Patrimoniul cultural de ieri: implicații în dezvoltarea societății durabile de mâine
~ 344 ~
da interbelică, marele etnograf și folclorist basarabean P. Ștefănucă, atestând în diferite sate case
vechi, mori subterane și de vânt, diferite unelte și instalaţii tehnice, mostre ale portului popular, a
conștientizat că „dacă nu se va găsi nimeni, care să le scoată din ascunzișurile satelor și să le păs-
treze la muzeu drept mărturie a civilizaţiei...”, ele (n. a.) „... vor dispărea fără urmă și va fi o pier-
dere destul de simţită pentru cultură”
1
. Pentru organizarea unui asemenea muzeu, după părerea
lui P. Ștefănucă, se cere doar „dragoste și interes de a cunoaște civilizaţia și cultura” poporului
2
.
Încercări de protejare a patrimoniului construit au avut loc în perioada sovietică, cu mare am-
ploare au fost reluate deja după obținerea independenţei și formarea statului Republica Moldova.
La nivel național primii pași în acest sens au fost făcuți când în 1993 a fost creat „Registrul monu-
mentelor Republicii Moldova ocrotite de stat”. Monumente de tip arhitectură populară introduse
în acest document cuprind 19 obiecte, dintre care 17 sunt amplasate în satele din zona centrului
Republicii Moldova
3
. Doar două obiecte din Registru sunt din zona de sud al țării – „Complex
arhitectonic popular (jum. II sec. XIX) din s. Copanca, rn Căușeni” introdus sub nr. 1314 și al
doilea obiect sub nr. 76 este trecut cu inscripția „Case cu arhitectură populară (sec. XIX–XX),
s. Stoianovca, raionul Cantemir”
4
. Simpla deplasare prin satele Republicii ne poate convinge că
numărul acestor obiecte de arhitectură vernaculară ce pot fi luate sub ocrotirea statului sunt
mult mai multe în toate regiunile ale țării. Toate modificările operate pe parcursul perioadei
de existență a acestui Registru nu au schimbat situația cu acest tip de monumente. Mai mult ca
atât, legislația națională, în special „Legea privind ocrotirea monumentelor”
5
care reglementează
domeniul patrimoniului național construit nu conține prevederi, care ar definitiva rolul și locul
arhitecturii populare în domeniul moștenirii culturale.
Probabil că putem fi ce acord cu unele argumente, care ne vor demonstra că într-o țară, în
care de zeci de ani bugetul național este unul auster, nu poate fi loc pentru asumarea grijilor
referitor la niște case vechi și părăsite. Ba mai mult putem să acceptăm acest postulat, doar cu o
singură condiție. Grija despre casele vernaculare trebuie să fie în mâinile proprietarilor acestor
„bijuterii” de altă dată, dar statul trebuie să ofere un cadru legal favorabil pentru cei, care doresc
să asigure conservarea caselor vechi și să lanseze pe baza lor o mică afacere pentru valorificarea
economică a acestui bun.
Pe de altă parte, actualmente, când Republica Moldova se raliază la practicile europene de salv-
gardare și valorizare a patrimoniului cultural, dar și în contextul tendinţelor de globalizare, crește
interesul cercetătorilor din domeniul istoriei, arhitecturii, etnologiei, culturologiei, autorităților
publice locale, actorilor din turism pentru unicitate și specificul local, pentru elementele vieţii
tradiţionale păstrate de-a lungul vremii, care necesită a fi introduse în circuitul științific pentru
a fi valorificate corespunzător. În spațiul european (România, Bulgaria, Ungaria, Slovacia) este
cunoscută o vastă experienţă de valorificare a elementelor culturii materiale și spirituale prin
transformarea caselor tradiţionale din mediul rural în spaţii de conservare a patrimoniului local.
În aceste condiții, se modifică statutul mai multor case autentice, ele fiind transformate în muzee,
centre de meșteșuguri tradiţionale, agropensiuni, locaţii amenajate pentru informarea turiștilor
din țară și din străinătate, care vizitează destinaţiile rurale. În acest context este bine venit să
1
M. Ursu,
Do'stlaringiz bilan baham: