Istoria imperiului bizantin

477 E. Stein, p. 94; P. Goubert, p. 255, socoteste între copiii care-1 însotesc pe phylarch, douã fiice si un fiu.

737

NICOLAE BANESCU

surã contra lui. Dar când ostilitãtile cu persii s-au reluat si trupele Siriei în mare parte au plecat pe teatrul de luptã al Mesopotami-ei, triburile ghassanide conduse de fiul cel mare al lui Mundhir, Naman, fiindcã li se suspendase annona, au început a prãda teritoriul imperiului. Insignele regale si armele lui Mundhir foseserã duse, dupã arestarea lui, la Bostra. Arabii reclamau aceste lucruri sub amenintarea de a da foc orasului. Ducele Arabici, cu putinele trupe pe care le avea, riscã o luptã pe care o pierdu împreunã cu viata. Locuitorii predarã atunci armele si insignele sefului arab. Aceastã întâmplare decise acum soarta lui Mundhir. Tiberios, pentru a restabili ordinea, considerã cã mijlocul cel mai bun era sã dividã familia. El decise sã proclame ca rege un frate al lui Mundhir. Magnus a îndeplinit aceastã ceremonie, înconjurat de o mare armatã. Dar dupã 20 de zile, fratele lui Mundhir, care fusese instalat ca rege, a murit. Magnus a murit si el în curând, în împrejurãri pe care nu le cunoastem.

Sub Maurikios s-a pus capãt situatiei intolerabile a micului stat ghassanid. Procesul de înaltã trãdare al lui Mundhir se terminã cu exilul sãu si al familiei, care-1 însotea în Sicilia (584). Naman s-a prezentat împãratului pentru a obtine eliberarea tatãlui. Maurikios jurã cã-1 va rechema, dacã fãgãduia sã lupte contra persilor, dar cerea în acelasi timp sã primeascã si uniunea cu chalkedonienii, ceea ce Naman a refuzat, sub cuvânt cã iacobitii 1-ar ucide. El a fost prins pe drumul întoarcerii si trimis în exil cu tatãl sãu.

Cu aceasta regatul arabilor ghassanizi îsi aflã sfârsitul. El a fost împãrtit între 15 sefi. Istoricii monofiziti pretind cã cei mai multi au trecut de partea persilor, ceea ce Goubert gãseste exagerat478.

Noul împãrat a numit la comanda trupelor Orientului pe loan Mystakon, mai înainte magister militum per Armeniam. Acesta a pornit îndatã împotriva persilor (582-583) aflati lângã Amida, la confluenta apei

4™ Privitor la aceste evenimente, v. si Stein, care combate ideea unei trãdãri a lui Mundhir, op. cit., pp. 93-96.

738

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Nymphios'17' cu Tigris. Bãtãlia a fost pierdutã de bizantini din cauza hypostrategului Kurs, un scit inactiv în timpul în care celelalte trupe au luat viguros ofensiva. Mystakon a asediat apoi Acbas, o fortãreatã aproape inaccesibilã, pe munte, lângã Nymphios, dar, atacat energic, s-a retras cu mari pierderi480.

El a fost înlocuit cu Philippicus, cãsãtorit cu Gordia, sora lui Maurikios481.

Acesta punea adesea în fruntea armatelor rudele sale apropiate, neavând prea mare încredere în generalii sãi.

Prima sa campanie în Persia a avut loc, probabil, în toamna anului 584; a doua campanie, în primãvara lui 586, când nãvãli în Arzanene. Ele nu au avut mari rezultate. Persii devastaserã în acelasi timp împrejurimile cetãtii Martyropolis482. A treia campanie, în 586-587, dupã primirea unei ambasade insolente a persilor, la Amida, a dus la lupta de la Solachon (azi Salah, sau, poate, localitatea armeanã Salk)483, la 30 km de Dara, unde cu toatã indisciplina trupelor, care, în loc sã-1 urmãreascã pe dusmanul învins, se împrãstiau dupã pradã, lupta s-a sfârsit cu o serioasã victorie a bizantinilor. Lupte de hãrtuieli au avut apoi loc, nu prea fericite pentru Philippicus.

