitul cere suplimentarea retribuţiei sale bugetare¹³⁸¹, prelatul din Blaj, cu stilul său de viaţă auster sau chiar ascetic, nu mult deosebit de felul cum a trăit ca vicar în Şimleul Silvaniei, îşi poate permite să ofere statului, în 1859, în timpul războiului cu Franţa şi Sardinia¹³⁸², o sumă apreciabilă, să facă în interesul bisericii şi naţiunii sale alte trei lungi călătorii la Viena, să nu intre în capitalul iniţial al obligaţiunilor urbariale de răscumpărare a prestaţiilor iobăgeşti¹³⁸³, mulţumindu-se cu dobânzile lui. Reuşeşte în felul acesta să achiziţioneze, în aprilie 1861, de la contesa Marko-Pejácsevich n. Bethlen Hermina, domeniul Spring (282 jugăre arabil, 128 jugăre fânaţ, 14 jugăre vie, 333 jugăre pădure, cu un venit cadastral de 2698 fl.¹³⁸⁴), cu 96 000 fl. în obligaţiuni urbariale – cu o pierdere de 30% – ceea ce însemna 57 000 fl. m. c.¹³⁸⁵ Acest latifundiu, înzestrat de Şuluţiu în anii următori va constitui, împreună un capital de 130 000 fl. în obligaţiuni urbariale, potrivit literelor sale fundaţionale, din 23 aprilie 1861¹³⁸⁶, masa marii sale fundaţii de burse şcolare pentru tinerii greco-catolici, fundaţie care dispunea în 1870 de un activ de 250 000 fl.¹³⁸⁷

Ultimii ani ai păstoririi lui Şuluţiu, 1864–1867, au avut un caracter nefast, deopotrivă pentru travaliul său bisericesc şi politic, ca şi pentru chivernisirea sa, afectată de mai mulţi ani răi cu recolte foarte slabe. Şirul lor începe cu inundaţiile devastatoare din vara anului 1864, în urma cărora domeniul suferă pagube în culturi de peste 11 000 fl. (870 fl. la semănături şi 10 222 fl. la fânaţe), este rupt podul de pe Târnava Mare, sunt spălate canalele morilor de la Mănărade şi Petrisat, cu pierderi de peste 42 000 fl.¹³⁸⁸

În acest an domeniul avea, pe lângă provizorul, „raţionistul” şi servitorii casnici, alţi 45 de lucrători cu simbrie pentru care se plătea anual 5400 fl. Se mai plăteau pentru lucrătorii ocazionali în timpul vârfurilor de lucru şi pentru unelte 4500 fl.¹³⁸⁹ iar impozitele directe, indirecte şi pe venit („equivalentul”) erau de 4578, ceea ce ridică cheltuielile anuale la 14 478 fl. Ştim, de asemenea, că în vara acestui an s-au recoltat pe domeniu 800 de clăi de grâu, din care jumătate s-au secerat cu datornicii curţii, jumătate s-au secerat pe bani.

Cât era atunci venitul domeniului?

În lipsa unui bilanţ anual, pe care mitropolitul nu avea nici obligaţia nici interesul de a-l face public, reproducem aprecierile generale pe care Bariţiu, mereu foarte interesat şi bine informat despre treburile Blajului, le face în 1865, cărora le adăugăm câteva analogii. Venitul domeniului – spune Bariţiu – întotdeauna dependent de mersul vremii, de conjunctura pieţii, de abilitatea managerială – este în anii normali, cu recolte mijlocii, după unii de cca. 5000 fl., după alţii de cca. 10 000 fl. Ceea ce, continuă el, nu este mult chiar având în vedere simplitatea stilului de viaţă al titularului său, remuneraţia sa bugetară anuală de 15 000 fl., venitul din obligaţiunile urbariale, taxe, dispense etc. în comparaţia cu cheltuielile obligatorii ale curţii mitropolitane, cu veniturile prelatului vecin, romano-catolic, din Alba Iulia, cu cele ale episcopilor din Ungaria¹³⁹⁰. Mitropolitul, mai spune Bariţiu, a avut şi ghinionul să dea peste administratori, când nepricepuţi, când indolenţi, când incorecţi. Menţionăm aici că la donarea sa în 1738, înainte de împărţirea sa cu călugării basilitani, înainte de marea devalorizare din 1811, domeniul avea un venit de 3000 fl.¹³⁹¹, că domeniul gimnazial (mănăstiresc) blăjean a avut în 1852 un beneficiu de 2496 fl.¹³⁹² că Springul înscris în cadastru cu un venit de 2698 fl. a avut în ultimul an al vieţii lui Şuluţiu, 1867, când produsele n-au putut fi vândute şi s-au acordat primele burse din fundaţia recent întemeiată un venit de 5 fl.¹³⁹³

Ceea ce este mai presus de orice îndoială, e faptul că, în general, în Transilvania în această perioadă moşiile nu aduceau un câştig mai mare de 2%, în timp ce băncile ofereau dobânzi de cca. 5–6%, iar acţiunile industriale, adesea riscante e drept, puteau aduce incomparabil mai multe. Este motivul pentru care achiziţionarea în anii următori de către Fondul gimnazial şi Seminariul din Blaj a moşiilor de la Bucerdea Grănoasă şi Sâncel, a suscitat vii critici în presă. În disputa care se încinge: pământ sau hârtii, teama de a nu periclita un avut public, naţional, capitol la care românii erau atât de deficitari, dar şi un anumit considerent politic: al cui e pământul al aceluia e ţara, înclină mereu balanţa deciziilor spre investiţiile funciare.