479 Aceastã apã forma hotarul între Armenia a IV-a bizantinã si provincia Arzanene a persilor.

480 P. Goubert, op. cit., p. 90.

481 Cedrenus, I 692 (Bonn); el pune acesta numire în al 2-lea an al domniei.

482 V. Goubert, pp. 91-98.

483 Ibidem, p. 95, n. 3.

739

NICOLAE BANESCU

în anul 587 a intrat în scenã Heraklios, tatãl viitorului împãrat. Philippicus, pe care boala îl fãcea acum inactiv, îl trimise spre sud, cu o parte din trupe. Heraklios trecu Tigris, pradã Mesopotamia persanã, dând foc oraselor mari. La începutul iernii, Philippicus îsi duse trupele la odihnã, încredinta comanda supremã lui Heraklios, iar el porni spre Constantinopol. în drum aflã cã împãratul, nemultumit de neizbânzile si inactiunea sa, îi retrãsese comanda, numindu-1 în locul sãu pe Priscus (588).

El se rãzbunã, poruncind lui Heraklios sã se retragã în Armenia si sã-i încredinteze armata lui Narses, guvernatorul Constantinei. El îi porunci totodatã lui Heraklios sã publice edictul lui Maurikios care-1 invita sã reducã cu un sfert plata si ratia soldatilor, edict pe care el încã nu-1 publicase, spre a nu indispune trupele. Heraklios executã dispozitiile lui Philippicus, simtindu-se, poate, jignit de a nu fi fost înaintat la comanda supremã. Mãsurile împãratului provoacã între soldati un climat de revoltã484.

Priscus, un general capabil, hârsit în lupte grele, a gãsit la Monokarton, metropola provinciei Osroene, armata în debandadã, obisnuitã cu libertatea fãrã frâu din timpul lui Philippicus. El o tratã cu superioritatea ce-i impunea disciplina militarã, si provocã nemultumirea generalã a trupelor, indignate pe deasupra de decretele imperiale. La 20 aprilie 588, izbucni revolta militarã. Soldatii au atacat cu pietre cortul generalului. Priscus încalecã si fugi la Constantina. Interventia episcopului de Constantina, trimis ca mediator, anun-

484 Ibidem, pp. 103-104.

740

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

tând revocarea edictului imperial, nu a avut nici un efect. Soldatii au cãlcat în picioare imaginile împãratului. Rebelii dãrâmarã si jefuirã cortul generalului, apoi îl silirã pe Germanos, ducele Feniciei libaneze, sã ia comanda supremã.

Plecat la Edessa, unde se simtea mai în sigurantã, Priscus a scris împãratului, care dãdu ordin Iui Philip-picus sã plece în Orient, sã linisteascã miscarea pe care o provocase; Priscus fu degrevat de comandã, care i-a fost redatã lui Philippicus. El pãrãsi Edessa si se duse la Constantinopol. Armata revoltatã nu voi sã-1 primeascã pe Philippicus, un las si fugar. Acesta asteptã la Hierapolis desfãsurarea evenimentelor. Persii profitarã de anarhia armatei bizantine si nãvãlirã în teritoriul imperiului. Aristobul sosi de la Constantinopol cu un mesaj cãtre trupe. El le vorbi, le împãrti daruri, fãcu apel la unire în fata dusmanului. Armata se reconstitui, merse asupra persilor. La Martyropolis, în toamna lui 588, o luptã sângeroasã are loc. Trei mii de persi si multi taxiarhi cãzurã prizonieri. Putini scãparã la Nisibis. Grigorie, episcopul de Antiochia, prelat venerat de populatie, a fost trimis de împãrat sã potoleascã definitiv nemultumirea soldatilor si sã-i facã sã-1 primeascã pe Philippicus. Prelatul, cu marele sãu prestigiu, reusi în misiunea sa. Philippicus reluã co-rnanda si duse armata la asediul cetãtii Martyropolis, cuceritã mai înainte de persi prin trãdare. Higgins dateazã aceastã cucerire dupã aprilie 589485. Asediul nu reusi, iar Philippicus se retrase, dar în primãvara ur-

485 M J. Higgins, Cbosroes II's votive offering at Sergiopolis, BZ, 48, 1955, p. 90.

741
mãtoare, 590 sau 589486, se întoarse. Hormizd trimise întãriri sub conducerea lui Mebodh, la care se uni si Aphraates, comandantul trupelor persane din Armenia. Dupã o luptã sângeroasã, bizantinii au biruit, dar persii izbutirã sã pãtrundã în oras. Philippicus renuntã atunci la asediu si se retrase la cartierul de iarnã în 590-591487, unde a construit, la micã depãrtare, un alt oras, numit Maurikiopolis, pentru a-i supraveghea si ataca pe dusmani.

împãratul a luat atunci comanda cumnatului sãu si i-a dat-o tracului Komentiolos, care luptase pe frontul de nord împotriva avarilor. El câstigã o victorie strãlucitã împotriva persilor la Sisaurane (azi Sarwan), datoritã bravurii lui Heraklios, care, într-un moment critic, când lupta era aproape pierdutã, s-a aruncat asupra dusmanilor, doborându-1 pe Aphraates, care galopa în fruntea persilor. Acestia îsi pierdurã curajul si bãturã în retragere pânã la Nisibis. Komentiolos a împresurat apoi Martyropolis si a cucerit fortãreata Acbas, care domina aceastã cetate488.

Bahram Ciobin, vestit prin victoria lui asupra turcilor, e trimis în 589 împotriva bizantinilor în Suania, posesiunea acestora în Caucaz. Romanos, un bun general, câstigã asupra lui o mare biruintã.

Curând dupã aceastã luptã (589-590), Bahram se revoltã împotriva lui Hormizd, care, dupã izvoarele grecesti, 1-a insultat într-o scrisoare. Dupã o altã versiune, regele fusese indignat de putinul ce 1-a primit din

Ibidem. Ibidem, p. 91. ! P. Goubert, op. cit., pp. 116-117.

742

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

prada cãzutã de la turci în mâinile generalului. Bah-ram porneste asupra capitalei. O revolutie de palat îl rãstoarnã pe Hormizd, care, orbit si închis, a murit în

împrejurãri misterioase489. Fiul sãu, Chosroes al II-lea, e proclamat rege.

Noul suveran încercã sã-1 câstige pe Bahram, pro-mitându-i iertare pentru rebeliune si al doilea loc în regat. Rebelul rãspunse printr-o scrisoare insolentã. Regele si-a strâns atunci cât mai multe trupe si, însotit de unchiul sãu Bindoes, a trecut Tigris si a mers în întâmpinarea dusmanului sãu. Armatele s-au întâlnit în-tr-o câmpie, despãrtite printr-un râu, undeva în împrejurimile capitalei, Ctesiphon. Câteva zile se petrecurã în tratative sterile si hãrtuieli. Evagrios ne spune cã Bahram a mers contra lui Chosroes, iar acesta si-a dat seama cã trupele sale sunt mai putine si nici nu i se pãreau prea credincioase. El s-a decis sã fugã. înconjurat de o mânã de nobili si o grupã de sateliti, pãrãsi în goanã Chesiphon si trecu Tigrul. Data acestui eveniment fiind viu discutatã de savanti, dupã Goubert, trebuie fixatã cãtre sfârsitul primãverii anului 590490. Strãbãtând desertul Mesopotamiei, regele fugar a ajuns la Circesium, cu sotiile sale, doi copii si mai multi nobili. Acolo a încredintat guvernatorului Pro-bus o scrisoare cãtre împãratul Maurikios si Comentio-los, care rezida la Hierapolis491, o transmise, cu infor-

489 Ibidem, op. cit., pp. 123-127.

490 Ibidem, p. 139- Cf. R. P. Peeters, Les ex-voto de Khosrau Aparwez ã Sergiopolis, An. Boli., t. LXV, Bruxelles 1947, p. 8. Dupã Higgins, op. cit., fuga lui Chosroes s-ar plasa cãtre primãvara anului 591.

491 Metropola provinciei Euphratesia.

743

NICOLAE BANESCU

matiile sale, la Bizant, în aceastã scrisoare, redatã de Simokattes, Chosroes al II-lea implorã ajutorul împãratului.

între timp, Bahram luã în stãpânire tezaurul si in-signiile regale, se instala în palat si se încorona rege (9 martie 590).