Chiar şi aşa, ceea ce a lăsat Şuluţiu în urma sa după 17 ani de păstorire este mult deosebit de ceea ce se găsea la Blaj în 1851. Urmărind paginile inventarului întocmit între 1–17 martie 1869 vedem că dacă el nu a avut ca Lemeni, ambiţii edilitare a făcut, în schimb, inovaţii productive incomparabil mai mari decât predecesorul său. De cea mai mare atenţie s-au bucurat moara din Mănărade, podurile din Blaj de pe Târnava Mare şi Târnava Mică, refăcute în 1866, respectiv, în 1860, cele 6 „ospătării” domeniale. Singure aceste trei izvoare de venit aduceau în 1868 stăpănului lui prin arendare, 11 371 fl.¹³⁹⁴, ceea ce arată cât de mult s-au schimbat realităţile economice în acest interval.

În ceea ce priveşte pământurile, spre deosebire de anul 1851, la preluarea făcută de către Ioan Vancea în 1869, acestea sunt conscrise fiecare cu numele, întrebuinţarea, numărul topografic, întinderea în jugăre şi stânjeni, vecinii de pe toate laturile, semnele de hotar existente. Cu excepţia opidului blăjean unde mitropolia avea, în afara perimetrului rezidenţial (12 jugăre 1376 stânjeni), numai o grădină (a Şurei din Sus, 3 jugăre 490 stânjeni), un arabil (12 jugăre 1376 stânjeni) şi o vie (6 jugăre 41 stânjeni), restul pământului este îmbucătăţit, la fel ca în toate satele necomasate în „laburi” cu o întindere între 5–65 jugăre şi în parcele mici, chiar minuscule, uneori sub o jumătate de jugăr. După sate acestea erau: 5 în Blaj-Sat (192 jugăre 630 stânjeni), 8 în Săcel (189 jugăre 195 stânjeni), 21 în Pănade (212 jugăre 1200 stânjeni), 6 în Mănărade (79 jugăre 219 stânjeni), 6 în Cergăul Mare (275 jugăre 1574 stânjeni), 4 în Veza (160 jugăre 509 stânjeni), 4 în Ciufud (60 jugăre 728 stânjeni), 15 în Tiur (383 jugăre 762 stânjeni) şi o vie în Petrisat (10 jugăre 128 stânjeni). Doar în Cergăul Mare unde mitropolia avea o curie cu toate acaraturile necesare exista o tarla de 202 jugăre.¹³⁹⁵ În total domeniul posedă – fără pădure şi păşune, conscrise separat dar a căror listă s-a rătăcit – 1564 jugăre 417 stânjeni.¹³⁹⁶ La două pământuri din Pănade, de 35 jugăre şi 14 stânjeni se specifică că erau lucrate în parte. Nu sunt conscrise, din păcate animalele, carele, uneltele de lucru, testate toate de Şuluţiu rudelor sale. Fondul intercalar lăsat noului mitropolit, ceva mai mare decât în 1851, este 2100 fl., 2 care, 4 bivoli, 21 coşniţe de albine. Rămânea, de asemenea, intact capitalul de 214 490 fl. al despăgubirilor urbariale acordate domeniului.

Referitor la edificiile fără destinaţie lucrativă, dacă Şuluţiu nu a făcut nimic pentru mărirea sau înfrumuseţarea lor, înzestrarea lor interioară în schimb este cu totul alta decât în 1851. În catedrală, cu care se începe inventarierea, sunt consemnate, în altar, în navă, în sacristie, 143 de obiecte de cult, odăjdii, vase şi cărţi liturgice, icoane, mobilier etc. cărora li se adăugau cele din capela castelului (66 poziţii), precum şi clenodiile. Acestea: cruci pectorale, inele, potire, monede, medalii de aur şi argint etc., păstrate, o parte în casa de fier (22 poziţii în valoare de 3906 fl.), o parte în custodia prepozitului Vasile Raţiu (9 poziţii în valoare de 2942 fl.), proveneau fie din micul tezaur blăjean, recuperat parţial de autorităţi după revoluţie, fie din donaţii, fie din unele achiziţii noi.

În castelul mitropolitan, descris foarte amănunţit cu numărul şi starea ferestrelor, uşilor, zarurilor, fiecărei camere, cu costurile lucrărilor de reperaţii care trebuiau făcute în interior şi în exterior, sunt menţionate portretele în ulei în rame aurite ale episcopilor: Atanasie, Pataki, Micu-Klein, Aaron, Rednic, Maior, Bob, Lemeni şi Şuluţiu. Tot atât de amănunţit sunt descrise celelalte edificii din jurul său, grădina, livada, sera cu ceea ce era de făcut, cu ceea ce se făcuse.

Dar mai presus de toate aceste îmbunătăţiri, Alexandru Sterca Şuluţiu, primul mitropolit al Blajului, lăsa după el, cu preţul unei indelungate strădanii, a unei vieţi de o mare austeritate, a unor repetate şi umilitoare demersuri pe lângă autorităţile austriece de stat, o foarte importantă fundaţie de burse de care vor profita în următoarele decenii zeci şi zeci de tineri români.