împãratul rãspunse rugãmintii lui Chosroes, hotãrând a-1 sprijini. Acesta s-a dus la Hierapolis, unde Co-mentiolos, care primise poruncile suveranului sãu, îl primi cu onoruri si-i dãdu o gardã personalã. Chosroes începu sã-si recruteze trupele. El îl trimise pe unchiul sãu Bestam în Armenia, unde avea multe simpatii, si, ajutat de printii locali, îsi ridicã o armatã numeroasã. Bahram expedia în acest timp o ambasadã lui Mauri-kios, promitând sã cedeze Nisibis si tot teritoriul pânã la Tigris, în schimbul neutralitãtii. Dar împãratul respinse aceste propuneri si rãmase la hotãrârea sa de a-1 sustine pe Chosroes al II-lea, cu toate cã Senatul a fost de pãrere sã-i lase pe dusmani a se macinã între dânsii492. Ceea ce a tras mult în cumpãnã în decizia sa, observã foarte bine G terbock, a fost repulsia lui Mauri-kios de a sprijini pe uzurpator împotriva stãpânului sãu legitim. Astfel, pentru întâia si singura datã, spune acelasi învãtat, trupe romane luptarã cot la cot cu persii, ca aliati ai lor, si încã mai mult: când, dupã victoria finalã, trupele bizantine s-au retras, ele lãsarã, la dorinta lui Chosroes, 1000 de greu-înarmati, garda

492 Dupã câte ne relateazã Sebeos (Istoria lui Heraklios) si loan de Nikiou, citati de Goubert, în Les rapports de Khodiran II, Roi des Rois Sassanide avec l'empereurMaurice", „Byzantion", t. XIX (1949), p. 89.

744

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

personalã pentru a-1 apãra193. Chosroes al II-lea fãgãduia a ceda imperiului Dara si Martyropolis, o parte a Armeniei persane, si se obliga a observa o pace perpetuã cu Bizantul, a nu mai reclama subventia plãtitã mai înainte persilor. Maurikios îl asigurã pe rege de protectia sa si acesta pleacã, împreunã cu Komentio-los, la Constantina (Tela d'Mauzalat).

Astfel începe rãzboiul imperiului cu uzurpatorul Bahram. în curând, Nisibis si Martyropolis s-au predat lui Chosroes al II-lea. în primãvara lui 591, Komentio-los e trimis de împãrat în altã parte, si în locul sãu e numit Narses. Regele, covârsit de daruri din partea lui Maurikios, care îi dãduse si o gardã regalã, îi atrase de partea sa pe multi dintre oamenii lui Bahram si trecu la ofensivã, punându-si în sigurantã sotiile si copii în orasul Singara, puternic fortificat. Armata regelui trece Tigris; Seleucia se predã lui Mebodh, care intrã apoi în Ctesiphon, proclamând regalitatea lui Chosroes al II-lea. El trece la Noua Antiochie, (Antiochia Persiei), si locuitorii îi predau orasul, în care sunt ucisi un numãr mare de evrei, care sprijinirã uzurpatia lui Bahram. Armata bizantino-persanã înainteazã în regiunea fluviului Zab, unde face jonctiunea cu trupele Armeniei, conduse de Mystakon (septembrie 591), jonctiune pe care în zadar cãutase Bahram s-o împiedice. Armatele lui Chosroes au ajuns în câmpia de la Gantzak (azi Tauriz, Tabriz). Bahram se opreste pe malurile râului Blarathos sau Balarath, unde cele douã armate se ciocnesc. Dupã o crâncenã încãierare, oastea lui

493 Byzanz und Persien in ihren diplomatisch - v Ikerrechtli-chen Beziehungen im Zeitalter lustinians, Berlin 1906, p. 33.

745

NICOLAE BANESCU

Bahram e decimatã. Sebeos, care descrie lupta, spune cã râuri de sânge au udat câmpul de bãtaie; multime de elefanti, de pe care arcasii trãgeau, au cãzut în mâinile armatei bizantino-persane, pe care i-au dus regelui. Bahram a reusit sã fugã cu 10.000 de oameni. Un detasament bizantin, comandat de Marinus, porni în urmãrirea lui, dar, dupã zece zile, s-a întors fãrã un singur prizonier: Bahram a dispãrut, dupã, unii, la turcii orientali494; Chosroes al II-lea a semnat, în toamna anului 591, un tratat de pace cu bizantinii, prin care le restituia Dara (ale cãrei chei fuseserã trimise mai dinainte împãratului) si Martyropolis, le ceda cea mai mare parte a Armeniei persane, încât frontiera imperiului ajunge acum la lacul Van si în apropiere de Tiflis495.

Provinciile armene au fost reorganizate si nomenclatura schimbatã de Maurikios, în urma cesiunilor fãcute de Chosroes al II-lea la revenirea sa la tron.

1. Prima Armenie = Armenia a treia a lui lustinian.

2. Armenia secundã = Armenia secundã a lui lustinian.

3. Armenia mare = Armenia primã a lui lustinian.

4. Armenia a patra cuprinde districtele Sophene, Digissene, Anzitene, Orzianine, Maizuron.

5. Mesopotamia lui Maurikios cuprinde Armenia a patra a lui lustinian si Arzanene.

Teritoriile cedate lui Maurikios de Chosroes al II-lea au fost: 1. Arzanene si partea de nord a Mesopotamiei (inclusiv Daras) pânã la Nisibis; 2. Parte din Armenia pânã la Dovin. Districtele dinainte erau adãugate Armeniei a IV-a a lui lustinian si toatã provincia numitã Mesopotamia; cea din urmã a format o nouã Armenia a IV-a. Orasele Nisibis la sud, Dovin la nord, au rãmas în afarã de hotarele romane.

194 Goubert, op. cit., pp. 153-164.

95 Ch. Diehl, op. cit., pp. 130-131; Goubert, p. 167 si urm.

746
l

Cât timp a trãit Maurikios, Chosroes al II-lea si-a respectat obligatiile, iar provinciile bizantine ale Asiei nu au cunoscut nici o invazie a persilor.

9. Luptele cu avarii si slavii.

Toate fortele imperiului fiind întrebuintate pânã acum în rãzboaiele cu persii, frontiera de nord a rãmas aproape deschisã incursiunilor sãlbatice ale avarilor si slavilor.

îndatã dupã cãderea cetãtii Sirmium în mâinile ha-ganului, acesta a nãvãlit în imperiu, cutreierând regiunea de la Singidunum pânã la Anchialos (583). în primãvara anului 584, împãratul trimitea ambasadã la hagan pe Elpidios si Komentiolos, pentru a reînnoi tratatul.

Haganul a cerut sã i se adauge 20.000 de solidi la cei 80.000 de pânã acum496.

în anul 586, avarii au nãvãlit în Macedonia, devastând multe orase si ajungând pânã la Thessalonic, pe care-1 asediazã. Populatia s-a apãrat si, în rezistenta ei Sfântul Dimitrie, patronul orasului, a avut un rol principal, care a trecut si în arta epocii: relieful unui chivot, publicat de învãtatul grec Xyngopulos si reprodus de Amantos497, îl înfãtiseazã pe Sf. Dimitrie în costum militar, respingându-i de la ziduri pe cãlãretii avari.

•** D Iger, Regesten, l Teii, 82.

*" Op. cit., p. 274; în Minunile Sfântului Dimitrie aflãm interesante informatii asupra atacurilor slavilor împotriva metropolei Balcanilor si a rezistentei locuitorilor, ajutati de sfântul patron al orasului (Acta Sanctorum, oct., t. VI, 104 si urm.) (Migne, PG, t. 116, col. 1204 si 1326). Cf. O. Trafrali, Thessalonique des origines

NICOLAE BANESCU

în atacul asupra Thessalonicului, avarii erau însotiti de slavi, ca si altã datã. în 587, ei au nãvãlit în Moesia, prãdând orasele Ratiaria, Dorostolon, Bononia, Marci-anopolis; trecurã Balcanii pânã la Adrianopol498.

O schimbare s-a produs numai cu anul 591, când Maurikios, terminând rãzboiul cu persii, a putut rechema trupele din Asia si a organizat apãrarea frontierei de nord.

Dar înainte de a expune campaniile de la Dunãre; ne oprim un moment asupra aventuroasei teorii a învãtatului german Fallmerayer, privitoare la pretinsa slavizare totalã a poporului grec, cu exceptia oraselor maritime, în zilele împãratului Maurikios. Teoria a fost expusã în lucrarea care a fãcut atâta zgomot, intitulatã: Geschichte der Halbinsel Moreea wãhrend des Mittelalters, Stuttgart, 1830. Ipoteza lui Fallmerayer a fost dãrâmatã stiintific de Cari Hopf în lucrarea Geschichte Griechenlands vom Beginn des Mittelalters bis auf unsere Zeit, Leipzig, 1867. Desigur, nume slave sunt multe pe pãmântul grecesc, toponimia o adevereste, ca si la noi, în stânga Dunãrii, mult sânge slav s-a amestecat cu sângele elen în aceastã epocã, dar de o slavizare a poporului grec nu se poate vorbi. Complet slavizat a fost, în epoca acestor nãvãliri si în generati-

au XIV siecle, Paris, 1913- [Scrierea are si o editie anastaticã, prin grija Institutului de Studii Balcanice din Thessalonic, 1993 (col. „Archeio historikon meleton", 3). Pentru „Miracula Sancti Deme-trii", dispunem azi de editia comentatã a lui P. Lemerle, Les plus anciens recueils des miracles de Saint Demetrius et la penetration des Slaves dans Ies Balkans, t. I-II, Paris, Ed. du CNRS, 1979.l 498 Ibidem, p. 275; Ch. Diehl, op. cit., p. 133-

748
ile urmãtoare, nordul Peninsulei Balcanice, tinuturile de azi ale limbii sârbo-croate si ale celei bulgare.

Dacã însã teoria lui Fallmerayer a cãzut, ca orice teorie exageratã, cei mai multi istorici moderni, pornind de la unele texte confuze ale scriitorilor bizantini din secolul al Vl-lea, admit ca fapt indiscutabil cã încã din acest secol slavii s-au asezat în Grecia si chiar în Peloponez, au stabilit, ca sã întrebuintãm expresia acestor istorici, „colonii" nu numai în Peninsula Balcanicã, dar si în Grecia propriu-zisã.

Existã, între izvoarele grecesti ale epocii, doi autori care au dus în special la aceastã concluzie: Menan-dros si Evagrios. Cel dintâi scrie într-un loc, cum am vãzut mai înainte, cã „devastatã fiind Hellada de cãtre sclaveni si în toate pãrtile amenintatã de primejdii, unele dupã altele"499, Tiberius, neavând forte suficiente ca sã le reziste, a trimis ambasadã la Baian, sã-1 convingã a-i ataca pe sclaveni la ei acasã, în stânga Dunãrii, spre a-i sili, în acest chip, sã înceteze prãdãciunile lor în imperiu. Cum aratã, însã, cu multã dreptate învãtatul atenian C. Amantos, care a lãmurit sensul multor termeni geografici grecesti din Evul Mediu, prin „Hellada" din acest pasaj nu trebuie sã întelegem Grecia propriu-zisã, ci tara bizantinã din aceste pãrti, tinuturile de la sudul Dunãrii, unde slavii nãvãleau de obicei dupã pradã500.

499 FHG, fr. 48, p. 252: Kepai^onevrjg rffe 'EUâSoq vno 6t]vâv rtai âjtavmxoOev ãKKLna.KXr\ka>v avTfj ântipTrifievcov râv KivSvvcov, o Tidepiog etc.

500 C. Amantos, 'laropicc TOV Pvtavnvov Kpãmvq, voi. I (395-867 \i. Xp.), Athena, 1939, pp. 281-282.

749
Ceea ce confirmã aceastã interpretare - si a scãpat atentiei învãtatului Amantos - este expresia întrebuintatã de Menandros câteva rânduri mai jos, când spune cã, prin atacul sãu, Baian trebuia sã-i sileascã pe scla-veni, târâti la dânsii de propriile lor nenorociri (Tofg oiKeioiq dvtfeAjcd/ievoi KOtKoîq), sã înceteze de a devasta tara romanã (navaaivco nev rov TT)V 'Pco/j.aiKr]v herfhaTEÎv). Termenul r\ 'Pco^aiKi) (tara romanã, România) întrebuintat aici determinã adevãratul înteles al celui de jEAAdg, întrebuintat de autor la începutul pasajului în chestiune.

Evagrios, la rândul sãu, ne spune, între altele, urmãtoarele: „avarii de douã ori ajungând pânã la asa numitul Zid cel Lung, au luat cu asalt Singidinum, An-chialos si toatã Hellada si alte orase si cetãti, si le reduserã la sclavie"501. Amantos observã cu dreptate anomalia acestui pasaj. Odatã ce autorul spune 'At%iaA.6v re Kai TTJV 'EÃkccSa nãaav KCCI eiepaq noÃeit, punând alãturi Grecia cu „alte" orase si cetãti, Singidinum cu Zidul cel lung, nu mai poate fi vorba de Grecia propriu-zisã. Aceasta ne-o aratã si pasajul corespunzãtor din Theophanes, pasaj care derivã din Evagrios, cum bine observã Amantos, dar într-o formã corectã si logicã. El sunã în adevãr la cãlugãrul cronicar astfel: „Haganul a devastat orasul Singidunum si multe alte orase subjugate, care se aflã în Illyricum; el luã si Anchialos si ameninta sã ruineze si Zidul cel lung". „Hellada" lui Evagrios corespunde deci circumscriptiei militare Illyricum de la Theophanes, cum conchide Amantos.

1 Ed. Bidez-Parmentier, Londra 1898, p. 288, citatã de Amantos.

750
în acelasi chip trebuie înteleasã expresia si la sirianul loan de Ephes, când, vorbind despre nãvãlirea slavilor din al treilea an al domniei lui Tiberius, afirmã cã ei „au strãbãtut toatã Hellada, provinciile Thesaliei (Macedoniei) si Thraciei", au cucerit orase si cetãti... pustiiserã, arseserã totul pânã la 2idul cel lung. Aceeasi enumerare confuzã. Ca si la scriitorii greci, „Hellada" nu poate avea aici decât întelesul de „România", tara bizantinilor.

De altminteri, e vrednic de notat, cum observã Aman-tos, cã la Theophylaktos Simokattes, care descrie atât de amãnuntit aceste incursiuni ale barbarilor, nu se vorbeste niciodatã despre o nãvãlire a lor în Grecia propriu-zisã.

Cât despre stirile posterioare, cu privire la pãtrunderea barbarilor în Grecia încã din veacul al Vl-lea, cercetãrile noi au dovedit cã ele se sprijinã pe aceiasi autori.

De aceea, socotim cã de o pãtrundere a slavilor în Grecia nu poate fi vorba decât în veacul al VH-lea si posterior.

Odatã încheiatã pacea cu persii, Maurikios îsi îndreptã energic actiunea militarã la frontiera de nord, unde zicea cãtre Priskos, eroul acestor expeditii, cã barbarii nu se vor linisti, dacã imperiul nu va pãzi cât mai bine Dunãrea502. De la 591 pânã la sfârsitul domniei (602), rãzboiul a fost aici Continuu, purtat cu în-

502 Simokattes, ed. De Boor, Leipzig 1887, p. 230: e

751

NICOLAE BANESCU

dârjire, si armatele imperiului repurtarã împotriva barbarilor avaro-slavi mari biruinte, împãratul, care dãduse ca general a doua probã de vitejie, se gândise a lua personal conducerea trupelor sale si numai cu greu a fost întors de la hotãrârea sa, dupã cum ne afirmã Simokattes. Ajungând la Anchialos si primind vestea sosirii soliei de la franci si persi, Maurikios se întoarse în capitalã, încredintând comanda lui Priskos, iar alegerea nu putea fi mai bunã. Luptele se dãdurã pe linia Dunãrii, Priskos silindu-se sã împiedice trecerea fluviului; de mai multe ori el însusi trecu dincolo, fugãrindu-i pe barbari în locurile lor.

în incursiunile sale, Baian ajunse de câteva ori la Marea Neagrã. Astfel, în anul 592 el, venind de la Anchialos, se îndreptã spre Adrianopol. Priskos încercã a-1 opri, dar, având prea putine trupe, se închise în Tzurulon (Ciorlu), unde a fost asediat de hagan. La zvonul cã flota imperiului a pornit spre Dunãre, acesta tratã cu Priskos, si se retrase în schimbul unei însemnate indemnizatii503.